Regalitate şi prestigiu literar, nostalgii imperiale şi Rusia ţarilor

Regina Maria a României: Capitole târzii din viaţa mea. Memorii redescoperite

Dintre monarhii României, Maria a fost cea mai carismatică, admirată şi mediatizată de presa de pretutindeni. Memoriile diplomaţilor, politicienilor şi scriitorilor vremii o prezintă într-o lumină fastuoasă. În timpul Primului Război Mondial, ea şi-a dobândit aura unei femei curajoase. Manuscrisul acestui ultim volum al Memoriilor sale, „Capitole târzii din viaţa mea”, nepublicat până acum, s-a crezut pentru mult timp că a fost distrus de Regele Carol al II-lea după moartea mamei sale. Acesta era gelos pe Regină din cauza recunoaşterii prestigiului ei în întreaga lume. Drept consecinţă, Maria a luat decizia de a-şi adăposti documentele personale. Ca o precauţiune suplimentară, încă din 1931, a avut consimţământul ginerelui său, Regele Alexandru al Iugoslaviei, pentru a-şi primi o parte din corespondenţa sa la Belgrad sau la Legaţia iugoslavă din Bucureşti. „Din prima sa zi ca rege, Carol al II-lea i-a impus mamei sale să nu se amestece în politică. Desele certuri dintre ei au dus în cele din urmă la îndepărtarea Mariei din Bucureşti şi supravegherea ei strictă… În acest context menţionat, în care trăia regina, în octombrie 1937, executorul ei literar, Stephan Gaselee, îi recomanda de a renunţa la ideea de a scrie un al patrulea volum de memorii. Pe de altă parte, Ray Harris Baker, în ianuarie 1938, o încuraja pe regină declarând: «Ştiu câte lucruri ţi-ai propus şi care te-ar face fericită – să termini volumul al patrulea de memorii, cartea despre flori de care îmi vorbeai, cartea de poveşti pentru copii cu ilustraţiile Sulamithei Wulfing» şi alte, multe, proiecte ale reginei artiste care, în trecut şi în viitor, au îmbogăţit spiritualitatea lumii. Regina s-a decis să-şi continue scrisul şi numai o boală fatală a împiedicat-o să-şi definitiveze memoriile”, scrie remarcabila autoare a acestui volum, Diana Mandache.

Să mai amintim că Regina Maria era cunoscută în lumea întreagă pentru acţiunile ei caritabile şi pentru munca ei de infirmieră pe front. În afară de aceasta, Maria a devenit şi o excelentă scriitoare, mai ales după război. Avea o imaginaţie debordantă şi îi plăcea să spună poveşti. Încă din tinereţe era familiarizată cu dramele lui Goethe şi Schiller, cunoscând opera lui Shakespeare de la teatrele din Londra şi Coburg, şi era fascinată de poezia engleză, captivată de filosofie, mai ales de lecturile din Nietzsche şi Rabindranath Tagore.

Locul ei de naştere, Eastwell Park, reşedinţa Familiei Edinburgh, este descris cu bucurie şi nostalgie: „Oricât aş îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de toamnă îmi va aduce mereu în faţa ochilor imaginea vechii case englezeşti… În bucătăria grădinii de vară mă întâmpina parfumul frunzelor de violete amestecat cu altul, moale, de cartofi şi de saci vechi, pentru ca puţin mai încolo să simt mirorul uşor amar al dafinilor înalţi, la umbra cărora dormeam încântaţi de aura de mister şi vis a pasajelor umbroase. Şi cedrul uriaş de pe pajiştea din faţa casei, ale cărui ramuri atingeau pământul încât trebuia să ne târâm pe sub ele. Copacul acela era ca o catedrală”.

„În perioada imediat postbelică, Maria şi-a jucat rolul cel mai mare al vieţii ca reprezentant neoficial la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. A făcut mai mult decât să dea o strălucire regală cauzei naţionale: în ochii lumii, ea a devenit România însăşi. Memoriile «Capitole târzii din viaţa mea» se constituie într-o bine meritată completare a operei literare a Reginei Maria, fiind înţesată de anecdote şi portrete pline de viaţă. Faptele sunt cunoscute acum datorită istoricului Diana Mandache, care a fost convinsă de supravieţuirea acestora şi a cercetat timp de şapte ani arhivele”, nota cronicarul de la „Royalty Magazine”.

Iar „The Sunday Times” titra: „Cartea are o fascinaţie neobişnuită”.

„Maria a României (1875-1938) a fost probabil cea mai dinamică şi mai eficientă Regină Consoartă din secolul XX şi, cu siguranţă, cea mai fermecătoare… Ea a fost, de asemenea, un autor prolific de romane, nuvele, poezie şi literatură pentru copii. Dar ceea ce i-a adus faima literară au fost primele trei volume din «Povestea vieţii mele» care a acoperit perioada până la 1918”, scria, sub titlul „Măiastra jocului regal”, revista „The Spectator”.

„În Parisul şi Londra anului 1919, Regina Maria a fost foarte importantă în câştigarea popularităţii şi simpatiei pentru cauza României. Memoriile ei debordează de emoţii tumultuoase şi mândria (fără niciun fel de infatuare) care au pătruns-o pledând cauza României în faţa oamenilor de stat care decideau soarta Europei la Versailles. Regina avea un real talent scriitoricesc. Pasajele descriptive, de atmosferă şi portretele personajelor întâlnite au darul de a stârni imaginaţia şi sunt pline de viaţă şi de senzualitate”, scria Dominic Lieven, membru al Academiei Britanice.

Absolut fascinante, descrierile Transilvaniei: „Pe oriunde umblam, aveam parte de primiri de un pitoresc greu de descris, ţăranii se strângeau cu miile să ne întâmpine. Un spectacol fără sfârşit de minunate costume populare, pentru că România era un tărâm al costumelor populare. Diferitele procesiuni care s-au perindat prin faţa noastră apăreau aproape fantastice în neobişnuit de marea lor varietate, iar costumele sau acoperămintele capului unora dintre femei aminteau de coafurile, broboadele şi pălăriile strămoşilor. Au mai fost parade impresionante cu care trase de boi bălani, animale magnifice cu coarne uriaşe, împodobite cu ghirlande strălucitoare şi steguleţe fluturând… O fervoare religioasă punea în mişcare toate inimile. Efectul era uimitor, o adevărată delectare a ochilor. Treceau în galop pe caii lor miţoşi, îmbrăcaţi în mantale aspre, cu căciuli enorme, fluturându-şi stindardele deasupra capului, scoţând strigături ciudate sau cântând în coruri cântece în care se distingea ecoul baladelor de haiducie din vremuri de mult trecute. Mi-au plăcut intens peisajele din noile teritorii câştigate, mai ales cele din câteva sate de munte între Turda şi Câmpeni. Era patria Moţilor, o foarte săracă, dar eroică populaţie care, în ciuda secolelor de opresiune şi persecuţie, au rămas cu tărie, chiar cu preţul luptei, români. La acestea trebuiau adăugate şi costumele brodate în culori vii ale locuitorilor care veneau în masă să ne întâmpine, conduşi de preoţii lor în sunetul clopotelor trase, scrâncetului cimpoielor şi altor instrumete neobişnuite, strigăte ale călăreţilor de pe caii micuţi neastâmpăraţi, cu steaguri fluturând deasupra capului, imagini încântătoare care nu pot fi văzute în alte ţări mai sofisticate. Mii de ţărani au venit împreună făcându-ne o primire absolut entuziastă”.

Secretele monarhilor

Amestec de tragedie, comedie, poveşti amoroase şi incompetenţă, acest volum constituie o lucrare fascinantă şi spectaculoasă. Sex, aventură, viciu, trădare şi nebunie în monarhia britanică.

Trecând în revistă cinci veacuri de istorie britanică, Michael Farquhar ridică fără menajamente perdeaua somptuoasă care adăposteşte lunga poveste a monarhiei uneia dintre cele mai prestigioase ţări europene, aducând în prim-plan viaţa intimă a regilor şi a reginelor, a prinţilor şi a prinţeselor. În timpul începuturilor dinastiei Tudorilor, numărul victimelor în rândul elitei Angliei a fost dezarmant: trei regi, un Prinţ de Walles şi mulţi duci fie au fost asasinaţi, fie au fost executaţi, fie au murit în luptă în timpul legendarului conflict care a marcat sfârşitul secolului al XV-lea, conflict cunoscut ulterior sub numele de Războiul Rozelor. În esenţă, aceasta a fost o luptă acerbă între două ramuri a dinastiei regale a Plantageneţilor – Casa de York (simbolizată de trandafirul alb) şi Casa de Lancaster (simbolizată de cel roşu) pentru câştigarea conducerii regatului insular. Ciocnirea l-a propulsat pe un membru relativ obscur, Henric Tudor, Conte de Richmond, care l-a învins pe regele Richard al III-lea din Casa de York, apoi a acaparat corona şi, sub denumirea de Henric al VII-lea, a instaurat Dinastia Tudor. Un singur moştenitor, Prinţul Henric, a dus mai departe dinastia Tudorilor, acesta succedându-i tatălui la tron în 1509, cu două luni înainte de a împlini 18 ani. Răposatul rege îi lăsase fiului un regat sigur şi o vistierie plină, dar monarhul distant şi suspicios nu fusese niciodată iubit de supuşi, mai ales de cei care îi detestau politicile dure de impozitare. Aşadar, ascensiunea la tron a lui Henric al VIII-lea a fost un prilej de bucurie. „Maiestatea Sa este cel mai frumos monarh din câţi am văzut, scria ambasadorul veneţian. Vorbeşte franceza, engleza, latina şi puţină italiană, cântă bine din lăută şi clavecin, cântă de pe partituri la prima vedere, trage cu arcul cu o forţă mai mare decât a oricărui englez şi se pricepe de minune la turniruri”. După ce a devenit rege, Henric s-a căsătorit cu văduva fratelui său, Caterina de Aragon, dar aceasta, dovedindu-se incapabilă să-i dăruiască un fiu, este îndepărtată cu cruzime, iar fiica lor Mary, pe care odinioară Henric o numea perla sa, este declarată bastardă… Între timp, Henric se îndrăgostise de Ann Boleyn.

Nu fără un fior voyeurist, cititorul descoperă adevărul istoric dincolo de zvonuri maliţioase şi variante neoficiale: lupte acerbe pentru putere, persecuţii între fraţi de sânge, regi afemeiaţi, incompetenţi sau nebuni, scandaluri, dezastruoase căsătorii aranjate. Folosindu-se de scrierile unor cronicari şi diplomaţi ai vremii, precum şi de corespondenţa intimă a protagoniştilor săi, autorul arată că monarhii care au cârmuit Anglia au constituit rareori modele de comportament atât în viaţa privată, cât şi în cea publică.

„Monarhii au avut dintotdeauna amante, însă domnia lui Carol al II-lea este deseori amintită ca fiind mult mai licenţioasă decât majoritatea cârmuirilor, probabil pentru că, după un deceniu de conducere puritană represivă, energia cu care Carol şi-a consumat aventurile amoroase a contrastat puternic cu zilele severe din timpul lui Cromwell. Pur şi simplu, regele iubea femeile – multe femei – şi o făcea cu un entuziasm nestăpânit. În timp, a zămislit mulţi bastarzi, aproximativ o duzină, cu şapte sau opt femei diferite, făcându-l pe Ducele de Buckingham să afirme că un rege ar trebui să fie tatăl poporului şi în mod sigur Carol a fost tatăl multora dintre supuşii săi.

Regele Carol aprecia femeile din viaţa lui şi era generos cu ele – prea generos de fapt – îngropându-le în bogăţii pe care nu şi le putea permite. Totuşi, în ciuda faptului că îi secau resursele, regele considera că amantele sunt o investiţie profitabilă”. … „Carol şi-a găsit apoi, după Luky, o nouă iubită, o femeie strălucitoare care l-a însoţit în Anglia în 1660 şi care avea să devină cea mai puternică dintre toate amantele lui. Aceasta se numea Barbara Villiers Palmer – o frumuseţe înaltă, voluptuoasă, cu ochi albaştri-violet şi buze senzuale care îmbiau să fie sărutate”.

Cronicarul de la „Kirkus Reviews” consemna: „O redare savuroasă şi autentică a nostalgiilor imperiale britanice”.

Rusia imperială

Cu subtitlul „O istorie culturală a secolului al XIX-lea”, lucrarea realizează în fapt o frescă a uneia dintre cele mai captivante perioade din istoria Rusiei, cea imperială. Datele prezentate acoperă practic toate aspectele vieţii politice, sociale, economice şi culturale ale acestui interval de timp, marcat atât de aura ţarilor, cât şi de nenumăratele revolte populare. Tabloul evenimentelor majore este întregit cu minuţioase inventare de titluri nobiliare, consemnate cu acribie, cu o expunere vie a panoramei cutumelor sociale, familiale şi religioase, mergând de la modalităţile de confecţionare a jucăriilor sau bijuteriilor până la istorii ale ceaiului sau vodcii. Atmosfera epocii capătă un contur desăvârşit prin citarea unor fragmente din lucrări ştiinţifice de referinţă, din jurnalele de călătorie şi din publicistica vremii, dar şi din operele marilor scriitori ai timpului, ca Dostoievski, Gogol şi Tolstoi.

Se conturează astfel o imagine neconvenţională a Rusiei, o naţiune confruntată permanent cu tensiunea unei alegeri fundamentale care pune în opoziţie modelul străin şi inegalabila forţă internă.

Demersul Antoanetei Olteanu, reputată traducătoare de limbă rusă şi expertă în istoria culturală a Rusiei, se distinge atât prin calitatea informaţiilor adesea inedite, cât şi prin compoziţia completă care îmbină viziunea sintetică cu o perspectivă transculturală exersată. Cartea se recomandă de la sine atât cititorului profesionist, care găseşte aici o serie de date altfel greu accesibile, cât şi celui interesat de istoria şi cultura Europei în ansamblu.

Sunt detaliate câteva simboluri culturale ruseşti, care aproape că nu mai au nevoie de prezentare. De la fastul de paradă la detaliile mai puţin plăcute ale vieţii de zi cu zi, Imperiul Rus îşi dezvăluie treptat prin detalii istorice şi descrieri literare memorabile caracteristici mai puţin cunoscute.

„Ceaiul à la russe: Modul de a fierbe ceaiul este într-adevăr o mare artă pe care trebuie s-o deprinzi la Moscova. Mai întâi se încălzeşte uşor ceainicul. Apoi se pun în el frunzele de ceai şi se toarnă apa clocotită. Prima fiertură trebuie turnată imediat într-o ceaşcă – astfel ceaiul devine mai curat şi mai aromat… Apoi se umple din nou ceainicul, cam un sfert, se pune pe o tavă şi se lasă acoperit cu un ştergar trei-patru minute. După aceea se umple cu apă clocotită, din nou se acoperă, se lasă puţin să se aşeze şi e gata băutura divină, nespus de aromată, răcoritoare şi fortifiantă”, scria A. I. Kuprin.

Cel mai renunmit centru al comerţului cu ceai era marele târg de la Nijni-Novgorod. După statisticile vremii, la începutul secolului al XX-lea, Rusia era cea mai mare consumatoare de ceai din lume. În realitate, ceaiul de caravană nu era adus de la frontiera chineză numai pe uscat. De la Perm era transportat cu vapoarele pe Kama şi apoi pe Volga. Acest ceai rusesc era pus în mici casete, învelite la rândul lor în bucăţi de piele, cu părul întors înăuntru care împiedica parfumul să se evapore. Contrar imaginii idilice care s-a răspândit în secolul al XX-lea, pentru ţărani ceaiul a rămas multă vreme un lux, neintrând în modul de viaţă cotidian. Petru I este cel care va stimula consumul de ceai în Rusia. Primele ceainării au apărut în gubernia Tver, în timpul domniei lui Alexandru al II-lea, fiind deschise în preajma drumurilor de lângă marile târguri comerciale. Nelipsite din ceainării erau ziarele, chiar şi mesele de biliard… Nu întâlnim în Rusia un ceremonial de genul celui japonez, dar şi ruşii au un ritual de prepare a ingredientelor şi de servire a ceaiului. Aşa încât băutul ceaiului a devenit o artă. Ca urmare, invitaţia de a bea ceai era considerată o dovadă de mare preţuire.

Un alt simbol rusesc, vodca, despre a cărei istorie vă va face plăcere să citiţi. Încântătoare şi capitolele despre arhitectura şi interioarele conacelor, despre teatrele de Curte, dar şi cele populare, despre Fabergé-uri, emailul de Rostov, arta decorativă aplicată, cu broderiile lucrate cu măiestrie în fir de aur, de la Torjok, sau cele despre talentul meşterilor iconari, miniaturile lăcuite şi meşteşugul obţinerii culorii aurii de la Hohloma aplicate pe obiecte de lemn pictat, în care cănile şi lingurile sunt acoperite cu motive minunate ce par de aur, arta iconarilor din Paleh, a lacurilor tip Fedoskino. Nu sunt uitate nici matrioşcile şi jucăriile de la Bogorodskoe.

Un capitol aparte este consacrat intelighenţiei ruse şi curentelor de gândire care au animat-o de-a lungul secolului al XIX-lea.

Un amplu capitol este dedicat balurilor de la Curte, eleganţei şi codurilor vestimentare, respectate cu sfinţenie. Cavalerii trebuiau să poarte frac sau costum, cu cămăşă albă şi mănuşi de aceeaşi culoare. Doamnele purtau obligatoriu veşminte de ultimă oră care nu puteau fi arborate decât de două ori. În ianuarie 1888, la Petersburg, s-a dat un bal „de smarald” care a impus vestimentaţie în culoarea corespunzătoare. Şi pentru femei erau obligatorii mănuşile, de culoare albă sau în ton cu rochia. Elementul specific al ţinutei de bal era decolteul, descoperirea gâtului şi a umerilor, acesta fiind criteriul fundamental în selectarea rochiei. „Trăsuri după trăsuri plecau şi soseau, tot altele, cu lachei în livrele roşii şi cu pene la pălării. Din cupeuri coborau bărbaţi în uniforme, cu ledunci şi decoraţii, doamne în atlas şi hermină coborau cu băgare de seamă pe scările desfăcute cu zgomot şi cu paşi grăbiţi călcau neauzite pe covorul de la intrare. Nu mai ştiai unde te afli. Strălucirea sălii fermecate părea însutită de o bogăţie de oglinzi cum nu se mai văzuseră nicăieri altundeva… Totul devenea spaţiu, lumină, aurire, flori, luciu, nălucire. Mişcarea mulţimii şi mulţimea însăşi se multiplicau la nesfârşit”, scria în „Scrisori din Rusia” marchizul De Coustine. La fel de inegalabil şi balul descris de Tolstoi în „Război şi pace”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.