Portretul DNA

A luat medici faimoși. A luat episcopi iubiți de enoriași. A luat oameni de afaceri și, desigur, politicieni. Cu cât mai celebri, cu atât mai bine. Ce n-a luat? Actori. Cântăreți.

Acesta este nivelul de empatie culturală al șefei DNA. A luat și magistrați, dar n-a făcut tam-tam-ul obișnuit. Pe magistrați i-a luat ca să-i poată șantaja.

A construit un labirint de urmăriri penale simplu: unii erau luați doar ca să-i denunțe pe alții, cu mai multă greutate în fotografia de propagandă: DNA duduie.

Dar toată această muncă de mafiot n-ar fi adus suficiente condamnări. Dosarele procurorilor din subordine erau mult prea neprofesioniste.

Ce era de făcut pentru ca imaginea DNA să fie lăudată în rapoartele UE? Era necesar câmpul tactic al generalului Dumbravă. A fost făcut. Era necesară o infracțiune care să poată fi aplicată pe scară largă. I-a fost pus pe tavă abuzul în serviciu: îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu. Ce înseamnă defectuos? Orice.

Și așa, DNA a creat percepția că în România se desfășoară o luptă cu corupția la nivelul fenomenului. Cea mai gravă corupție din UE era la noi: toți ziceau așa, dar mai ales presa din România, servită cu niște investigații SRI de doi lei.

De ce se băgase SRI în treaba asta? Ca să-și facă imperiu economic propriu. Și ca să protejeze corupția companiilor protejate de ambasadori.

Ce păzea președintele Băsescu? Având prea multe vendete personale de rezolvat prin DNA și SRI și orbit de rezolvarea lor, nu s-a gândit că aceste instituții vor avea chef să-și autonomizeze propriile interese.

Această autonomizare a fost încurajată de ambasadori, mult prea orbiți și ei de jocurile lor de lichidare a unor concurenți economici și de protejare a „rechinilor” care doreau acele lichidări.