PIETRELE (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Dar Amarilli nu sesiza toate astea. Raica nu se mai putu stăpâni și răbufni:

—        Vine de la Timișoara. O să vă spună el! Pe mine ați început să nu mă mai credeți! Dar el o să vă spună la toți!

—        Ce să ne spună?

—        O să vă spună dacă au sau nu rost tramvaiele!

—        Și ce-i cu asta? Pe dumneata parcă altceva te interesează!

—        Pe mine mă interesează progresul! Asta mă interesează pe mine! Ce contează forma sub care îl aduce unul sau altul?

—        Oare de ce o fi venit tocmai la Lugoj, se întrebă femeia cu voce tare.

—        E doar în trecere, spuse Fitacek.

—        Ba, vă rog! De ce să nu vină la Lugoj? Raica era indignat: La Lugoj există peste trei sute de coruri și peste optzeci de fanfare.

—        Împreună cu satele din jur!

—        Și ce-i cu asta? E un oraș muzical. Dacă am vorbi numai despre lăutarii din Buchini, ca să nu mai amintesc de Nica Iancu Iancovici!

Amarilli dădu semne de nerăbdare:

—        Oare unde se află?

—        Cine?

—        Cine?! Brahms! Pronunța într-un mod deosebit numele Maestrului, prelungindu-l. Și pe urmă… Continuă fraza mormăind ceva de neînțeles, se sculă și plecă.

Lui Raica i se păru că femeii îi scăpase o înjurătură și fu atât de surprins, încât îl întrebă pe medic dacă a auzit pare bine. Fitacek însă se mulțumi să creadă că Amarilli nu făcuse decât să salute la plecare.

—        Asta sigur e așteptată undeva, rânji Raica, și atunci se hotărî și medicul să plece. Spuse ceva, și lui Raica din nou i se păru că este înjurat.

XIV

Într-adevăr, Amarilli începuse să se grăbească. Mergea tot mai repede, aproape ca fugea. Era într-adevăr așteptată. Când o văzu intrând, Lazăr începu să răcnească. Avusese mai multe legături, nu le ceruse o discreție totală, dar nu mai pomenise ca o femeie — auzi, domnule, o femeie! — aproape să dorească să declanșeze scandalul. Amarilli venise fără să respecte cele mai elementare precauțiuni. Și-l mai și lăsase să aștepte o după-masă întreagă.

—        Drept cine te crezi? se enerva el tot mai mult pe măsură ce vorbea. Mie mi-a murit bunica acasă, las totul baltă, și tu…

—        A murit? Vestea păru s-o doboare pe Amarilli.

—        Și-a revenit… Dar ce importanță are? Eu trebuie…

—        Cum n-are importanță?!

—        Ia nu mai fă pe tragediana! Am lăsat, oricum, acasă o groază de treburi nerezolvate. Ar fi trebuit să contramandez toate pregătirile de înmormântare, să expediez călugărițele, să… să…

Amarilli începu să râdă. Râdea la fel de incredibil pe cum vorbea. Se scutura de râs. Pe Lazar îl dezarma. Era atât de obișnuit cu oamenii din jurul său încât această excepție, pentru că, orice s-ar zice, felul ei de a fi constituia o excepție, îl deruta mereu. Odată a făcut prostia să-i mărturisească acest lucru, și atunci ea l-a contrazis susținând că toți lugojenii sunt niște excepții, dar pe urmă se arătase flatată de parcă Lazăr i-ar fi făcut cine știe ce compliment. Se întâmpla în clipele cele mai nepotrivite să-l întrebe: „Sunt o excepție? Nu-i așa că sunt o excepție?“

În seara aceea însă îl enerva. Mai precis, furia mocnea în el de câteva zile. Dar îl scotea din sărite și că ea nu arăta că presimte în vreun fel cât este el de nervos.

—        Ai de gând să taci odată?

—        Ca să-mi vorbești de călugărițele bunicii tale? începu sau, mai bine zis, își continuă râsul de unde-l întrerupsese.

Lazăr ocoli masa care se afla între ei și se proțăpi în fața femeii. Erau cam de aceeași înălțime, dar pălăria ei albastră, bogat ornată, îl făcea să se simtă mai mic. O lovi, și ea căzu pe spate, peste registrul lui Rusan. Se sculă imediat și-și verifică pălăria. Apoi se apucă de șale, unde se lovise în cădere.

—        Pe nevastă-ta s-o bați, dacă vrei! Dar glasul îi trăda mai degrabă malițiozitate decât ură.

Adevărul era că lui Lazăr nu-i reușise niciodată s-o sperie cu adevărat cu ceva. Odată se și mirase cu voce tare cum de n-o înspăimântă nimic. Ea i-a spus simplu, de parcă toată viața s-ar fi pregătit să răspundă la această întrebare, că nu mai credea decât în copilul ei, că tot restul o interesa prea puțin, că ea însăși nu mai reprezintă nimic. Ascultând-o, puteai crede că-i face plăcere această idee, că se ascunde în spatele ei și că o scutește de griji. Numai că Lazăr n-ar fi acceptat vreodată că cineva ar putea să se omită măcar și pentru o singură clipă din centrul universului.

De câte ori constata că nu-i i-e frică de el, își aducea aminte de această discuție și se enerva.

De data asta îi fu chiar teamă că Amarilli va începe să râdă. Dar nu-i râdeau decât ochii. Lazăr credea — sau voia să creadă — că faptul de a fi de prea puțină vreme împreună era motivul pentru care nu-i putea anticipa reacțiile.

Pe urmă, Amarilli îi reproșa ariditatea decorului în care se întâlneau.

—        Asta mi-e biroul, nu dormitorul!

Bărbatul încercă s-o tragă din nou spre el, cu prudență, de teamă să nu-l atace iarăși. Dar Amarilli îl goni.

—        Ce să fac?!

—        Să pleci.

—        Să plec din biroul meu? Lazar era profund jignit. Ținea foarte mult ca femeile să se lipească de el după aceea, să-i fie recunoscătoare.

—        Atunci am să plec eu… din biroul tău!

Bărbatul, care ar fi vrut s-o mai rețină, simțea din nou că începe să se înfurie. Femeia aceea îl enerva îngrozitor. Și în afară de asta nu concepea să nu fie el acela care să hotărască momentul plecării.

Se sculă și își turnă un păhărel de vișinată.

—        N-ai ceva mai tare?

—        E tare și asta.

Îi oferi un păhărel și ea-l lăsă s-o servească, să facă cei câțiva pași cu paharul în mâna până la ea. Ea bău conținutul păhărelului dintr-o suflare și mai ceru unul. Îi dădu în mod ironic sticla, dar ea nu păru să observe ironia. În clipele acelea îi veni iar s-o bată, dar se abținu.

Se așeză la birou și, în timp ce sorbea încet băutura, se prefăcea că verifică ceva în registre. Dar nu rezistă decât câteva minute. Simțea nevoia să vorbească.

Îl cuprinse dorința irezistibilă s-o domine total, s-o subjuge, s-o readucă la condiția ei de femeie. Era bărbat și era viril, dar asta se părea că n-o impresionase pe Amarilli atât cât era nevoie. Era jignit profund în orgoliul lui, animalul, celălalt animal din el, fiara care-l obliga să urle, să lovească, și să spargă și care uneori până nu se întâmplau toate astea nu se potolea, fiara cealaltă din el începea să-și arate tot mai lămurit colții și deși încerca s-o domolească, amânându-i tributul, nu putea rămâne calm și isteț și nu găsi ceva mai bun de făcut decât să-i explice, ca de atâtea ori altor femei în cămăruța aceea din incinta depozitului, cum va dezvolta el întreprinderea la dimensiuni nemaiîntâlnite în Banat, cum o va înzestra cu cel mai modem echipament tehnic și cum se va răsfrânge acest belșug peste el și peste cei care se vor bucura de simpatia lui. Erau momentele când credea cel mai mult în realizarea tuturor viselor sale și devenea molipsitor în planurile-i de mărire, încât era obișnuit ca femeile să-l privească admirativ și cu puțină teamă, ca pe un mic supraom. Și se lăsă furat și de data aceea, uitând că Amarilli manifesta cel mai mare dispreț posibil pentru orice ascensiune materială, că-i plăcea să-și râdă de apucăturile mercantile ale respectabililor ei conorășeni, dar că nu refuza, ba dimpotrivă, pretindea din roadele materiale ale activității acestora.

Așa încât se pomeni înflăcărându-se, povestind de unul singur, și enervându-se de unul singur la gândul că Rusan va beneficia și el cu procentul său de interese de propășirea fără precedent a depozitului, propășire la care Rusan nu va avea desigur nici un merit (și să nu-și închipuie atunci că se va alege cu foloase de pe urma noii situații!), visând de unul singur la furnizorii care vor veni de la Budapesta și București, la mulțimea de comenzi pe care le va putea refuza numai pentru că unul sau altul dintre clienți nu-i va fi pentru ceva pe plac. Își imagina sucursalele pe care le va deschide și în ziua aceea vedea în primul rând modul în care-și va amenaja în fiecare dintre ele o cămăruță în genul celei în care se aflau, mai rafinată desigur, mai comodă adică, mai ostentativă poate. („Și de ce nu?)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.