PIETRELE (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Stând acum în pat și începând să se „joace“ din nou, își imagină în mod ciudat nucul — și parcă acela era locul din care ar fi trebuit s-o ia de la zero — își imagina că lucra undeva într-o colonie de femei și toate erau goale pentru că erau la început și nu aveau încă de nici unele, pe urmă — ca de atâtea ori — își imagină ce și-ar fi cum­părat din prima remunerație. Dar când „avu“ deja unele lucruri și trebui să le stocheze, aceasta se întâmplă în nucul ei din tinerețe, locuința ei pentru care își imagină în conti­nuare obiectele cu care s-o mobilizeze.

După aceea, se întâmplă însă ceva neobișnuit în „jocul“ ei: pe vremuri, pe când fusese fetiță, ocupația ei preferată fusese să se uite dintre ramuri la cele ce se petreceau în împrejurimi, iar acum, în afara lucrurilor „pe care le aduna“, văzând pentru prima oară în atâția ani și oamenii din jur, aceștia nu mai erau vecinii din copilăria ei, ci lumea în mijlocul căreia trăia de când se măritase, puțina lume pe care o întâlnise de atunci zi de zi, încât câteodată, în serile lungi de iarnă, începuse să creadă că tot globul acela mare des­pre care auzise că ar exista în afara zidurilor casei lui Lazăr s-ar fi redus la cât putea ea să cuprindă cu ochii și cu urechile stând în gospodăria în care lucra. Așa că se afla din nou în nucul din grădina copilăriei, dar îi vedea jos în curțile vecinilor pe Rusan și Duma vorbind în șoaptă, pe Lazăr legând un arac de viță-de-vie, pe urmă pe doamna Gorunescu întinsă pe un pat chiar acolo, în mijlocul unei curți, apoi i se păru că o zărește și pe cumnata ei, pe sora lui Lazar, dar nu era sigură dacă o vede într-adevăr sau dacă nu e doar un arbust cel pe care-1 confunda cu ea. Nu apuca să se uite lung și pe săturate într-o singură curte ca pe vremuri, se învârtea agitată în ascunzătoarea ei privind când într-o parte, când în alta, trebuia să se obișnuiască, își zicea ea, dar timpul trecea, și nu se liniștea deloc. Nici bucuria aceea care făcuse odată să i se zbârlească pielea pe ea de plăcere nu o mai simțea, mult mai degrabă putea constata că îi e mereu frică să nu fie prinsă sau să nu cadă din pom.

Numai că încăperea ideală pe care și-o visa de atâția ani nu și-o mai putea imagina, în locul ei se regăsea mereu în ”căsuța ei” din nuc, iar în jur vedea grădinile vecinilor copilăriei ei populate de oamenii între care trăise în toți anii din urmă. Și pe urmă lucrurile au început să se încurce, cele două jocuri, cel al fetiței care a fost odată și cel al femeii adulte, se întrepătrundeau, Veta continua să-și stocheze lu­cruri imaginare, dar nu în camera ideală, ci într-un nuc de­venit odios în locul în care a fost transplantat. Pe deasupra nici nu se mai putea ascunde după frunzele pomului, nucul ei nu mai avea frunze, în loc să se afle într-un loc ferit din care să poată vedea în jur fără a fi zărită de nimeni, era ea cea expusă ochilor tuturor. Lucrurile pe care le adu­nase pornind de la zero îi dispăreau mereu în mod miracu­los, nu cădeau pur și simplu printre ramuri, piereau fără să-și dea seama și pe urmă putu constata cu stupoare că se rostogoleau pe un fel de bandă rulantă, ceva ce nu mai vă­zuse niciodată până atunci, un fel de tobogan de unde se prăvăleau într-o ladă dinainte pregătită. Când lada se um­plea, Lazăr îi punea capacul și îl bătea în cuie și punea o altă ladă în loc. (După aceea i se păru că nici nu erau lăzi ci sicrie cutiile în care-i strângea Lazăr lucrurile.)

Mai văzu apoi o serie de scene urâte sub nucul ei și nu mai dori să se joace, deschise ochii, spre marea ei ușurare observă _#că-i mai poate deschide, se afla din nou în odaia adevărată, paharul și somniferele mai erau pe noptieră, scrinul pântecos se mai găsea pe locul său. Dar îl auzea pe Lazăr certându-se în camera cealaltă, pe urmă i se păru pentru o clipă că aude și glasul lui Amarilli, își dădu însă imediat seama că se înșală, dar și clipa aceea îi fusese prea de ajuns, închise din nou ochii dorind sa-și regăsească vechiul joc, dar în loc de aceasta nimeri tot în nucul pângărit, iar alături de ea se aflau Lazăr și Amarilli. Femeia aceea, e drept, nu vorbea nimic, stătea cu spatele la ea pe o creangă foarte subțire, îi venea chiar să-i atragă atenția că ar putea să cadă, Amarilli, i se părea ei, plângea, iar Lazăr le tot explica ceva la amândouă, nu voia să-l asculte, dar cuvin­tele lui erau prea puternice și nu se putea sustrage să nu le audă.

—           De ce? De ce? îl întreba printre sughițuri.

Lazăr ședea pe o ramură și pescuia: trăgea tot felul de obiecte de jos, Veta nici nu mai avea curajul să se uite de-a lungul firului undiței lui Lazăr, plângea și-l întreba mereu „De ce?“

—           Pentru că trebuie, îi spunea Lazăr fără s-o repeadă, pentru că trebuie.

—           De ce? plângea ea în continuare.

—           Pentru că m-am născut fără aceste lucruri. Dacă le-aș fi avut de la părinți n-ar fi trebuit să mă lupt pentru ele și nu m-ar fi acuzat nimeni.

—           Dar de ce? continua ea să plângă și să nu înțeleagă, pentru că pe ea, biată femeie, n-o speria atât ce făcea băr­batul ei, ci modul în care o făcea, modul în care făcea mai toate lucrurile, lipsa lui de omenie.

—           Pentru că eu m-am născut pentru lucrurile astea, chiar dacă nu am venit pe lume cu ele, îi spuse el enervându-se, iar ea, plângând și înfricoșându-se ca întotdeauna când sim­țea că el se enervează, se înduioșă pentru prima oară pentru el, i se făcu o milă groaznică și deși-l văzu că se apropie ame­nințător de ea, mila nu o părăsi. Apoi nu mai putu suporta și deschise din nou ochii.

Sora lui Lazăr ședea pe un scaun tras lângă patul ei și plângea. Și perna Vetei era udă de lacrimi. Alături Lazăr vorbea cu cineva.

Veta încercă să închidă din nou ochii, dar îi redeschise imediat iarăși. Își dădu seama că jocul ei cu luatul de la capăt, nucul ei din anii adulți dispăruse pentru totdeauna. Se întoarse cu fața la perete și continuă să plângă.

VI

După ce se despărți de Lazăr, maiorul Mărginean se grăbi să ajungă la cazarmă, evitând să mai treacă prin cen­tru. Era tulburat. Și dezamăgit. Îl căutase pe Lazăr cu care încercase să intre de mai multă vreme în legătură, dar dis­cuția pe care o avuseseră nu îl satisfăcuse câtuși de puțin. Nu-l acuza pe negustorul de lemne, se acuza pe el însuși că nu e capabil să-i mai câștige încrederea unui om nou, așa cum îl considera pe Lazăr. Adevărul era că și el se schimbase, că anii în loc să-l facă mai înțelept, în loc să-l elibereze, îl legau tot mai mult de mica lume în care se învârtea. Și toc­mai atunci, în clipele în care ar fi vrut cel mai puțin să se întâlnească cu cineva, se lovi nas în nas cu Jager, cu omul care mai niciodată nu ieșea înainte de amiază, dar care exact în acele clipe se nimeri să treacă pe același drum cu maiorul.

—           Nu pari prea încântat că mă vezi, remarcă imediat avocatul, prietenia de o viață făcându-l sa-i simtă imediat gândurile.

—           Mă grăbesc la regiment.

—           Dragule, te grăbești în ultimul timp mereu undeva. Tu, care nu te-ai grăbit niciodată…

—           Ce să-i faci? Slujba…, dar Mărginean făcea deja pașii mai mici.

—           General tot n-or să te mai facă… Eu mă gândesc să mergem., să mergem undeva să stăm jos și să bem ceva cald.

—           Acuma?!

—           Hai, și pe urmă îți povestesc cum a murit în noap­tea asta Copârșeu.

Dură o vreme până ce se lăsă convins ofițerul să bea țuică fierbinte, o băutură pe care el n-o concepea decât pentru zi­lele geroase de iarnă.

—           Azi-dimineață, când m-am întors pe Strada Invali­zilor, n-am putut să pricep ce naiba lipsea acolo. Am stat acasă în cadă și m-am tot gândit, și pe urmă am înțeles că afurisitul acela de Copârșeu n-a ieșit în dimineața asta la cer­șit și pe urmă am adormit, cred, în baie. După aceea s-a pornit să-mi povestească servitoarea minunea întâmplată. Tâmpiții ăștia de la ziare nu scriu nimic despre un om ca bie­tul Copârșeu. Trebuie să vină o servitoare cu două clase pri­mare… Crezi că are două clase primare?

—           Ce ți-a povestit? Asta-i singura ta sursă de infor­mații? întrebă maiorul dezamăgit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.