PROCESUL O dramă evreiască (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

Nici Esterhazy n-a dat niciodată nas în nas cu acel „Sindicat” celebru, la a cărui notorietate colaborează și el din greu prin articolele publicate în Libre Parole, sub pseudonim, bineînțeles. Faptul că mai mulți binevoitori n-au fost în stare să-l propulseze în cartierul general îi stimulează și mai mult imaginația și cititorii lui Libre Parole pot afla cu indignare că „Sindicatul” și dreyfusarzii l-au cumpărat și pe ministrul de război.

Asta e prea de tot! Billot trebuie să ia atitudine! Trebuie, însă n-o face. Dă, totuși, dispoziții ca dosarul Dreyfus să fie și mai prelucrat. (Predecesorul Mercier a lucrat cam de mântuială, asta e limpede), iar Esterhazy ăla să fie potolit și, peste o vreme, când va intra în uitare, să fie trecut, cu primul prilej, în rezervă.

Și, din nou, veșnic silitorul Henry se pune pe treabă: dosarul se îngroașă cu un plic conținând „materiale preventive”: aprecieri negative asupra muncii lui Picquart, scrisori de amor ale unei soții de diplomat francez către von Schwartzkoppen, atașatul militar german, corespondență „total inedită” între von Schwartzkoppen și colegul său italian, documente plastografiate în legătură cu mai toate personajele implicate în afacerea Dreyfus. Nimeni nu este uitat și Henry lucrează cu pasiune și spor. Doar despre Esterhazy nu există nimic. Și nici nu se naște nimic.

De Esterhazy se ocupă însuși locotenent-colonelul du Paty. El, cu ajutorul neprețuitului Henry, îl previne printr-o scrisoare de la „o admiratoare” că dușmanii personali și „dușmani ai națiunii”, în frunte cu colonelul Picquart, vor să-l substituie trădătorului Dreyfus. Du Paty și Henry n-au decât ordinul de a-l potoli pe conte. Dar Esterhazy înnebunește și mai tare: merge la von Schwartzkoppen, amenință că se va sinucide în interiorul ambasadei germane – și ce scandal măreț ar ieși din moartea unui conte-maior francez într-o reprezentanță diplomatică a statului tradițional inamic! —, îi scrie ministrului Billot (care nu-i răspunde), îi scrie președintelui Franței (care nu-i răspunde nici el), amenință în toate aceste misive că se va adresa și împăratului german, cerându-i dreptate ca de la militar la militar.

Billot regretă că i-a pus pe cei doi de la Serviciul statistic să-l trezească pe Esterhazy din letargia lui. O vreme contele a fost la Demmartin – La – Planchette, proprietatea soției sale, s-a aflat în concediu și a stat la locul lui. Acum, parcă a înnebunit! Billot nu știe că du Paty și cu cei de la Serviciul statistic folosesc o adevărată recuzită de operetă la întâlnirile cu Esterhazy, că scrisorile acelea imbecile simt tot opera acelei colaborări. Contele parcă a înnebunit! Ce importanță are dacă e sau nu vinovat? El trebuie să dispară. Să mai avem puțintică răbdare!

Însă ceva tot a reușit, Esterhazy cu scrisorile sale: el le-a arătat superiorilor lui că scrisul său – într-adevăr asemănător celui al lui Dreyfus – nu poate fi pus pe tapet public decât prin intermediul „Sindicatului evreiesc” și al lui Picquart. „Sindicatul evreiesc” era în posesia a destule scrisori trimise de conte unor bănci, giuvaergii, negustori de tot felul (și ăștia toți sunt evrei!), iar Picquart a putut oricând avea acces la materiale de serviciu. Atât și nimic mai mult! („Deci, legătura «Sindicat» și Picquart se confirmă încă o dată!”)

Despre toate astea nu știe nimic nici Scheurer-Kestner. Descendentul Lottei lui Goethe se întâlnește cu Felix Faure, președintele republicii, și intervine pentru Dreyfus. Dar președintele abia ce a primit scrisoarea lui Esterhazy. Povestea e prea complicată și tinde să facă prea multe valuri. Este exact ceea ce nu-i trebuie imaginii Franței în acest moment. Faure îl trimite pe vicepreședintele senatului la ministrul de resort. Billot acceptă să recitească întregul material, dar cere un moratoriu de două săptămâni.

„Moratoriul” este călcat în picioare deja a doua zi: La Libre Parole, însă, mai ales, catolicul La France, dar și Le Matin descriu, pe larg, întâlnirea dintre Billot și Scheurer-Kestner. Acesta din urmă este protestant, iar protestanții „sunt germanofili și pe jumătate evrei”. Quod erat demonstrandum.

Atât Billot, cât și Scheurer-Kestner sunt profund revoltați: se cunosc de atâta vreme, n-ar fi crezut nici unul despre celălalt că nu-și va ține cuvântul dat.

Domnul Löbl prânzește împreună cu mama sa.

„Abia m-am trezit de dimineață, când o aud pe doamna Hirsch strigând: ”Herr Löbl, le lait!”

Bietul Gustave a murit, sora lui Oscar s-a mutat cu familia la Nantes. Mesele nu mai sunt atât de plăcute ca înainte: lipsesc adulții, lipsesc copiii. Doar intonația domnului Löbl a rămas neschimbată. Bătrâna doamnă Löbl este un ascultător ideal. La unu și cincisprezece fix începe fiecare prânz și, timp de aproape o oră, lăsând mâncarea să se răcească, domnul Löbl îi povestește mamei și „unchiului Charles”, tot ce a făcut în ultimele douăzeci și patru de ceasuri. Discuțiile acestea sunt, de fapt, niște monologuri, iar întrebările domnului Löbl sunt pur retorice. De exemplu: afli din ziare o groază de lucruri despre „Sindicatul evreiesc”, iar tu, ca evreu cu atâtea relații, habar n-ai de el. Și, după toate aparențele, nici el n-are habar de tine. Orice goi vorbește despre „teribila conjurație evreiască, despre felul cum se ajută evreii între ei”. Iar el, domnul Löbl, habar n-are de toate astea. Unde sunt acei domni? Ar vrea să vorbească și el cu ei, să le ceară sfatul, să-l ajute. Din gazete afli despre oameni extrem de importanți (ăsta e gradul cel mai înalt înainte de „deosebit de important” și „foarte important”), oameni extrem de importanți ce se agită pentru Dreyfus. Nici unul nu e evreu.

„Nu-i adevărat, spune mama, și ziaristul ăla care a scris broșura e evreu, și fratele bietului căpitan, și…”

Refuzul lui Mathieu Dreyfus l-a rănit adânc pe domnul Löbl, așa că la auzul acelui nume dă din mână a lehamite. Renunță să-i mai explice toate astea mamei sale, dar își impune un plan concret de bătaie:

• Va trebui să-l folosească, totuși, pe Esterhazy (chiar și în pofida familiei Dreyfus).
• Va trebui să lege cazul Gustave de cazul Dreyfus, ambele fiind acțiuni cu substrat antisemit indubitabil.

3. Va trebui să pătrundă până la vârful piramidei „Sindicatului”. Cum? în două feluri: pe de o parte, folosindu-se de clienții domnișoarei René, pe de altă parte… Desigur, nu se pot pune cele două instituții pe același plan, ar fi un sacrilegiu. Pe de cu totul (CU TOTUL!) altă parte. Sau nu, fără nici o legătură cu domnișoara René, va întâlni o mulțime de oameni la sinagogă, de sărbători. Domnul Löbl nu e foarte religios și în nici un caz un practicant fervent, dar de sărbători merge întotdeauna la sinagogă. Aici întâlnești de fiecare dată lume bună și poți rezolva relații foarte utile. Iar locul domnului Löbl se găsește în sectorul cel mai select, locul fusese cumpărat încă de bunicul domnului Löbl, bunicul dinspre mamă. în pupitru se mai află și acum thales-uri și frumoasele cărți de rugăciune ale acelui bunic (care fusese foarte credincios).

Domnul Löbl abia așteaptă să sosească sărbătorile.

Un domn arhivar ia dosarul și-l duce în fundul labirintului. Acolo, în lumea de sub lume, nimeni și nimic omenesc nu par a mai putea interveni.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.