„Poţi deveni star într-o zi cu ajutorul internetului”

Placido Domingo, tenorul tuturor recordurilor, este un mit viu. Peste 130 de roluri, 3.000 de reprezentaţii. La cei aproape 70 de ani ai săi şi 40 de ani de carieră, după probleme de sănătate (operat în această primăvară de cancer de colon), Domingo a revenit, într-o formă rară, pe marile scene ale lumii. În 15 iulie a evoluat în „Simon Boccanegra” la Covent Garden din Londra cu Marina Poplavskaya, în rolul Dogelui Genovei, creat de compozitorul Giuseppe Verdi pentru un bariton.

O seară magică la Madrid

Record de aplauze şi ovaţii la Madrid, la Teatrul Regal, în 22 iulie, alături de Diva Angela Gheorghiu, o prezenţă fantastică şi o voce pe măsură, în rolul Ameliei. Publicul, ridicat în picioare şi strigând în cor cu orchestra: „Campionii, campionii, oe, oe, oe!”, a încoronat o splendidă seară. Zeci de buchete de flori, aruncate pe scenă. Din păcate, din cauza unei răceli, Angela Gheorghiu a trebuit să-şi amâne cele două reprezentaţii din 25 şi 28 iulie, aşa încât, alături de Placido Domingo au evoluat soprana albaneză Ivna Mula şi italienii Marcello Giordani şi Ferrucio Furnaletto. 35 de minute de aplauze şi ovaţii. Opera a fost transmisă în direct, pe un ecran uriaş, în Plaza del Oriente, aflată în vecinătatea teatrului. La sfârşit, în mijlocul mulţimii care-i aclama în delir, Placido Domingo şi Regina Sofia au început să fredoneze arii din opere. O seară mirifică: „Niciodată nu am mai simţit o emoţie asemănătoare celei de la Madrid. (…) Când trăieşti aşa ceva, aproape că nu-ţi găseşti cuvintele să descrii ce simţi”, se destăinuia acesta cu lacrimi în ochi.

Evoluţia unui tenor ţine de miracol

„Ca să devii cântăreţ, trebuie mai întâi să ai un dar. Ca şi în ceea ce priveşte credinţa: o ai sau nu. Desigur, asta nu este de ajuns. Profesia de cântăreţ presupune studii îndelungate şi multă muncă. Apoi, trebuie să fii conştient de faptul că nimic nu este sigur. Dacă ai o diplomă de medic, e simplu. Ai toate şansele să rămâi medic toată viaţa. Cariera unui artist nu e niciodată garantată. Mii de cântăreţi obţin o diplomă, dar numai câţiva au şansa să facă carieră. Reuşita nu este numai o chestiune de talent sau de abnegaţie. Artistul trebuie să fie gata să-şi descopere şansa şi, din motive misterioase, nu toţi indivizii sunt la fel de pregătiţi pentru asta. Unii numesc asta destin sau hazard…”, mărturiseşte recent într-un interviu acordat revistei „Classica”.

A cântat în întreaga lume fără să înţeleagă niciodată ce i s-a întâmplat. S-a născut la 21 ianuarie 1941 în cartierul Barrio de Salamanca din Madrid, într-o familie de muzicieni. Părinţii săi, stele ale zarzuelei, se mută în Mexic, iar Placido studiază pianul în particular, apoi atât canto, cât şi arta dirijorală la Conservatorul Naţional din Mexico City. „M-am născut de fapt de două ori: prima dată în 1941 şi a doua oară, câţiva ani mai târziu, când m-am trezit la arta sunetelor şi la viaţa muzicală. Atmosfera casei noastre era scăldată în muzică”. A cântat un timp roluri de bariton şi de acompaniator al altor cântăreţi în cadrul companiei de zarzuela şi operetă a părinţilor săi. Între acestea s-au numărat un rol de bariton în zarzuela lui Manuel Fernandez Caballero, „Gigantes y cabezudos”, şi un rol minor în prima producţie mexicană a operetei „My Fair Lady” de Loewe, unde a fost şi asistent dirijor. Cu această companie a susţinut peste 185 de spectacole, între care rolurile Camille şi Danilo din opereta lui Lehar, „Văduva veselă”. În aceeaşi perioadă, în 1958, a fost vocalist în formaţia mexicană de rock and roll a lui César Costa, Los Black Jeans. În 1959 a fost examinat în „audition” pentru Opera Naţională Mexicană în calitatea de bariton, dar juriul a constatat că este şi un talentat tenor. „La început nu ştiam foarte bine cum să-mi dezvolt vocea şi ezitam între tenor şi bariton. Alegând prima posibilitate, a trebuit să lucrez din greu, pentru că nu aveam, ca alţii, o voce de tenor din naştere. Puţin câte puţin, am învăţat diferite roluri, până când am stăpânit 130. Vocea mi-a devenit, de-a lungul timpului, mai dramatică, iar repertoriul a evoluat către roluri mai grele, până la Wagner, pe care nu m-a gândit niciodată la debut că îl voi cânta”. Adevăratul debut l-a realizat însă la Teatrul Degollado din Guadalajara în rolul de bariton al lui Pascual din zarzuela „Marina” de Emilio Arrieta, la 12 mai 1959. Interpretează în 1961 Alfredo din „Traviata”, pe scena operei din Monterrey. Împreună cu soţia sa, soprana Marta Ornelas, cântă la Opera din Tel Aviv. A dat aproape 300 de reprezentaţii, uneori în ebraică. Apoi a fost invitat să participe, la Opera din New York, la crearea unui „Don Rodrigo” de Ginastera, un mare compozitor argentinian. Şi de atunci, contractele au început să vină unele după altele. „Îmi amintesc de fiecare debut, de la Opera din Viena, de la cele din New York, Scala, Paris sau Londra. Madridul şi Spania, ţara mea natală, au venit abia după aceea.”

„Cariera a fost pentru mine un bulgăre de zăpadă”

Renumit pentru vocea sa puternică şi versatilă de cântăreţ liric sau tenor lirico-dramatic, prin virtuozitatea artei sale vocale şi calitatea interpretării sale dramatice, Placido Domingo a strălucit în opere precum „Boris Godunov”, „Andrea Chénier”, „Tosca”, „Madama Butterfly”, „Così fan tutte”, „Adriana Lecouvreur”, „Lucia di Lammermoor”, „Faust”, „Evgheni Oneghin”, „Cavalleria rusticana”, „Samson şi Dalila”, „Povestirile lui Hoffmann”, „Bărbierul din Sevilia”, „Carmen”, „Otello”, „La Traviata”, „Anna Bolena”, „Don Carlo”, „Aida”, „Manon Lescaut”, „Hernani”, „Roberto Devereux”, „Luisa Miller”, „Trubadurul”, „Elixirul dragostei”, „Werther”, „Damnaţia lui Faust”, „Parsifal”, „Idomeneno”, „Simon Boccanegra”, „Fidelio”, „Cyrano de Bergerac”, „Tristan şi Isolda”.

„Apoi, am descoperit repertoriul baroc. Am cântat de curând «Tamerlano» de Haendel. Mi-a făcut mare plăcere să înregistrez opere mai puţin cunoscute, de Puccini şi de contemporanii lui, ca Leoncavallo sau Giordano. Este vorba despre «Puccini ritrovato», «La nuit de mai» şi «I Medici» de Ruggero Leoncavallo, editate de Deutsche Grammophon, sub bagheta lui Alberto Veronesi, care va dirija şi discul, anunţat pentru 2011, cu «Fedora» de Giordano, având-o în tolul titular pe Angela Gheorghiu. Am încheiat ciclul înregistrând o zarzuela din copilăria mea, «Luisa Fernanda», pe care o cântau părinţii mei. Cânt încă şi nu îndrăznesc să spun când mă voi retrage de pe scenă. Cariera mea a fost ca un bulgăre de zăpadă care a tot crescut fără ca eu să-i stăpânesc vreodată mişcarea. Nici nu-mi dau seama astăzi că am 69 de ani şi că vorbesc despre cel care eram la 20 de ani ca şi cum ar fi fost ieri”, explica Placido Domingo. De un deosebit succes s-a bucurat volumul semnat de el, „Rolurile mele de operă”, de la Editura Grasset.

După 40 de ani în care a cântat pe scenele tuturor teatrelor mari de operă, le-a studiat programele şi a cunoscut toate meseriile din domeniu, a devenit director artistic al Operei din Washington, convins că experienţa lui se va împlini în felul acesta.

Trei tenori

De la dispariţia lui Luciano Pavarotti, Placido Domingo se gândeşte cu nostalgie la răsunătoarele succese ale concertelor celor trei tenori. „Chiar dacă mi s-au propus de atunci mai multe combinaţii, am refuzat întotdeauna. Am avut ideea celor trei tenori pentru a saluta revenirea la viaţă şi la muzică a lui José Carreras după o boală îndelungată. La început a fost doar un concert organizat în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1990. Apoi a început această poveste incredibilă. 30 de concerte până în 2004! Cred că astfel s-a putut apropia de operă un public nou.

Jocul pe stadioane, cu microfoane, nu înseamnă trădarea artei lirice. Lucrurile nu trebuie privite astfel. Prin această iniţiativă sper să vină la operă şi un altfel de public. «Cei trei tenori» nu era un scop în sine. Şi apoi nu trebuie uitată bucuria pe care o aveam cântând împreună, unindu-ne vocile. În tinereţe mi-ar fi plăcut să-i aud pe marii tenori reuniţi astfel: Di Stefano, Del Monaco şi Corelli!”

„Opera este viaţa văzută printr-o oglindă care măreşte”

Placido Domingo s-a implicat în organizarea numeroaselor festivaluri menite să lanseze pe orbita internaţională tineri interpreţi, printre care „Operalia”. Sfaturile pentru tinerii cântăreţi depind de nivelul lor, debutanţilor le explică bazele meseriei, tehnica vocală. Tinerilor intraţi deja în carieră le oferă roluri, ţinând cont că fiecare are ritmul său: „În 50 de ani am văzut schimbări enorme. În primul rând, repertoriul teatrelor de operă s-a dublat. Există mai multe creaţii contemporane, unii compozitori au fost redescoperiţi, ca Janacek. Sunt cunoscuţi mai bine Rossini şi epoca lui – belcanto-ul. Lucrul cel mai important, înflorirea barocului a fost o revoluţie. Un alt fenomen îl constituie creşterea numărului de teatre de operă în lume, a noilor festivaluri. Este o greşeală să se vorbească despre criza muzicii clasice, pentru că, de fapt, ea n-a existat niciodată. Asta nu înseamnă că totul este roz. Cred că în zilele noastre carierele cântăreţilor se lansează prea devreme. Este fundamental, dacă vrei să dureze, să ai baze foarte serioase, să înveţi pe îndelete meseria. E clar că viaţa artistică nu poate urmări ritmul frenetic pe care ni-l impune, în existenţa cotidiană, tehnologia. Evantaiul de posibilităţi de distracţie, dezvoltarea fără limite a loisirului sunt frâne în dezvoltatea artei adevărate. Văd cum lucrează tinerii cântăreţi de acum, staruri ca Villazon şi Netrebko. Piaţa a devenit foarte dură, presiunea foarte puternică. Trebuie să petreacă mult timp pentru promovarea discurilor lor… Mi-e teamă să nu devină sclavii presei şi să uite că trebuie să se concentreze asupra meseriei. În operă mă tem că există din ce în ce mai multe cariere-fulger. Poţi deveni star într-o zi, cu ajutorul internetului”.

„Am devenit o minoritate, o insulă în oceanul muzicilor populare”

„Opera nu este o artă a trecutului. Am devenit o minoritate, o insulă în oceanul muzicilor populare. Dar această minoritate este numeroasă. Există în lume zeci de mii de persoane care nu se pot lipsi de arta lirică. Opera va continua să existe. Chiar dacă nu s-ar mai scrie partituri noi, există destule capodopere pentru a o face să trăiască veşnic. Emoţiile provocate de operă sunt cu adevărat unice. Este forma de artă cea mai complexă şi, în acelaşi timp, cea mai directă. Există în ea totul: cântul, muzica, drama, teatrul, decorurile, luminile, baletul. O lume specială care va exista întotdeauna.”

Vorbind despre excepţionala paletă care cuprinde repertoriul operei de azi, de la spectacole de mare tradiţie la avangardă, Domingo afirmă: „Cred că cineaştii pot propune noi abordări. Am cerut unora dintre ei, cum ar fi William Friedkin sau David Cronenberg, puneri în scenă care să apropie cinematograful de muzica lirică. Woody Allen a făcut un extraordinar «Gianni Schicchi» de Puccini. Ştiam că rezultatele vor fi excepţionale dată fiind inventivitatea acestor personalităţi. În perspectivă, voi juca rolul marelui poet chilian Pablo Neruda în opera «Il Postino», scrisă de un compozitor mexican, Daniel Catan. Va fi o creaţie mondială, prezentată la Viena, apoi la Paris, la Teatrul Châtelet din 20 în 30 iunie 2011″.

„Prefer rolurile romantice”

Vorbind despre rolurile pe care le-a interpretat de-a lungul carierei sale, de felul în care a reuşit să intre în pielea personajelor, despre cum îşi pregăteşte rolul, Domingo se destăinuie: „Întâi îl învăţ singur, la pian, fredonându-l de câte ori este nevoie. Apoi, ca actor şi cântăreţ, nu cunosc decât o singură metodă: să devin personajul respectiv. În cazul unui rol istoric, cum ar fi Neruda, îmi place să mă documentez, să ştiu cum vorbea, cum se mişca. Privesc filme, citesc documente. În cazul unui rol shakespearean sau al unui personaj de operă mai tradiţional, resorturile sunt adesea aceleaşi: puterea şi dragostea. Opera este viaţa văzută printr-o oglindă care măreşte. Prefer rolurile romantice, ca Otello, pe cele de idealişti, de mistici, cum ar fi Parsifal, Samson sau Cidul. Ei simbolizează prin luptele şi speranţele lor, destinul uman. Să joc asemenea personaje eroice îmi dă forţa de a înfrunta teama de propria moarte. Cred că există o formă de transcendenţă, oricare ar fi aceea. O prezenţă dincolo de realitatea materială a lucrurilor. Altfel, ar putea avea viaţa vreun sens?”.