Recrearea încrederii în vremuri de criză și polarizare

O țară poate traversa o criză economică. Mult mai greu traversează o criză în care oamenii nu mai au încredere nici în instituții, nici unii în ceilalți și, mai ales, nici în posibilitatea unui viitor mai bun. Iar România are astăzi nevoie de un program deliberat de reconstrucție a încrederii, la fel de serios ca orice plan de investiții.

Trăim într-o epocă în care aproape totul lucrează împotriva încrederii: război la graniță, presiune pe nivelul de trai, o revoluție tehnologică care rescrie piața muncii, competiție geopolitică și rețele sociale construite să premieze intensitatea emoției, nu acuratețea. Peste toate se așază sentimentul că „sistemul” nu mai funcționează pentru omul obișnuit. Când aceste lucruri se suprapun, apare un deficit mai greu de măsurat decât inflația sau gaura bugetară: deficitul de încredere. Iar el poate deveni mai periculos decât cel financiar, pentru că blochează chiar capacitatea unei societăți de a-și reveni.

Criza de atmosferă

O societate poate trece prin sacrificii și totuși să creadă că merge într-o direcție bună. Poate, la fel de bine, să devină mai prosperă în termeni istorici, în timp ce oamenii ei devin tot mai pesimiști. Aici apare ceea ce aș numi criza de atmosferă: momentul în care fiecare eroare devine dovada că „nimic nu funcționează”, fiecare privilegiu confirmă că „toți fură”, iar fiecare dificultate anunță prăbușirea. Adversarul politic devine dușman, compromisul devine trădare, iar succesul altuia stârnește suspiciune în loc de aspirație.

Populismul prosperă exact în acest mediu. Când oamenii nu mai au încredere în Guvern, Parlament, presă, justiție, universități, companii sau experți, devine simplu să creadă că toate fac parte din același sistem întors împotriva lor. Politica încetează să mai fie competiția dintre soluții și devine confruntarea dintre tabere, iar întrebarea nu mai este „ce propui?”, ci „tu cu cine ești?”. Merită adusă în discuție și dimensiunea de securitate: pe acest teren al neîncrederii se nasc cel mai ușor operațiunile informaționale ostile, care nu trebuie să ne convingă de ceva anume, ci doar să ne convingă că nimic și nimeni nu mai merită crezut.

Încrederea nu se cere. Se câștigă

Răspunsul nu poate fi propaganda pozitivă. Nu-i poți spune unui om care își plătește tot mai greu facturile că totul merge excelent; nu combați anxietatea prin comunicate de presă și nici populismul spunându-i populației că problema e chiar ea. România nu are nevoie de optimism artificial, ci de speranță credibilă. Optimismul spune „va fi bine”. Speranța credibilă spune altceva: „este greu, iată ce facem, până când, cu ce bani, cine răspunde și unde vrem să ajungem.”

De aici rezultă formula leadership-ului de criză: adevăr, direcție și rezultate. Adevărul fără direcție produce anxietate. Direcția fără adevăr produce propagandă. Iar amândouă, lipsite de rezultate, produc cinism, forma cea mai greu de vindecat a neîncrederii. Vestea bună este că încrederea, spre deosebire de multe altele, poate fi reconstruită. Există precedente, iar ele sunt valoroase tocmai pentru că vin din contexte foarte diferite.

Irlanda: mai întâi cazi de acord asupra problemei

Irlanda anilor ’80 era „bolnavul Europei”: șomaj de aproape 18%, datorie publică peste 115% din PIB, emigrație și stagnare. În 1987, sub premierul Charles Haughey, guvernul, patronatele, sindicatele și fermierii au semnat Programme for National Recovery, un pact prin care sindicatele acceptau moderație salarială în schimbul reducerilor de taxe și al reformelor. Nu au dispărut conflictele, dar actorii-cheie au reușit să se înțeleagă asupra diagnosticului și a unei direcții. A fost primul dintr-un șir de șapte acorduri de parteneriat social care au ținut până spre 2008, iar șomajul a coborât de la circa 18% în 1987 la puțin peste 4% un deceniu și jumătate mai târziu. Lecția pentru România e izbitor de actuală: înainte să cădem de acord asupra soluțiilor, trebuie măcar să putem cădea de acord asupra problemelor.

Coreea de Sud: sacrificiul trebuie să pară comun

Coreea oferă un caz complet diferit. Criza financiară asiatică din 1997 a prăbușit wonul și a împins țara către cel mai mare program FMI de până atunci (circa 58 de miliarde de dolari), în timp ce economia se contracta cu peste 5% în 1998. Și atunci s-a produs un gest remarcabil: Gold Collection Movement. Din ianuarie 1998, aproape 3,5 milioane de coreeni (cam un sfert din populație) au donat sau au vândut aur: verighete, inele de la prima aniversare a copiilor, obiecte de familie, chiar medalii olimpice. Campania a strâns circa 227 de tone de aur, în jur de două miliarde de dolari, aproximativ o zecime din pachetul FMI.

Nu aurul a salvat economia: reformele, finanțarea externă și restructurarea au fost decisive. Aurul a făcut altceva: a transformat criza din „problema lor” în „problema noastră”. Iar aceasta este lecția: oamenii acceptă sacrificiul mult mai ușor atunci când îl percep ca fiind echitabil, comun și orientat spre un rezultat, nu suportat individual, în timp ce alții privesc.

Finlanda: din criză spre un proiect de țară

Finlanda începutului anilor ’90 a trecut printr-o depresiune brutală, după prăbușirea comerțului cu URSS și o criză bancară: producția a scăzut cu peste 10% în patru ani, iar șomajul a urcat de la sub 4% la aproape 17-18%. Răspunsul nu a fost numai austeritate. Finlanda și-a accelerat trecerea către economia cunoașterii: cercetare, tehnologie și, în special, educația, cu încrederea acordată profesorilor care avea să o ducă în fruntea clasamentelor internaționale. Într-un singur deceniu a devenit cea mai specializată economie IT din lume, cu Nokia drept simbol. Finlandezii nu au primit doar mesajul „trebuie să tăiem”, ci și imaginea a ceea ce urmau să devină. România are nevoie exact de a doua jumătate a propoziției: nu numai „trebuie să reducem deficitul”, ci „ce fel de Românie construim după ce îl reducem?”.

Noua Zeelandă: coeziunea ca politică publică

După atacurile teroriste de la Christchurch din 2019, în care au murit 51 de oameni, Comisia Regală de anchetă a constatat un eșec colectiv care includea o coeziune socială slăbită. Recomandarea ei a fost să tratezi coeziunea nu ca temă de discurs, ci ca politică publică propriu-zisă: un minister anume, responsabil și aflat constant sub evaluare; colaborare între stat, comunități, societate civilă, autorități locale și mediul privat; un dialog național și conversații publice periodice despre coeziune și apartenență; și, esențial, indicatori măsurabili. Ideea de reținut e simplă și puternică: încrederea poate fi tratată ca infrastructură națională, cu responsabili, strategie și instrumente de măsurare.

Un New Deal românesc al încrederii

România nu trebuie să copieze Irlanda, Coreea, Finlanda sau Noua Zeelandă, dar poate împrumuta câte ceva de la fiecare: de la Irlanda, pactul și acordul asupra diagnosticului; de la Coreea, sentimentul sacrificiului comun; de la Finlanda, direcția și proiectul de țară; de la Noua Zeelandă, coeziunea tratată deliberat ca politică publică. Ne trebuie, în fond, un nou contract al încrederii între stat, business, societate civilă și cetățeni.

Și, poate, recuperarea unei promisiuni românești foarte simple: „ai carte, ai parte.” În versiunea secolului XXI, evident: ai educație, competențe, caracter, inițiativă, muncești și îți asumi riscuri, deci trebuie să ai o șansă reală să progresezi. Nu vorbim despre egalitatea rezultatelor, ci credibilitatea oportunității. Pentru că, atunci când oamenii nu mai cred că pot urca, încep să vrea să-i tragă în jos pe cei care au urcat, iar de acolo până la populismul resentimentului nu e mult.

Să facem din nou viitorul credibil

Recrearea încrederii nu poate fi proiectul unui singur guvern. Statul trebuie să livreze. Politicienii trebuie să reducă demonizarea adversarului. Business-ul trebuie să investească și în societatea care îi permite să prospere. Școala trebuie să redea credibilitate mobilității sociale. Presa trebuie să investigheze fără să transforme catastrofa într-o stare permanentă. Iar elitele trebuie să înțeleagă diferența dintre critică și cultivarea sistematică a disperării.

România are probleme serioase; a spune asta este realism. A spune că România este terminată nu mai este realism, ci capitulare. Avem nevoie de un patriotism al speranței lucide: să vedem problemele fără să ne îndrăgostim de ele, să criticăm fără să distrugem, să ne certăm fără să ne urâm și să refacem legătura dintre muncă, merit, succes și viitor. În vremuri normale, încrederea pare un lux. În vremuri de criză și polarizare, ea devine o resursă strategică națională.

Vom avea nevoie de investiții, reforme, infrastructură, securitate și bani. Dar vom avea nevoie și de suficientă încredere cât să le construim împreună. Pentru că există un deficit pe care nicio rectificare bugetară nu îl poate acoperi: deficitul de viitor. Iar recrearea încrederii înseamnă, până la urmă, exact asta: să facem din nou viitorul credibil.