PIETRELE (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Șezând acolo, — totuși pe fotoliul clienților, și nu pe cel din spatele biroului lui Lazăr — Rusan, tot mai convins că dorința sa de a fi rămas singurul proprietar al firmei s-a realizat, simți un impuls irezistibil de a începe să-și exercite, atribuțiile nelimitate. Vru la început să iasă în curte și sa-i indice plutonierului să încarce cu militarii alte stive de scânduri decât cele pe care i le-a stabilit Lazăr și care în fond fuseseră deja vândute armatei, apoi, — și pentru că se simțea atât de bine șezând în fotoliul acela moale — renunță și luă o foaie cu antet de pe masă și încercă să întocmească o scrisoare foarte importantă către un client, dar nu reuși să scrie mai mult de „Dragă domnule”, drept pentru care se hotărî să trimită o scrisoare unei reviste care să facă reclamă parchetului „Lazăr and Rusan“, se gândi mult, și până la urmă îndoi hârtia și o vârî în portofel. În continuare, cu ochii mijiți, se așternu din nou pe visat. Se gândea la noul lui nume: Rusan devenise Russan. Întâlnea  tot mai des prin ziare nume ca Picasso sau Brassai, și găsea în ele o confirmare a înțelepciunii hotărârii sale de a-și mai adăuga un ,,s“ la un nume căruia i-a lipsit atât de puțin pentru a deveni cu adevărat sonor. Neajunsurile au venit mai târziu, atunci când consoana aceea dublă începu să-i facă necazuri în recunoașterea unor acte oficiale. Trebuia să fugă tot mai des la notariat să-și autentifice anumite hârtii, îndeletnicire ce costa timp și bani dar care-l bucura, pentru că mergând atât de des la notariat, începu să se creadă și mai important. (Odată, când fusese internat la spital și nevastă-sa avusese nevoie de o hârtie — fiind caz de forță majoră —, îndrăzni să treacă peste ordinul lui ferm de a nu umbla nimeni prin­tre lucrurile din sertarele sale. Cu ocazia aceea femeia găsi zeci de certificate de naștere și alte zeci de certificate de căsătorie timbrate și autentificate la notariat, precum și o mulțime de alte acte în care se specifica în mod oficial că Rusan, cel care a absolvit liceul din Lugoj, este una și aceeași persoană cu Russan. Și mai erau și alte vrafuri de hârțoage doveditoare acolo.)

Începu apoi din nou să calculeze șansele procentuale pe care le avea Lazăr să „o încurce“. De o vreme Rusan era tot mai convins că înfricoșătorul său cumnat nu va putea fi ni­ciodată prins cu vreo nelegiuire pe care a înfăptuit-o, fiind prea precaut pentru așa ceva, și că singura șansă rămânea aceea de a-i fi găsită o vină la care el să nu se aștepte defel. „Trebuie luat ca din oală“ își repeta Rusan mereu, ca o obsesie, iar cu timpul i se întâmpla să repete aceste cuvinte și cu voce tare, încât dacă se nimerea să fie cineva de față acesta nu înțelegea nimic, iar Rusan zâmbea satisfăcut și cu un aer de infinită superioritate îngăduitoare. Calculul său era simplu: dacă Lazăr nu putea fi pedepsit pentru ceea ce a făcut, va fi pedepsit indirect, punându-i-se în cârcă o culpă inventată. Asiduu cititor al rubricilor judiciare ale diferitelor ziare, Rusan aflase despre prea multe erori în sălile de jude­cată, intenționate sau neintenționate, cu care vremea lui era atât de darnică, încât nu vedea nici un motiv pentru care

Lazăr să nu poată fi târât și el într-o înscenare; iar în cazul acela șansele erau într-adevăr de 70—80 la sută ca și per­fidia lui Lazăr să fie înfrântă. Rusan mai citise undeva că în război se întâmplă mai des ca oamenii să moară din gloanțe trase greșit, decât din cele bine țintite, pentru că prea mulți combatanți ochesc mizerabil. „Iar împotriva unui cartuș care nu îți este adresat, își spunea el, n-ai cum să-ți iei măsuri de prevedere eficace. El poate veni oricând.”

Frecându-și mâinile, Rusan născocea delictele cele mai năstrușnice și calcula cu zel șansele de „a-l înfunda” cu ele pe Lazăr, până ce-l trezi o bătaie în ușă. În clipa aceea sări cu o sprinteneală neașteptată din locul în care ședea, se postă în spatele pupitrului său, desfăcu uriașul registru și își luă în mâna stiloul. Toate astea în numai câteva fracțiuni de  secundă, iar un „intră” obosit și preocupat puse punct aces­tei scurte pauze, aproape imposibil de sesizat pentru cel de afară.

Raica venise la Lazăr direct de la Jager. Stein, care-l însoțea ca de obicei, preferase să rămână și de data asta afară și să-l aștepte în stradă, acceptase apoi cu greu să intre totuși în curtea depozitului, dar se puse imediat pe taclale cu plutonierul, după ce îl servi și pe acesta și pe sol­dați cu țigări. (El însuși nu fuma, dar avea întotdeauna un pachet cu Regale la el.) Apoi comentă cu subofițerul cele două scrisori pe care le primise în urmă cu vreo doi ani, atunci când îi trecu prin minte să publice un articol într-un ziar din Timișoara despre proiectul dunărean pe care-l dădu ca cert și în faza de măsurători preliminare. Cele două scri­sori îi veniră drept urmare a acestui articol, una de la un fost coleg de școală elementară în anii aceia stabilit la Bocșa Română, care se bucura că citind ziarul poate să reîntâlnească numele unui prieten din copilărie și să constate că acesta a devenit între timp celebru; cealaltă misivă era expediată de la Calafat, de la o văduvă de care nu auzise, e drept, nicio­dată („Oameni pe care nu i-am văzut niciodată și care-mi scriu mereu“) și care protesta în mod energic și violent îm­potriva unui „proiect vădit antinațional și profund dăunător intereselor vitale ale orașelor cu adevărat dunărene”. Stein îi explica plutonierului că misiunea sa și a lui Raica nu era numai una pur economică ci și de educare a maselor, dovada fiind scrisorile pe care le primește de la necunoscuți și în care aceștia, din conservatorism, se manifestau ostil unor între­prinderi care le-ar fi putut fi folositoare. Cu scrisoarea fer­fenițită a văduvei din Calafat în mână, Stein îi demonstră plutonierului absurditatea acuzației pe care i-o adusese o „pătură a cetățenilor Calafatului“ și arătă „matematic“ și cu creionul chimic pe o scândură, că la urma urmei Raica și cu el ar trebui să fie considerați de către cetățenii de pe malurile Dunării ca niște adevărați Messia. Plutonierul păru satisfăcut de aceste explicații și îi mai ceru lui Stein o ți­gară, pe care și-o puse după ureche.

Între timp, Raica îi vorbea fără convingere lui Rusan despre motivul vizitei sale. Inițial încercase să discute cu gazda sa despre fotbal, subiectul pe care-l abordau ori de câte ori nu era Lazăr de față și Raica trebuia să-l aștepte. De data aceea însă, Rusan îi ceru foarte decis să treacă la subiect: „Mie         poți să-mi vorbești exact la fel ca și lui Lazăr, poate chiar cu mai mult folos, pentru că în fond fără mine…“ Numai că Raica, la fel ca oricare lugojean, cunoștea destul de bine puterea lui Rusan în cadrul firmei, îi spuse totuși de ce a venit: ca să-i procure lui Jager niște scânduri pentru o cabană pe care acesta avea de gând să și-o facă undeva pe malul Timișului și ca să-l roage pe Lazăr să se hotărască în sfârșit să semneze memoriul prin care mai mulți cetățeni importanți ai orașului cereau sprijinirea și subvenționarea de către guvern a proiectului canalizării Ti­mișului și a Dunării.

—         Dacă are nevoie de scânduri, de ce nu vine Jager per­sonal să trateze cu noi?

—         Pentru că… pentru că noi, adică domnul Stein și cu mine, am dori să-i facem o surpriză domnului deputat.

—         O surpriză?!

—         Da.

—         Ce fel de surpriză?

—         Avem noi afacerile noastre cu el…, se înfurie Raica, deranjat că cineva poate fi atât de ageamiu pentru a nu pri­cepe vechiul și încercatul sistem al mitelor.

—         Bine, dar…

—         Vrem să cumpărăm de la domnul Lazăr… mă rog, de la dumneavoastră, niște scânduri. Ni le dați sau nu?

—         Dar bineînțeles, voiam doar.  Bineînțeles. Vă rog doar ca amănuntele să le discutați cu asociatul meu… Deocamdată n-aș vrea să spună că i-am știrbit autoritatea; deocamdată. În ceea ce privește însă hârtia aceea, sunt gata să v-o sem­nez eu!

—         Noi am fi bucuroși dacă și domnul Lazăr. Lui Raica îi era teamă ca nu cumva Lazăr, văzând semnătura lui Ru­san pe memoriu, să se supere și să refuze să-și mai pună și el iscălitura. Iar Rusan era atât de discreditat în ochii ori­cărui lugojean, încât părea firesc ca și pentru cei cărora le era adresat memoriul, numele lui să nu valoreze doi bani.

—         Dacă semnez eu, va semna și Lazăr, insista Rusan.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.