Propaganda comunistă versus realitatea. Cum arăta cu adevărat șantierul Canalului Dunare-București

Canalul Dunăre-București a reprezentat una dintre temele preferate ale propagandei comuniste de la sfârșitul anilor ’80, fiind prezentat ca o dovadă a gândirii geniale a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Însă documentele publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) arată o realitate complet diferită: un șantier haotic, cu condiții de muncă deplorabile și lipsuri majore de materiale și utilaje.

Propaganda oficială versus realitatea din șantier

Ideea unui canal navigabil care să lege Bucureștiul de Dunăre nu era nouă în anii ’80. Încă din 1880, inginerul Nicolae Cucu Starostescu propunea o schiță-proiect pentru o cale navigabilă între capitală și Oltenița. Planurile au fost reluate în perioada interbelică, iar în 1929 Parlamentul României a adoptat chiar o lege privind construirea canalului. Criza economică din 1929 și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au dus la abandonarea succesivă a proiectelor. Decizia finală de realizare a Canalului Dunăre-București a fost luată în vara anului 1984, după inaugurarea cu fast a Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cele două obiective urmau să formeze un sistem navigabil care să conecteze Bucureștiul de Portul Constanța. Lucrările propriu-zise au început în septembrie 1986, Ceaușescu optând pentru varianta amenajării cursului râului Argeș, deși aceasta era cea mai costisitoare și enigmatică/problematică opțiune.

Condiții deplorabile și lipsuri majore

Un document al Securității județului Giurgiu din august 1988 revelează că, din cei 16.000 de muncitori planificați să lucreze pe șantier, doar 3.400 erau efectiv prezenți. Situația utilajelor era la fel de gravă: mai puțin de jumătate din numărul prevăzut se afla în teren, iar o bună parte dintre acestea zăceau nefolosite din cauza lipsei de combustibil, lubrifianți și piese de schimb.

Condițiile oferite muncitorilor erau absolut deplorabile. Aceștia locuiau în barăci șubrede și corturi, fără căldură, apă, canalizare și curent electric. La acestea se adăugau calitatea execrabilă a alimentației și serviciile medicale deficitare. Un raport al Securității din noiembrie 1989 demonstra că situația nu se îmbunătățise.

CITEȘTE ȘI:

Cum erau pregătite Trupele de Securitate pentru intervenție în 1989. Aproape 1.000 de luptători doar în Brigada 11 București

Raportul strict secret din 4 noiembrie 1989, detaliază problemele majore de pe șantier. Rețelele de canalizare și salubrizare din toate cele șapte tabere de cazare erau defecte, la fel și rețeaua electrică. Microcentralele pentru apă caldă și căldură nu funcționau, deoarece nu fuseseră verificate și reparate în timpul verii, iar aprovizionarea cu lemne și cărbuni nu se realizase.

Aprovizionarea cu produse alimentare a chioșcurilor din șantier era deficitară atât calitativ, cât și cantitativ. Alimentele aduse erau insuficiente, neasezonate, iar unele sortimente necesare, cum ar fi conservele mixte, de pește, carne, legume și produsele preparate din carne, lipseau în totalitate.

Documentul avertiza că aceste stări de lucru pot genera manifestări necorespunzătoare în rândul personalului muncitor. Nu era de mirare că o bună parte dintre muncitori cereau întoarcerea acasă, iar unii chiar au părăsit șantierul fără aprobare.

Proiectul a fost abandonat după Revoluție

Raportul mai arată că stațiile de betoane nu funcționau la parametrii montați, din cauza exploatării necorespunzătoare, lipsei de piese de schimb și întreruperilor dese de energie electrică. Materialele din care se fabrica betonul nu corespundeau calitativ, iar drumurile tehnologice nu erau amenajate pentru sezonul rece.

Parcul activ de utilaje se redusese considerabil din cauza lipsei acute de piese de schimb, anvelope, baterii și lubrifianți. După Revoluția din decembrie 1989, lucrările la Canalul Dunăre-București au fost sistate, deși se estima că aproximativ 70% din volumul total de lucrări fusese realizat. Proiectul a rămas abandonat, devenind un simbol al eșecului megalomaniei comuniste.