În fiecare an, începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, determinat de mişcarea anuală aparentă a Soarelui pe bolta cerească, şi anume solstiţiul de iarnă, ce are loc în noaptea de 21 spre 22 decembrie.
Sărbătorile de iarnă în Europa nu sunt o invenţie nouă, nici măcar una creştină. În întreaga zonă de influenţă celtică, solstiţiul de iarnă reprezenta cel mai important moment din viaţa comunităţilor, având un pronunţat caracter magic, presărat cu ritualuri sofisticate, multe uitate sau pierdute pentru totdeauna, multe regăsite şi în prezent, în ceea ce numim tradiţie populară.
Ceremonie la Stonehenge
Stonehenge, unul dintre cele mai importante edificii megalitice ale Europei, arată de parcă un popor de titani ar fi încercat să construiască un templu din pietre gigantice şi nu ar fi reuşit să-l termine. Într-o perioadă în care credem că sunt din ce în ce mai puţine mistere nedesluşite, o vizită la Stonehenge, cât şi la Averbury, aflat la distanţă de 27 de kilometri de acesta, aminteşte că Anglia este încă un tărâm al enigmelor.
În secolul al XII-lea, Geraldus Cambrensis scria: „Odinioară se găsea în Irlanda o imensă îngrămădire de pietre, numită «Dansul Uriaşilor», deoarece se spune că nişte uriaşi ar fi adus aceste blocuri din regiunile cele mai îndepărtate ale Africii, apoi le-au aşezat pe câmpia de la Killarney, nu departe de Castel Maas, şi toată lumea admira atât greutatea enormă a acestor blocuri, cât şi aranjamentul lor armonios. Conform unei tradiţii engleze, regele Aurelius Ambrosius ar fi pus ca aceste pietre să fie transportate din Irlanda în Marea Britanie cu ajutorul vrăjitorului Merlin”.
Aceste uriaşe blocuri de rocă se înalţă la 12 kilometri de oraşul Salisbury, formând un cerc misterios care-i face pe vizitatori să se întrebe care este menirea lor.
Ceremonie la Stonehenge
Mircea Eliade scria în „Images and symbols”, „simbolul, mitul şi imaginea constituie substanţa însăşi a vieţii spirituale”. Monumentele de la Sarmizegetusa Regia şi Costeşti încorporează în mod evident în ele toate aceste trei elemente, al căror cod urmează a fi descifrat. În acest sens vorbeşte şi Vasile Lovinescu în bine cunoscutul său eseu „O icoană creştină pe Columna Traiană”, înglobând hermeneutica sacră a geto-dacilor cu cea celtică (Stonehenge). Conform opiniei lui Mircea Eliade, „stânca, lespedea, blocul de granit relevă durata infinită, permanenţa, incoruptibilitatea, în ultimă instanţă un mod de a exista independent de devenirea timpului. Viaţa oamenilor fiind supusă ritmului ciclic al cerealelor (naştere, viaţă, moarte, renaştere) – forţa şi perenitatea devin accesibile prin moarte. Morţii se reîntorc în sânul Mamei Pământ, cu speranţa de a împărtăşi soarta seminţelor; în plus, ei sunt asociaţi mistic blocurilor de piatră şi, prin urmare, devin puternici şi indestructibili asemenea stâncilor”.
Piatra Altar
Stonehenge
Patru cercuri concentrice, construite din pietre. 30 de imense blocuri de gresie, numite „sarseni” (străini), cu o înălţime de 4 metri, aşezate vertical, formau cercul exterior, cu un diametru de 33 de metri. Alte blocuri, curbate, erau aşezate deasupra lor, ca nişte arhitrave, formând un fel de porţi. 17 dintre ele străjuiesc şi astăzi. Cercul următor, format din 60 de pietre numite „albastre”, mai mici, împrejmuieşte o potcoavă, construită din acelaşi fel de lespezi, în interiorul căreia se află „Piatra de Altar” din gresie, cea mai înaltă dintre toate. Cele două cercuri erau înconjurate de un şanţ circular cu un diametru de 104 metri, în interiorul căruia un banc de nisip cuprinde 56 de morminte, în mijlocul cărora era înfipt un stâlp, cunoscute sub numele de „găurile lui Aubrey”, după numele lui John Aubrey, care le-a descoperit în 1666. Unii arheologi au interpretat aceste „găuri ale sufletelor” drept locuri de ieşire şi reintrare în mormânt ale spiritelor morţilor.
Cine anume este îngropat acolo rămâne până în ziua de azi la fel de neclar ca şi multe alte aspecte legate de templul de piatră. Cele mai multe dintre pietrele folosite aici trebuie să fi fost aduse din zona dealurilor Prescelli, din regiunea Pembroke, aflată în partea de vest a Ţării Galilor, la o distanţă de 394 de kilometri de Stonehenge, în jurul anilor 2500 î.Ch. Se presupune că pietrele, cântărind fiecare 5 tone, au fost transportate mai întâi pe uscat, până la ţărmul mării, încărcate apoi pe plute uriaşe şi duse pe râul Avon.
Stonehenge
Un drum de procesiune, lat de 23 de metri şi lung de 3 kilometri, intersectează lanţul şi terasamentul, străjuit la cele două capete de „Piatra Sacrificiului”, al cărei nume vine de la dârele roşii ce o brăzdează, rezultat al descompunerii fierului sub acţiunea ploilor, şi „Piatra Călcâi”, formată dintr-un sarsen, care, la solstiţiul de vară, îşi proiectează umbra chiar în centrul site-ului.
La Avebury, sit inclus în patrimoniul cultural UNESCO, aflat în apropiere de Stonehenge, există multe situri neolitice, printre care, cel mai mare cerc de piatră din lume, acoperind o suprafaţă de 11 hectare. Deşi pietrele de la Avebury sunt mai mici, cercul principal „henge”, în interiorul căruia se găsesc pietrele este un colos cu diametrul de 427 de metri. Multe dintre pietrele aranjate în cerc au fost ridicate în 1930 de arheologul Alexander Keiller, cel care a scos la lumină acest sit. Pietrele lui provin din Marlborough Downs, aflat la 32 de kilometri distanţă.
Dileme despre celţi şi druizi
Stonehenge
Construcţia vestitului ansamblu de la Stonehenge a început în jurul anului 3000 î.Ch. şi a ajuns la forma finală către 1600 î.Ch. Ruinele construcţiei megalitice ridică şi astăzi mai multe întrebări decât răspunsuri şi alimentează legendele despre celţi şi druizi, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, ele preced cu aproape 1.000 de ani existenţa druizilor. Naşterea monumentului a fost pusă succesiv pe seama celţilor, a saxonilor, a egiptenilor antici, a romanilor, a atlanţilor, a extratereştrilor… Oamenii de ştiinţă sunt de acord că monumentul servea cultului. Coincidenţele astronomice ar putea fi dovada unor cunoştinţe avansate în domeniu? Situl ar fi putut avea rolul unui „observator astronomic” din zilele noastre? Există voci care îl leagă de prevestirea eclipselor…
Prima referinţă scrisă despre Stonehenge datează din 1135, când călugărul benedictin Geoffrey de Monmouth, cel care a creat cadrul legendelor Regelui Arthur, afirmă, în „Istoria regilor britanici”, că pietrele ar fi fost aduse din Africa de un trib de giganţi până în Irlanda, de unde magicianul Merlin le-a făcut să zboare până în câmpia Salisbury, în semn de omagiu pentru Regele Arthur.
Un studiu din 2003 al unui medic ginecolog, apărut în „Journal of the Royal Society of Medicine”, interpreta inelul de piatră ca un simbol al organului feminin sexual al Mamei Pământ, care a dat naştere plantelor şi animalelor.
Cercurile concentrice de la Avebury
Cea mai veche parte a structurii megalitice este construcţia din pământ, înconjurată de şanţul circular. Abia după jumătate de mileniu au apărut „pietrele albastre”, cele mai mici, cu o greutate de cinci tone fiecare. De unde au venit şi mai ales cum au ajuns este o întrebare al cărei răspuns nu este clar încă. Toată această călătorie ţine de domeniul fantasticului, într-o epocă lipsită de mijloace moderne de transport. În ultima etapă a construcţiei, care a început în jurul anului 2100, ansamblul a căpătat forma cunoscută astăzi, prin amplasarea megaliţilor din primul cerc, imenşii sarseni de 30 de tone, aduşi de pe dealurile Malborough, la 30 de kilometri distanţă. Toate necunoscutele legate de Stonehenge au alimentat credinţe diverse, între care nu poate fi trecută cu vederea vizita unor fiinţe extraterestre, care i-ar fi ajutat pe localnici să ridice menhirii şi care ar fi revenit periodic să desăvârşească structura.
Inginerii au încercat să explice, la rândul lor, modul în care imensele blocuri au fost transportate şi ridicate în poziţie verticală. O serie de „bile” de piatră, şlefuite, sunt considerate „rulmenţi” primitivi care făceau posibil transportul pe uscat.
Între legendele Regelui Arthur şi poveştile cu zâne
Megaliţii din Avebury
Enigmele vor fi probabil, cândva, soluţionate ştiinţific. Până atunci, oamenii contemporani au făcut să reînvie spiritul vechilor culte pe care legendele şi scrierile antice le asociau construcţiilor megalitice de la Stonehenge, religia vestiţilor druizi despre care vorbeau romanii.
În Marea Britanie, druidismul a obţinut un fel de recunoaştere oficială care i-a conferit statutul de religie. Numărul acestor adoratori ai cerului şi ai pământului s-ar ridica la aproximativ 10.000. Deschiderea pentru public a sitului Stonehenge s-a datorat, în mare măsură, lui Arthur Uther Pendragon (născut John Timothy Rothwell, care şi-a schimbat oficial numele), un druid pitoresc care se doreşte reîncarnarea Regelui Arthur şi care, în mijlocul „pietrelor albastre” şi a sarsenilor, celebrează solstiţiile.
În ultima zi a lunii octombrie, pădurea Charnwood din Leicestershire, câmpia cu stânci cambriene şi stejari seculari, peste care se lasă o ceaţă densă fără de care bărânul Albion n-a fi Albion, este populată de credincioşii druizi care îşi dau întâlnire pe o colină surmontată de o bornă. „Este punctul cel mai ridiat al regiunii. Odinioară aici se aprindeau focuri pentru a anunţa venirea invadatorilor”, explică şeful lor, Gordon Walker.
În acest loc se celebrează „Samain”, trecerea soarelui de la anotimpul luminos la cel întunecat şi, în acelaşi timp, Ziua morţilor, echivalentul şi probabil predecesorul „Zilei Tuturor Sfinţilor” din calendarul creştin.
Aparţinând ambelor sexe, îmbrăcaţi cu mantii cu glugă, cu bastoane rituale, coroane de flori, participanţii par personajele unei poveşti cu zâne. Ca oficiant principal, Gordon arborează un fel de etolă din piele de cerb. Pe un altar improvizat, şi-au aşezat ofrandele: un ceaun, o bucată de pâine şi o sticlă de hidromel. Un personaj bărbos suflă din corn. Este începutul ceremoniei.
Participanţii formează un cerc, ţinându-se de mână, „pentru a face să circule energiile”. Gordon pătrunde în spaţiul sacru şi, cu braţele ridicate către cerul înorat, anunţă deschiderea ritualului: „Prin puterile stelelor şi pietrelor, fiţi bineveniţi”. Desemnaţi dinainte, cei patru reprezentanţi ai punctelor cardinale îşi anunţă prezenţa: „Suntem Estul, suntem Vestul, suntem Sudul, suntem Nordul”. Apoi sunt invocate spiritele strrămoşilor, în timp ce fiecare credincios depune o frunză sau o piatră în ceaunul central. Daruri sau gânduri pentru morţi. O femeie bate toba, iar o alta cântă o arie celtică la vioară. Un corn de vacă, umplut cu hidromel, circulă din mână în mână şi fiecare ia o înghiţitură. Credincioşii aduc ultima mulţumire cerului, pământului şi strămoşilor. Întâlnirea se termină cu o incantaţie, asemănătoare celei a călugărilor, lamas, din Tibet. Druizii şi druidele se îmbrăţişează şi se felicită, vizibil fericiţi.
Şi la noi, în unele zone, în noaptea 25/26 octombrie, se aprinde un foc ritual numit „Focul lui Sâmedru”. Se pare că obiceiul este păstrat şi astăzi în judeţele Argeş, Dâmboviţa,Vâlcea, în zone montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova, chiar dacă nu se conştientizează semnificaţia iniţială, rituală. Înainte cu două-trei săptămâni, cete de copii, însoţiţi de câţiva feciori, aleg un loc potrivit pentru aprinderea focului, adună crenguţe de brad, iar în după-amiaza de 25 octombrie, merg în pădure şi doboară un brad pe care urmează să-l ardă, apoi, feciorii merg din casă în casă strigând: „Hai la Focul lui Sâmedru!”. În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Focul lui Sâmedru este scenariul morţii şi renaşterii anuale a divinităţii prin tăierea şi incinerarea unui pom.
Druidismul, un curent new age
Arthur Pendragon
Anul acesta motivul fericirii a fost dublu. În septembrie, Charity Comission, instituţie guvernamentală care se ocupă de asociaţiile caritabile, a stabilit statutul de operă de binefacere a aşa numitului „Druid Network”, organizaţia care îi reuneşte pe adepţii druidismului. Decizia a fost considerată în grabă de presa engleză drept o recunoaştere oficială şi a nemulţumit unele comunităţi creştine. Reacţie exagerată, pentru că această religie neo-păgână, inspirată mai mult sau mai puţin din cea a vechilor celţi, este un fenomen marginal şi foarte puţin răspândit. Se estimează că ea numără aproximativ 10.000 de adepţi în Marea Britanie, mai puţin decât numărul musulmanilor pakistanezi din Birmingham. Apoi, pentru că această decizie judiciară, anunţată la cinci ani de la începutul procedurii ei, are consecinţe pur fiscale, acest nou statut scutind asociaţiile druide de taxele pe daruri şi pe moştenire.
„În rest, ea nu schimbă absolut nimic, în afară de faptul că poate vom fi luaţi ceva mai în serios”, explica Philip Carr-Gomm. Acest psihoterapeut de 50 de ani, fondator şi director al unei şcoli Montessori, prezidează, de 30 de ani, destinele OBOD-ului, „Ordinul barzilor, şamanilor şi druizilor”, una dintre structurile cele mai active ale acestei nebuloase cu contururi vagi. „Nu există nici preoţi, nici ierarhii la noi, explică el, Desigur, druidismul este religia originară din Europa de Vest şi din ţinuturile noastre. Dar se ştiu puţine lucruri despre druizii celţi, pentru că învăţăturile lor nu erau scrise, ci transmise oral”. De fapt, primii care au scris despre druizi au fost autorii latini, începând cu Iulius Caesar în „Războiul Galilor”. Scrieri datând mai mult sau mai puţin din epoca în care legiunile romane luptau cu galii şi cu britanii.
După cucerirea Galiei de către romani, un edict al împăratului Claudius, care interzicea pedeapsa cu moartea în secolul I d.Ch., druidismul a căzut în uitare. Abia în secolul al XVIII-lea, cercetători ca John Toland şi William Stukeley (care a studiat monumentul megalitic de la Stonehenge) l-au redescoperit şi l-au popularizat. Valul romantic din secolul al XIX-lea a lăsat urme, dând naştere unui neo-păgânism mai mult estetic decât religios. În anii ’70, druidismul a început să se dezvolte sub forma actuală, aceea a unui curent new age, cu dimensiuni ecologiste. „Este sigur că declinul religiilor monoteiste în Europa a atras oamenii către noi. Tot felul de oameni, în căutarea unei spiritulităţi originale şi tolerante care să fie în comuniune cu elementele vitale şi cu ritmurile cosmice”, constata Philip Carr-Gomm. Rezultă o paletă foarte largă, de la eruditul Ronald Hutton, profesor de istorie respectat la Universitatea din Bristol, autor al mai multor lucrări cu acest subiect, până la iluminaţi, care fac deliciul mediei, dar şi turişti care, în fiecare an, la 21 iunie, ziua solstiţiului de vară, vin la Stonehenge. Mişcarea este eteroclită, eterogenă. Şi este greu să-i sintetizezi doctrina, dacă există una. Fidelii neodruidismului au totuşi puncte comune. Ei adoră mai mulţi zei, care simbolizează elementele naturii (cerul, tunetul, soarele…), venerează Pământul care oferă hrana şi pe Mama Natură, au un cult al morţilor, cred în nemurirea sufletului şi în metempsihoză sau reîncarnare. Cele opt momente forte ale anului druidic sunt dictate de anotimpuri: cele două solstiţii – de vară şi de iarnă – cele două echinocţii, de primăvară şi de toamnă, „Imbolc”, la 1 februarie, un festival care marchează începutul primăverii, sărbătorit şi în Irlanda încă din Epoca Fierului, asociat cu zeiţa Brigid, care a devenit în creştinism „Sfânta Brigid”, când se cântă melodii tradiţionale, cum ar fi „The Silver Bough” şi „Carmina Gadelica”, „Beltaine”, de 1 Mai, care celebrează mijlocul călătoriei Soarelui în drumul lui de la echinocţiul de iarnă la solstiţiul de vară, „Lugnasad”, de 1 august, sărbătoarea căsătoriei zeului Lugus, şi „Samain”.
Nu departe de Ţara Galilor, în Shropshire, a fost reconstituită o casă din Epoca Fierului, „Roundhouse”, un alt loc de întâlnire al noilor druizi, pentru ceremoniile lor sezoniere, printre care şi ceremonia focului.
Franţa are şi ea figuri druidice, cum ar fi bardul Myrdhin, pe numele său real Remi Chauvet, renumit harpist breton, virtuoz al muzicii celtice, care trăieşte în comuna Plouer-sur-Rance.
John Constable, Stonehenge
Dar nu oricine vrea este druid. „OBOD” asigură o formare prin corespondenţă şi propovăduieşte nou-veniţilor cunoştinţele necesare. Poţi deveni bard (poet sau muzician care cântă faptele eroilor), ovate (şaman, ghicitor şi vindecător) şi, în sfârşit, druid. Rangul cel mai înalt, pentru că druidul era în acelaşi timp sfătuitorul regelui, preot, judecător, astronom, botanist, medic, iar druizii gali erau consideraţi remarcabili chirurgi, mai ales în operaţiile oftalmologice.
Este dificil de crezut că pasărea Phoenix va renaşte din cenuşă ei, chiar în sânul unei societăţi contemporane evident debusolate şi fără repere. Aşa cum notează specialiştii Christian-Joseph Guyonvarc’h şi Françoise Le Roux, în „Civilizaţia celtică”, „existenţa druizilor are sens şi realitate în cadrul unei societăţi celtice vii şi organizate, în care totul este bazat pe sacru. (…) Acest fapt este suficient pentru a reduce la zero sau la parodie orice încercare de renaştere a druidismului care s-ar revendica de la antichitate celtă”. Şi dacă nu este aşa?…
