Proiectele secrete ale Epocii de Aur şi tumora lui Chiţac

Chiar dacă partenerii occidentali păstrează încă tăcerea despre aşa-zisa revoluţie din ’89, lăsând neinvestigate asasinatele cărora le-au căzut victime propriii cetăţeni, adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul din arhivele foştilor aliaţi sovietici. Şi, ca la un semn, anul 2009 a debutat sub zodia dezvăluirilor. Ştiri surprinzătoare de la Moscova apăreau într-un moment în care relaţiile bilaterale nu erau tocmai pe roze. Presa internaţională cita site-ul Institutului pentru Strategia Naţională a Rusiei cu nişte informaţii referitoare la proiectul secret al fabricării bombei nucleare în România ca şi cum acesta ar fi fost unul dintre motivele eliminării fizice a fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu. Unii au tratat informaţiile ca pe „o ciorbă veche din anii ’70-’80, reîncălzită” şi servită opiniei publice în prag de alegeri europarlamentare şi prezidenţiale. Alţii credeau că „Bomba din Carpaţi” era livrată la pachet cu scandalul rachetelor lansate de regimul de la Phenian. De fapt, ruşii hotărâseră să scoată de la naftalină niscaiva informaţii secrete, motivându-şi prezenţa pe teritoriul României şi eliminarea în grabă a dictatorului Ceauşescu. Articolul „Bomba din Carpaţi”, publicat de „Rossiiskaia Gazeta”, făcea furori abordând un subiect tabu pentru oficialii români după 1989: programul nuclear românesc, o problemă care ar fi tensionat peste măsură relaţiile româno-sovietice. Ruşii afirmă că la mijlocul deceniului ’70 România, sprijinită de Statele Unite, ar fi început să lucreze la propria armă atomică, proiectul fiind aproape de finalizare în vara anului 1989. Aceiaşi publicaţie rusească cita rapoartele declasificate de SVR (Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse) în 1995, care dezvăluiau activităţile din platforma secretă de la Măgurele desfăşurate de un grup de fizicieni români din domeniul nuclear, cu sprijin internaţional.

„Într-adevăr, în 1985, autorităţile române îşi trasaseră ca sarcină studierea posibilităţii fabricării armei atomice, specialiştii români din domeniul fizicii nucleare însuşindu-şi tehnologiile de obţinere a plutoniului din combustibil nuclear prelucrat. Informaţii referitoare la faptul că, în cadrul programului său de energie nucleară, România ar fi dispus de un proiect concret destinat fabricării, până în anul 2000, a bombei circulau încă din 1980”, se afirmă în raportul SVR.

Interesant este faptul că astfel de informaţii apar la circa două decenii de la cea mai mare diversiune creată de serviciile secrete pe teritoriul României, mai cunoscută sub denumirea de Revoluţie. Ruşii nu erau îngrijoraţi degeaba. La scurt timp după nupurile şi supurile date pe bandă rulantă în dosarele Pleşiţă şi Iliescu, „Asociaţia 21 Decembrie 1989” primeşte zeci de mii de file „declasificate” despre evenimentele revoluţiei, unele rapoarte ale Armatei făcând referire la intervenţia trupelor străine.

Întorcându-ne la proiectul „Măgura” (fiindcă acesta era numele codificat al bombei atomice româneşti), cei care au lucrat „la protecţie” în domeniu spun că cercetările au fost derulate sub directa îndrumare a Ministerului Apărării Naţionale. Documentele erau clasificate cu trei zerouri (strict secret de importanţă deosebită), iar responsabil direct pentru rezultatele programului a fost desemnat fostul general Mihai Chiţac, închis o vreme la Rahova pentru participarea la represaliile din 1989. Purtat prin toate spitalele militare cu o  tumoră craniană, în cele din urmă, Chiţac a luat secretele „Epocii de Aur” cu el în mormânt.

Cine mai ştie?

General de brigadă Ioan Belea de la Direcţia a IV-a Contrainformaţii a Securităţii, specialist la Banca Internaţională de Investiţii de la Moscova, fosta bancă a CAER

Este puţin probabil ca cercetările să se fi desfăşurat la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele sau la IRNE Piteşti, aşa cum s-a speculat în presă. Cele mai importante experimente în vederea producerii bombei atomice au avut loc la Institutul de Chimie Militară de pe Şoseaua Olteniţei, aflat la vremea aceea în subordinea comandamentului trupelor chimice. De altfel, instituţia chiţacului a rezistat cu brio integrării noastre euroatlantice.

Cât priveşte specialiştii români implicaţi în proiectul Măgura, a fost vehiculat numele senatorului Şerban Valeca, fost director al Institutului de cercetări nucleare Piteşti şi reprezentant al României prin diverse alte organisme internaţionale în domeniu. Ofiţerii responsabili cu protecţia internă din cadrul armatei spun că specialistul numărul unu al proiectului a fost Octavian Ciobanu (decedat), un apropiat al ex-preşedintelui Ion Iliescu, secundat de Ion Romeo. În cele din urmă, se pare că în timpul parteneriatului NATO, sub presiunea organizaţiilor internaţionale de specialitate, proiectul „Măgura” a fost abandonat, multe din institutele de cercetare ale armatei fiind închise. Se ridică totuşi un semn de întrebare asupra oportunităţii reluării dezbaterilor pe marginea armei atomice româneşti. După două decenii de la revoluţia română simt oare ruşii nevoia de a-şi motiva intervenţia în eliminarea lui Ceauşescu? Dacă este aşa, atunci ar fi cazul să discutăm despre alt proiect la fel de secret, care băgase în sperieţi marile puteri. Cel al băncii ţărilor nealiniate, un fel de FMI al săracilor, pentru care se pare că dictatorul român reuşise să acumuleze în oarece conturi peste 30 miliarde de dolari, pozând la vremea aceea în liderul lumii a treia alături de prietenii săi Gaddafi şi Mugabe. Amănunte despre acest proiect deţine fostul demnitar comunist Cornel Burtică. Despre proiectele militare ar trebui întrebat generalul de brigadă în rezervă Ioan Belea, actual Deputy Manager Director la Banca Internaţională de Investiţii din Moscova (fosta bancă a CAER). Belea este cel mai în măsură să lămurescă lucrurile. În vremurile bune a servit patria ca locţiitor al comandantului Serviciului I din cadrul Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare. A văzut, a auzit şi ştie multe.

Eduard Ovidiu Ohanesian