Ceea ce poate fi numit ”Teoria Conspirației Corupte” susține ca războaiele Americii se datorează lăcomiei unei oligarhii: marii producători de arme îi mituiesc pe politicieni pentru a obține contracte cât mai mari, iar politicienii inventează motive pentru a justifica acest transfer al banilor contribuabililor.
Nu este așa, este vorba despre ceva mai dur, scrie analistul N.S. Lyons.
”Teoria Conspirației Corupte este un model care poate fi foarte convingător și satisfăcător prin simplitatea sa. Este și o teorie în mod subtil idealistă și optimista – sugerează că sistemul american ar funcționa minunat, așa cum s-a și dorit de la început, dacă această mulțime de oameni egoiști și răi nu ar profita de sistem. După ce am petrecut mai mult timp la Washington, a trebuit să-mi reevaluez viziunea din tinerețe. Mi-am dat seama că „mlaștina” de la Washington nu este populată de cinici, ci de oameni care cred cu adevărat.
Cred cu adevărat în ce? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să zăbovim puțin pentru a explica cum iau oamenii decizii în Capitala Imperiului”, scrie analistul si scriitorul american N.S. Lyons.
”Da, Washingtonul este inundat de lobbyiști, de politicienii corupți, de directori psihopați de companii, de oameni cinici, de oameni care te lovesc pe la spate pentru a promova în cariera. Washingtonul este un adevărat viespar al mizeriei și ticăloșiei. Însă nu acești oameni mișcă lucrurile la Washington, ei sunt doar niște paraziți.
Problema este că la Washington nu crede aproape nimeni în Modelul Conspirației Corupte. Aproape nimeni nu crede că ”voi susține o politica intervenționistă care să aducă profituri industriei armamentului și să mă îmbogățească și pe mine”. Realitatea este și mai dură.
Washingtonul este animat de un Spirit. Sau de o Poveste.
Nimeni nu vrea să aibă o existență insignifiantă. Dacă oamenii nu reușesc să facă ceva important în viața lor, ajung să-și creeze o poveste care să dea lucrurilor pe care le fac o anumită aură. Fiecare vrea să fie eroul propriei povești, iar aceasta poveste devine parte din identitatea lui. Și nimeni nu vrea să aibă o identitate ternă, nici măcar birocrații.
Mai simplu și mai sigur decât să creezi o poveste personală este să adopți o poveste colectivă care există deja. Cu cât este o poveste mai populară și mai de anvergură, cu atât devine mai atractivă și cu atât mai greu este să ieși din acea poveste.
Când vorbești cu membrii sistemului de la Washington începe să iasă în evidență această poveste colectiva. Niciun om al sistemului nu se consideră corupt, cinic sau radical. În schimb se consideră moderați, prudenți, niște ”funcționari publici” deștepți, se consideră elita aleasă și bine pregătită care apără valorile și interesele americane. Ei cred că fac tot ce trebuie pentru a asigura securitatea și prosperitatea Americii, cârmind țara pentru a evita idealismul stângii și naționalismul dreptei populiste.
Acești oameni cred că întruchipează cele mai înalte idealuri ale Americii, având în vedere că sunt cei care extind modelul care a făcut America măreață – fie că este vorba de democrația liberală, de egalitate și drepturile omului, de pluralism și diversitate, de progres științific sau de libertate economică. Ei protejează ordinea globala a Pax Americana și se asigură că lumea nu va ataca idealurile americane. De fapt, acești oameni se consideră bastionul unei Civilizații Iluminate care îi îmblânzește pe barbari oriunde s-ar afla, în Afghanistan sau în Alabama.
Puterea americană este virtuoasă pentru că este de partea ce bună a Istoriei, un lucru demonstrat de faptul că America este atât de puternica. Iar dacă este atât de virtuoasă și de bună, această putere merită să fie exercitată pentru a transforma lumea după imaginea noastră, adică pentru a o face mai buna. Astfel gândesc oamenii de la Washington, iar acesta este deopotrivă cel mai idealist și mai pragmatic mod de a extinde puterea Americii.
Această poveste, care a dominat Washingtonul după Războiul Rece, poate fi numită Consensul. Poate că unele elemente ale Consensului sunt adevărate. Poate că sunt niște prostii. Nu contează, nu despre asta este vorba. Cei care se supun Consensului se pot considera oameni mai buni, cu vieți pline de rost. Iar colegii lor îi vor vedea în același fel.
La Washington poate fi auzita deseori expresia ”persoană serioasă”. Când este rugat să se întâlnească cu cineva necunoscut (un ziarist sau poate un potențial angajator), orice om important de la Washington își întreabă consilierii: ”Este o persoană serioasă?”. Ce înseamnă ”persoană serioasă”? Înseamnă un om care crede în Consens. A întreba dacă cineva este ”o persoană serioasă” este ca și cum, cu secole înainte, întrebai despre cineva dacă este un creștin cu frică de Dumnezeu. ”Da”, vine acum răspunsul. „Și a absolvit și Yale”. ”Foarte bine, dați-i funcția”.
Un fost general, director al CIA, mi-a spus cu seriozitate că SUA trebuie să ocupe toate ”spațiile neguvernate” din lume. Nu-l plătea nimeni (încă) pentru a spune asta; era o convingere idealistă”, N.S. Lyons
Opusul ”persoanei serioase” este ”radicalul” sau ”extremistul”. El este un individ care trăiește în afara Consensului. Acești oameni demonstrează că sunt extremiști atunci când vin cu idei total lipsite de seriozitate, precum reducerea bugetului Pentagonului, reducerea supravegherii cetățenilor. Nimeni nu vrea să fie asociat cu un ”radical”, pentru că asta ar pata reputația unei ”persoane serioase” și nu ar mai primi invitații la conferințele cu dichis de la Aspen. De aceea, cu cât sediul unui think tank de politică externă este mai aproape de Capitoliu, cu atât acea instituție va milita mai mult în favoarea internaționalismului. Acestea sunt Instituții Serioase, care pot aduna banii necesari pentru a-și cumpăra sedii de lux în inima Capitalei.
Așa ajungem la răspunsul la întrebarea inițială: de ce este atât de probabil ca orice persoană din conducerea SUA să susțină automat majorarea bugetului apărării, sau intervențiile militare în state îndepărtate, sau extinderea statului polițienesc? În cele mai multe cazuri, cei din sistem nu fac asta pentru că ar fi mituiți de contractorii Pentagonului. O fac pentru că își doresc foarte mult să fie incluși printre ”oamenii serioși”. Pentru asta, ei trebuie să accepte mai întâi Consensul.
Uneori, oamenii sistemului nu cred cu toată tăria în Consens. Alteori, îl acceptă cu totul. Odată, un fost general, director al CIA, mi-a spus cu toată seriozitatea că SUA trebuie să ocupe toate ”spațiile neguvernate” din lume – toate zonele de conflict, toate statele rele, toata fâșiile de nisip suficient de mari pentru ca un terorist ISIS să facă opturi cu o camionetă Toyota. Nu-l plătea nimeni (încă) pentru a spune toate astea; era o convingere idealistă. Și sunt mulți oameni la Washington mai puțin importanți decât el care pun umărul zi de zi la construirea Consensului: mulțimi de ong-iști, consilieri neimportanți, stagiari ambițioși care produc nenumărate briefinguri, articole, editoriale, proiecte de lege care susțin Consensul. Și toate sunt scrise de oameni sub 35 de ani care, apropos, habar nu au ce fac. Complexul militaro-industrial nu trebuie să-i mituiască pe acești oameni. Ei lucrează doar pentru a-și întreține aura de Persoană Serioasă.
Recompensele financiare sunt mereu pe planul secund în comparație cu puterea, prestigiul și siguranța psihologică de a te ști membru al clasei conducătoare și deținător al viziunilor și opiniilor corecte. Asta nu înseamnă că nu exista recompense financiare importante, însă funcționarii publici nu consideră că aceste recompense implică vreun quid pro quo. Ei consideră că își slujesc țara și poporul și sunt recompensați în mod corect pentru asta. Ei consideră că a face parte din consiliul producătorului de arme Raytheon și a face lobby pentru o apărare națională cât mai puternică înseamnă serviciu public, nu altceva. La fel și pentru cei care sunt plătiți de CNN pentru a apărea la TV și a spune că rivalii politici sunt o amenințare la adresa democrației. Promovarea Consensului este esența funcției publice, iar acest demers este imun la corupție sau ipocrizie, pentru simplul motiv că asemenea acuzații nu pot fi aduse unei Persoane Serioase, ci doar unui ”extremist” sau unui ”radical”.
Consensul nu este o ideologie. Este foarte adaptabil și flexibil, încorporând noi amenințări și oportunități (în acest fel s-a ajuns ca ”diversitatea, echitatea și incluziunea” să fie citate ca priorități în politica externă). Consensul acționează la nivelul subconștientului și influențează ce cred oamenii că este normal și just. Consensul este ca o poveste despre lume și modul în care funcționează lumea.
Mai trebui să introducem un element pentru a înțelege cum funcționează Washingtonul. Peste tot este nevoie de o ierarhie a valorilor, în caz contrar fiind greu de stabilit scopul, motivația sau orientarea acțiunilor. Birocrațiile sunt la rândul lor organizate într-o ierarhie și tind să înlocuiască ierarhia valorilor și scopurile fiecărui funcționar cu cele ale instituției. Multe sisteme birocratice, precum Pentagonul sau Departamentul de Stat, au existente proprii și paralele. Însă ele sunt parte a aceluiași guvern. Ce le unește, cine le da aceeași orientare? Acesta este rolul Consensului.
Dar oare Consensul este parte a unei povești și mai ample? Autorul Paul Kingsnorth scria că la vârful civilizației vestice este un tron gol, un tron pe care a stat cândva Dumnezeu. Dumnezeu și suveranii de odinioară au fost detronați și înlocuiți de noțiuni abstracte precum ”popor”, ”libertate” sau ”democrație” și ”progres”. Regula a rămas mereu aceeași – când o cultură își ucide suveranul, tronul nu rămâne mult timp vacant.
Cine ocupă acum tronul civilizației vestice? Kingsnorth sugerează că este ”banul”. După cum am arătat mai sus, eu nu cred că este banul. Este ceva mai fundamental – puterea, inclusiv puterea de a elimina neconcordanțele dintre dorința personală și lumea reala.
Poate că în trecut, când tronul de mai sus era ocupat de deținătorul său de drept, instituțiile Americii și cei care le conduceau erau parte a unei alte povești colective, una care îi orienta către bine. Poate că acesta era Dumnezeu. Poate că era Ideea Americană, poate că era Idealul Republican. Indiferent despre cine era vorba, efectul era acela că-i disciplina pe birocrați. În prezent, când piramida valorilor a fost întoarsă cu fundul în sus, oamenii sistemului nu mai au limite, la fel și țelurile lor. Trenul statului a scăpat de sub control și nu mai are frâne morale care să-l oprească. În aceste condiții, dacă complexul militaro-industrial nu ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventăm pentru a-i putea da toți banii noștri.”
Acesti „oameni seriosi ” nu-s decat niste dementi periculosi care ar trebui internati . Un fel de USRisti dar cu multa , multa putere .