PIETRELE (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Ce-a spus? îi întrebă Luca pe ceilalți.

—           Medicina zice că un pahar de băutură tare rezolvă totul, lămuri Jager.

—           Degeaba, dacă rămâi în haine ude, se îndoi Stein.

—           Nu-i așa? Luca îl privi recunoscător.

—           Mai stau puțin, puse Amarilli capăt discuției.

Luca făcu un semn: un chelner tânăr se grăbi să-i pri­mească poruncile și reveni peste câteva clipe cu o tavă și două pahare.

—           Am să vă țin și eu tovărășie, spuse Luca în timp ce ciocni cu ea. Domnilor, ce m-a enervat astăzi Szabo ăla, își aminti el, întorcându-se către ceilalți.

Tânărul Vancu, zis și Vancu Gaură, intră în cafenea, își lăsă umbrela la ușă și căută pe cineva din priviri. Veni apoi la masa lui Luca și întrebă dacă n-a fost și Lazăr pe acolo.

—           Ați fost, domnu’ doctor, pe la ei? îl întrebă și pe Fitacek.

—           Nu vrea să meargă, scânci Duma.

—           Soția lui se simte destul de rău și, hodoronc-tronc, se pare că și buna doamnă Gorunescu s-a hotărât din nou să moară.

—           Apoi, pentru asta chiar că nu trebuie să mă grăbesc, spuse destul de deslușit doctorul.

—           Dar meseria vă obligă să mergeți la un bolnav, stărui Vancu cel Tânăr, supranumit și Vancu Gaură.

—           E scandalos! făcu Duma, dar avu grijă să vorbească abia după ce-i întoarse spatele medicului.

Fitacek însă nu mai reacționa la nici o insistență. Ade­vărul era că, dincolo de faptul ca nu putea dormi nopțile, era dispus la orice oră să-și viziteze bolnavii, atunci când credea că prezența lui ar putea fi necesară. Iar pentru toată această trudă nu fixa niciodată nici un onorar, bolnavii sau rudele acestora plătindu-l așa cum puteau. Era capabil să stea foarte multă vreme lângă un suferind și nu i s-a părut nimic extraordinar atunci când, în timpul unei epidemii, tot trecând de la un pacient la altul zile și nopți în șir, să le­șine la un moment dat de foame. Până la urmă a reieșit că, luați cu necazurile, oamenii au uitat să-i ofere de mâncare, iar el singur nu era capabil să se gândească la așa ceva. Se și spunea în ținut că doctorul Vichentie Fitacek era cel mai sărac medic din ținut și totodată cel mai sătul, lui nefiindu-i foame niciodată și uitând să mănânce atunci când menajera nu-i punea farfuria în față.

Tânărul Vancu o privea pe furiș pe Amarilli. Stătuse de câteva ori de vorbă cu ea și pentru mai multă vreme fusese încredințat că se vor căsători și că el o să-î crească fiul. Făcuse zeci de planuri și îi aținuse de mai multe ori calea dar, cu cât se îndrăgostea mai tare și cu cât țesea planuri mai amănunțite în legătură cu mariajul lor, cu atât îndrăznea mai puțin să-i vorbească, sfârșind prin a o privi pierdut și mut ori de câte ori o întâlnea.

—           Deci… deci nu l-ați văzut pe domnul Lazăr… Tot uitându-se la Amarilli și pregătindu-se să plece, mai zise: Acum când a fost omorât și taică-său…

—           Cine a spus că a fost omorât? îl mai reținu Jager.

—           Cum? N-ați auzit?!

—           Te-am întrebat: cine ți-a spus că bătrânul Copârșeu a fost omorât?

—           Nu mai știu… am auzit și eu…

—           Deci nu mai știi…

—           Păi,… e chiar atât de important?

—           Și cam despre cine ai auzit ca l-ar fi omorât, se in­teresă și Amarilli.

—           Nu… nu știu…, Vancu cel Tânăr se pierdu de tot.

—           Ascultați-mă pe mine, spuse Stein, asta e singura crimă în care ucisul n-a fost omorât de nimeni.

—           Eu mă duc… Vancu plecă, luându-și de lângă ușa um­brela sa mare și neagră, ca de cioclu.

—           Nu, zău, chiar a fost omorât? Vocea lui Luca suna cam așa: „Acum că am rămas singuri, numai intre noi, puteți să-mi spuneți adevărul!”

—           Parcă n-ai vrut s-o deranjăm pe doamna cu lucruri din astea, spuse Jager.

—           Dar suntem printre prieteni, nu-i așa, domnilor?

—           Nu mă deranjează deloc. Dar absolut deloc! De ce m-ar deranja?

—           Vă rog totuși să spuneți… dacă vă este cumva neplă­cut… Vreau să spun, dacă vă aduce în față amintiri prea triste… Luca nu făcea evident decât pe cavalerul.

—           Am spus că nu mă deranjează!

Pe urmă s-a tăcut. Unii așteptau ca Amarilli să înceapă să povestească, alții ardeau de nerăbdare să pună întrebări, dar preferau și ei ca mărturisirea să aibă loc fără interven­ția lor.

—           Nu mai plouă, spuse Fitacek, dar nimeni nu se gândea să părăsească localul.

—           Ei, cum a fost până la urmă? o întrebă Luca pe Amarilli, păstrând același ton protector și punându-și bra­țul pe spătarul scaunului ei.

—           Mai cereți un pahar? îl rugă ea, și toți credeau că vrea să-și facă doar curaj. Dar după ce-l primi, îl bău cu înghițituri mari și se pregăti să plece, spunându-le că mai are de mers să dea niște ore de limba engleză.

—           Acum, dacă tot nu v-ați schimbat hainele la timp, mai stați, o îndemnau ceilalți dezamăgiți.

—           Domnule Stein, spuse ea, copiii dumneavoastră nu-și prea fac temele pe care le dau.

—           Nici eu nu le-aș face, glumi Stein.

—           De ce? Sunt foarte interesante! Nu vă plac limbile străine?

Drept răspuns, Jager începu să le povestească o istori­oară despre un unchi de-al său care a nimerit în Franța fără să știe franțuzește și care din pricina asta a avut de tras tot felul de necazuri mai mult sau mai puțin amuzante. Oricum, pe cei de față povestirea lui îi enerva. Cu totul altceva ar fi dorit ei să asculte.

Pe Duma îl irita că și Stein intrase în discuția aceea a Iui Jager, lipsită pentru el de orice sens. Singurul noroc era că Amarilli părea să fi renunțat să plece și că mai exista totuși posibilitatea ca ea să povestească. Iar atunci când Măr­ginean se uită la ceas și declară că a sosit vremea să se re­tragă pentru a se putea întoarce peste puțin timp la veșnica lui partida de cărți (la câteva mese jucătorii de șah se și in­stalaseră), Duma își făcu planul să invoce oprirea ploii pen­tru a-l putea urni pe Fitacek din loc și, ducându-l la Rusan, sa-l mai descoase pe drum.

—           Dar nu ne-ați povestit ce s-a întâmplat azi-noapte, îl auzi în sfârșit pe Luca întrebând-o pe Amarilli. Sau e un secret chiar atât de mare? Până la urmă am să încep să fiu și eu curios…

—           Și cum e când sunteți dumneavoastră curios? îl întrebă femeia.

—           Păi… cum să spun? Până la urmă dacă mă interesează cu adevărat un lucru, nu există să nu-l aflu.

—           Dar v-am spus totul. Am plecat împreună cu domnul Lazăr și cu dom’ profesor, când a apărut bătrânul acela…

—           Cum a apărut?!

—           Venea pe drum. Era foarte agitat și gesticula, dar n-am înțeles niciun cuvânt din ce vorbea.

—           Și pe urmă?

—           Pe urmă… pe urmă a vrut să mă lovească… Cu toate că nu i-am făcut nimic…

—           A vrut să vă lovească?!

—           Așa cred. S-a apropiat de mine cu mâinile întinse de parcă ar fi vrut să mă lovească… M-am tras înapoi, dar iar a venit spre mine…

Penescu se ridică să plece.

—           Mai stați, dom’ profesor! Vocea lui Luca era metalică. Stați jos!

Penescu mormăi ceva despre niște caiete de teme, își dădu scaunul la o parte, dar în același timp se sculă și Luca de pe al său. Profesorul se așeză înapoi.

—           Și pe urmă? Vocea lui Luca deveni din nou pro­tectoare. Sper că n-a apucat să vă atingă!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.