Restitutio in Integrum – Equinox la Versoix (I)

Philip de László a fost unul dintre cei mai de succes pictori ai secolului XX. Născut la Pesta (pe vremea când acesteia nu i se spunea, încă, şi ″Judapest″, adică înainte de 1873) şi naturalizat britanic, a avut ocazia mai multor vizite în România. Fiind specializat în portrete regale (dar printre cei care i-au pozat se numără şi împăraţi şi împărătese, prinţi şi prinţese, ca şi Papa de la Roma), de la ultima sa prezenţă pe meleagurile carpatine, petrecută în 1936, cam cu un an înainte de a se prăpădi, ne-au rămas mai multe picturi. Că ne-au rămas e cam impropriu spus, întrucât, în majoritate, au luat calea străinătăţii odată cu aceia care le-au comandat ori cu cei cărora le-au fost dedicate.

Remarcabile sunt două tablouri în mărime naturală: unul al regelui Carol II şi cel al reginei Maria, dar, dat fiind că portretistul a stat atât de mult timp în România, el a executat şi două lucrări speciale. Acestea îi înfăţişează pe principele Mihai (fost rege în perioada 1927-1930, detronat chiar de tatăl său şi având pe atunci titlul de „Mare Voevod de Alba-Iulia“), la vârsta de 15 ani, respectiv pe metresa regelui Carol II.

Dacă reproducerea primului tablou mai poate fi accesată pe internet pe anumite site-uri, una în culori a celui de-al doilea este, practic, imposibil de găsit. Situaţia o reflectă, la o scară redusă, pe cea a bunurilor personale şi de patrimoniu intrate în posesia Elenei Lupescu (Hohenzollern) şi moştenite, apoi, de Monique Urdăreanu.

La un moment dat, în anii 1948-1953, România avea doi suverani în exil. Nu-şi vorbeau decât extrem de rar, iar de întâlnit nu s-au mai întâlnit niciodată după septembrie 1940. Amândoi au ţinut expus în casă, la vedere, câte un tablou pictat de Philip de László, reprezentând două femei adorate de fiecare dintre aceştia. Dacă în cazul ex-regelui Carol II era vorba de portretul celei care avea să-i devină, până la urmă, cea de-a treia soţie şi care-i orna încăperea biroului, salonul de primiri al regelui Mihai I avea plasat în partea sa centrală portretul mamei sale, regina Elena, executat în anii ’20. Aşa aveau să-l vadă şi toţi cei care au început să se perinde pe la Versoix, îndată după Revoluţia din Decembrie 1989.

Regele Mihai I a fost intervievat de ziarul ″Tribune de Genève″ pe 21 decembrie după-amiaza, când se transmisese din capitala României că manifestaţia de sprijin orchestrată de Ceauşescu & Co a degenerat într-o represiune sângeroasă. Era vorba de scena «Hallo!…Hallo!» din Piaţa Palatului, în care majoritatea celor aduşi cu forţa au preferat să abandoneze mascarada, într-o adevărată debandadă, după ce se auziseră zgomotele petardelor. Deşi în busculadă au fost oameni călcaţi în picioare, luptele efective cu opozanţii ce au avut curajul să înfrunte blindatele pe Bulevardul Bălcescu au început spre asfinţit. Totuşi, subtitlul de pe prima pagină din ″Tribune de Genève″, chiar dacă însoţit de o fotografie ce se referea la un cu totul alt moment al zilei respective, reuşea să acopere realitatea din Bucureştiul acelei seri sumbre: „Ceauşescu a ordonat să se tragă asupra mulţimii“.

Tot pe prima pagină a fost poziţionat şi interviul acordat de regele Mihai I sub titlul «Je suis prêt!» [«Sunt gata!»] având plasată în câmpul articolului şi fotografia celor trei membri de frunte ai Casei Regale a României pe peronul reşedinţei lor din Versoix.

[Peste câteva luni, Ion Cristoiu avea să publice în revista al cărei director era – „Zig Zag“ – un articol ce reflecta fidel starea de spirit a populaţiei, supuse acelei intense campanii de înfricoşare cu perspectiva întoarcerii suveranului în ţară: „Regele e gata. Dar noi?“] In esenţă, mesajul transmis de regele Mihai a inclus şi o avertizare directă adresată forţelor armate de a înceta să tragă în popor (ceea ce se întâmplase, deja, la Timişoara), iar pe plan politic a vizat revenirea statului la un regim democratic şi la reînnodarea firului constituţional rupt în 1947.

Dacă a existat vreo înţelegere la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană din Malta de la începutul lunii decembrie, în contextul în care doar România, Albania şi, într-o perspectivă diferită, Jugoslavia – erau, de fapt, singurele state socialiste europene ce nu fuseseră, încă, zguduite de valul revoluţionar al anului 1989, în timp ce cadrul schimbărilor din această parte a continentului era deja fixat, aceasta nu putea să-l fi avut în vedere pe regele Mihai. Simplul motiv este că, pe de o parte, mentalitatea republicană a americanilor e refractară la asemenea sensibilităţi, iar, pe de cealaltă parte, Gorbaciov avea realismul necesar pentru a vedea încotro s-ar îndrepta o Românie complet descătuşată, de unde şi inconsistenţele primilor ani ai regimului Iliescu: calea de mijloc şi democraţia socială, neutralitatea, mineriadele… Sigur, doar François Mitterand, preşedintele Franţei, l-a contactat telefonic pe regele aflat în exil, atunci în decembrie.

Regele Mihai, care a insistat în acel interviu că ar fi pregătit să se întoarcă în ţară «dacă aceasta ar fi dorinţa poporului», adăugând: «Nu vreau să revin pentru a mă aşeza pe un tron, ci pentru a-mi servi patria» (parcă având cunoştinţă că tronul din Palatul Regal zăcea adus în pragul dezmembrării prin magaziile de la Mogoşoaia, în timp ce baldachinul fusese iremediabil pierdut), trăia, împreună cu familia, de peste trei decenii, la Versoix. Elveţia a fost destinaţia iniţială a exilului regal, pentru că existau anumite aranjamente la Lausanne, unde se instalase temporar, după ce a părăsit Italia, şi sora mai mică a mamei, Irene d’Aosta. Acolo s-a logodit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma în timpul sejurului de două săptămâni de după nunta de la Londra a prinţesei Elisabeta, actuala regină, unde s-au cunoscut. De acolo plecase în grabă spre ţară îndată ce a devenit evident refuzul guvernului Groza de a organiza nunta regală. Tot la Lausanne, se vor naşte primele lor fete, principesa Margareta, în martie 1949, apoi Elena şi Irina.

Istoricii din perioada comunistă nu conteneau să repete, în legătură cu plecarea din ţară a familiei regale după abdicarea forţată din decembrie 1947, că, stabilindu-se în Elveţia, regele Mihai s-ar fi angajat să nu desfăşoare activităţi cu caracter politic. Era doar o formalitate, prin care trecuse şi preşedintele Poloniei cotropite, la 1939, de Germania şi URSS, după ce, la insistenţele preşedintelui F.D.Roosevelt, i s-a îngăduit să părăsească România, unde se refugiase, şi să ajungă, prin Jugoslavia şi Italia, în Elveţia. Avea să se stingă la Versoix, în 1946. După zece ani, acolo avea să se instaleze regele Mihai cu familia. Pe malul nordic al lacului Leman, între Geneva (situată la zece kilometri de Versoix) şi Lausanne (unde a încetat din viaţă, în 1982, regina-mamă Elena), s-a scurs existenţa cuplului regal, plină de provocările inerente ale susţinerii unui cămin dăruit cu atâţia copii – cinci, până la urmă, prin naşterea principeselor Sofia (Atena, 1957), respectiv Maria (Copenhaga, 1964). «Măcar de ar avea un băiat…» obişnuiau să spună până şi cei mai rezonabili susţinători ai lui Iliescu, prin 1990-91.

In acei ani, a existat o reală emulaţie în favoarea restaurării monarhiei în România. Cu toate acestea, sondajele efectuate atunci nu au putut evidenţia o aderenţă mai mare de 18% a acestei opţiuni pentru evoluţia viitoare a ţării. In primul rând, cam toţi care avuseseră de suferit prin puşcăriile politice ale regimului comunist, atâţia câţi mai erau în viaţă, membrii exilului, în parte repatriaţi, dar şi o componentă însemnată a intelectualităţii, ca şi foarte mulţi tineri, păreau însufleţiţi de aspiraţia ca România să devină prima ţară din fostul lagăr socialist care să revină, printr-o bruscă inversare a cursului istoriei, la forma de stat a monarhiei constituţionale. Şi asta nu ca o limitare a democraţiei, ci pentru o încununare a acesteia. Mai era şi amintirea cazului unchiului regelui Mihai, unul dintre fraţii mamei sale (care toţi au fost regi ai Greciei) – George II, ce revenise de două ori pe tronul de la Atena, în urma a două consultări plebiscitare, care au avut loc în 1935, respectiv 1946.

Fractura din societatea românească era cu atât mai profundă cu cât rezultatele alegerilor legislative şi prezidenţiale din 20 mai 1990 („Dumineca orbului“) au fost de-a dreptul catastrofale pentru cei ce doreau o reală schimbare în ţară. Intreaga perioadă a campaniei electorale, desfăşurată sub spectrul atât de larg al mişcării de protest din Piaţa Universităţii, fusese marcată de polemica în jurul venirii regelui în ţară. S-a părut, în aprilie, că guvernul va accepta cele câteva condiţii cerute de rege, care insista asupra caracterului privat al sejurului. Printre acestea figurau şi următoarele: «– Nici un fel de maşină oficială. Vreau să dau o formă neangajată vizitei mele. – Doresc să mă reculeg la mormintele strămoşilor mei de la Curtea de Argeş, în linişte.»

Din păcate, n-a fost posibil. In urma celor petrecute pe aeroportul din Zürich, Eugen Ionesco i-a scris regelui, de la Paris, pe 15 aprilie 1990, profund întristat şi mâhnit: «Sper că Majestatea Voastră va veni triumfal la Bucureşti, cât de curând. Şi ruşinea va fi spălată.» In acea primăvară, cuvântul «Majestate» apărea extrem de rar în la fel de rarele momente când TVRL transmitea vreun mesaj adresat regelui. Avea să i se adreseze astfel doar pitorescul lider al unei aripi liberale, căruia i se mai zicea şi Ionuţ Brătianu (pentru a nu fi confundat cu iluştrii săi înaintaşi, Ion C. şi Ion I.C.– marele Ionel Brătianu), în timp ce, surprinzător pentru cei mulţi, Radu Câmpeanu, candidatul PNL pentru fotoliul prezidenţial la 20 mai, nu l-a folosit. Indiferent de limbaj, cei doi l-au rugat pe rege să stea acasă. Această reţinere în exprimare reflecta foarte pregnant faptul că publicului, după patruzeci şi cinci de ani de comunism, îi venea, practic, cam greu să se acomodeze cu formula firească de odinioară. I se spunea, mai degrabă, «Sire», un termen pe care îl folosiseră anterior doar foarte puţini, mai ales din cercul restrâns de politicieni din jurul monarhilor.

Tot astfel, cei care ţineau să fie maliţioşi cu persoana regelui îl numeau Mihai de Hohenzollern, deşi dinastia devenise „de România“ demult, încă din timpul regelui Ferdinand I. Până şi „Acasă“ – suplimentul săptămânal al „României libere“ – dedicase două pagini din numărul apărut la 17 septembrie 1990 (când mă aflam la Paris), sub supratitlul „Membri ai casei [sic!] de Hohenzollern despre realităţile româneşti“, unor interviuri cu principesele Margareta şi Sofia, cu maica Alexandra (mătuşa regelui, principesa Ileana căsătorită Habsburg, pe când Mihai nu împlinise zece ani, devenită ulterior moştenitoare a Castelului Bran), cu prinţul Paul (nepot al regelui Carol II, acceptat de oficialităţi şi de opinia publică, cu mici excepţii, sub numele „de România“, cel ce se plimba nestingherit prin ţară, încă din ianuarie 1990; e drept, pe atunci, într-un automobil cu un ecran protector pentru bancheta din spate). Primul paginat dintre acestea era cel acordat de „ultimul suveran al României“. Intrebat fiind cum menţine contactul cu ţara, regele a răspuns: «Sunt permanent la curent … Primesc pe oricine doreşte să mă vadă. Am fost plăcut surprins că, în ultimele luni, au venit să mă viziteze tineri, mulţi dintre ei studenţi. Am suportat din partea lor o avalanşă de întrebări. Am simţit la ei dorinţa de a afla adevărurile de care au fost frustraţi.»

In acea vară, forţele care i se opuneau regelui, de parcă republica ar fi fost într-un mare pericol, au găsit un nesperat motiv de polemică şi înfruntare la apropierea datei de 23 august, care, pentru prima oară după 1945, îşi pierduse atributul de sărbătoare naţională. Un cor de osanale s-a ridicat în memoria mareşalului Ion Antonescu, iar lovitura de stat din 1944 a fost interpretată astfel încât să fie reliefat rolul funest al regelui Mihai. Actul de la 23 August 1944, confiscat de comunişti îndată după înfăptuirea sa, avea parte, atunci, de o nouă abordare tendenţioasă. Nimic din toate mărturiile publicate mai târziu ale unora dintre cei implicaţi direct, cum ar fi Neagu Djuvara (trimis în misiune la Stockholm), Camil Demetrescu (de la Direcţia Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine) ori Gheorghe Barbul (şeful de cabinet al lui Mihai Antonescu şi prieten al mareşalului, chemat la Palat ca să-l convingă pe acesta să demisioneze şi ajuns acolo spre miezul nopţii, după cum el însuşi s-a exprimat, «în timp ce străzile şi pieţele Capitalei erau încă în sărbătoare»), nu a putut răzbate, Dan Amedeo Lăzărescu având, totuşi, puterea de a caracteriza evenimentul drept unul «izbăvitor».

In faţa campaniei denigratoare orchestrate, la 20 august 1990, regele Mihai a dat publicităţii, prin biroul său de presă, o lungă scrisoare, preluată doar de revistele critice la adresa puterii, explicând semnificaţia Actului de la 23 August. In acest sens, a ţinut să precizeze: «Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever şi, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român.» Am avut ocazia să discut cu regele despre modul în care au fost percepute în epocă cele petrecute în acea zi la Palatul Regal din Bucureşti şi pe frontul din Moldova şi din Basarabia. Sunt fapte istorice cu o înaltă încărcătură emoţională, unele chiar eroice – în zilele următoare, având în oglindă numărul mare de ostaşi făcuţi prizonieri de armata sovietică în circumstanţele create în ţară pentru câteva ceasuri, timp în care România s-a aflat, practic, în război atât cu Germania şi Ungaria, cât şi cu Naţiunile Unite, capitala fiind bombardată atât de nemţi, cât şi de anglo-americani.

Două au fost împrejurările care mi-au permis să-mi formulez foarte pregnant părerea în legătură cu cele ce s-au petrecut atunci: în primul rând, posibilitatea pe care profesia mea mi-a înlesnit-o, aceea de a călători mult prin ţară, apoi aceea de a mai sta de vorbă cu martori oculari. Din aprilie 1944 (cu excepţia confruntărilor din zona Podu Iloaiei), frontul se stabilizase între Carpaţii Orientali şi limanul Nistrului pe linia Oglinzi – nord Paşcani – nord Iaşi – nord Chişinău – sud Dubăsari, lăsând întreaga Bucovină, nordul Moldovei şi nordul Basarabiei sub ocupaţie rusească. In teritoriile anexate de URSS în iunie 1940, s-a reinstituit automat administraţia sovietică, Soroca devenind, pentru câteva luni, capitala RSS Moldoveneşti, în timp ce sudul Bucovinei şi nordul Moldovei, ca zone operaţionale, au fost plasate sub autoritatea Frontului II Ucrainean, în fruntea comunităţilor urbane şi rurale fiind plasaţi primari numiţi de ocupanţi, în general din rândurile foştilor membri şi simpatizanţi ai PNŢ.

Timp de aproape cinci luni, legăturile feroviare între Bucureşti şi Iaşi, Chişinău, Tighina şi, respectiv, Cetatea Albă au funcţionat relativ normal, ceea ce ar fi permis întărirea zonelor cu adevărat vulnerabile în faţa unui nou asalt al Armatei Roşii: culoarul Siretului spre Roman, cea dintre Iaşi şi Prut, respectiv pe cursul inferior al Nistrului. Acolo s-au şi concentrat loviturile principale ale atacului declanşat în noaptea de 19/20 august 1944. Deşi forţele defensive erau insuficiente şi cu greu ar fi putut respinge inamicul, era de aşteptat ca, fiind vorba de apărarea teritoriului naţional, rezistenţa Armatei Române să fie înverşunată.

Lipsa unor fortificaţii de amploare şi „defecţiunile“ din sistemul de comandă la nivelul unor mari unităţi au făcut ca replierea pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi să fie considerată soluţia în faţa tăvălugului sovietic, care s-ar fi stins de la sine după parcurgerea a câtorva sute de kilometri în marş forţat (deşi nici acest aliniament defensiv nu avea cum să-i reziste). In timp ce devenise iminentă mutarea instituţiilor guvernamentale la Haţeg, pe front au rămas să lupte cu disperare doar trupele germane şi cele… slovace, în tentativa de a evita încercuirea.

Masivul Codru de la vest de Chişinău şi Dealul Mare de la sud-vest de Iaşi fuseseră consideraţi pivoţii apărării (ce se sprijinea, în toate planurile operaţionale, pe vârful Straja din Carpaţi) şi, în ciuda devastatoarelor salve ale katiuşelor, a trebuit să fie ocolite de ruşi. Acum mulţi ani, plecând din Iaşi spre capitală, fiind o zi lungă de vară, am ales drumul Prutului şi, în apropiere de Răducăneni, am putut constata ce poziţie formidabilă constituia culmea lungă de zeci de kilometri de la sud de Iaşi şi ce perspectivă se deschidea acolo asupra Basarabiei. In schimb, la est de Tighina, la Chiţcani, Armata Roşie a înfăptuit primul cap-de-pod determinant pentru evoluţia „Operaţiunii Iaşi-Chişinău“. Pe tot frontul Nistrului, înspre liman şi Marea Neagră, s-a declanşat o retragere dezordonată, conform principiului „scapă cine poate“.

Vecinul meu de peste ani, I.M., proaspăt subofiţer, aflat într-un post fortificat de pe malul limanului, a fost abandonat de toţi subordonaţii, ca şi de toate eşaloanele laterale – ofiţeri şi trupă – aflate în faţa ofensivei nimicitoare. A reuşit să-şi salveze viaţa fugind de unul singur, aşa cum s-au salvat şi alţii, în plină iarnă rusească, ieşind pe cont propriu din încercuirea de la Stalingrad. Capturat aproape de Ismail, evadat şi recapturat de sovietici, a izbutit să ajungă acasă, pe valea Trotuşului, numai după ce un colonist german din Eighenheim (actualmente Zelenivka, de pe lângă Cetatea Albă, în Ucraina), rămas pe loc după repatrierea nemţilor basarabeni din 1940, i-a dat un rând de haine civile. Evitând soarta zecilor de mii de militari căzuţi în prizonierat la ruşi după „întoarcerea armelor“, s-a reîncadrat în Armata Română la începutul lunii septembrie şi a luptat glorios pentru ţară în Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia.

In Capitală, vestea încetării luptelor pe Frontul de Est, anunţată odată cu difuzarea proclamaţiilor regelui şi a noului guvern, pe 23 august, puţin după ora 10 seara, a declanşat o adevărată manifestaţie spontană de simpatie pentru Rege. Cocoţaţi pe statuia lui Carol I şi pe cele trei tancuri sovietice capturate ce ornau Piaţa Palatului, mii de bucureşteni, inclusiv muşteriii de la „Capşa“ şi de la alte restaurante din centru (unde, din pricina războiului, era interzis să se danseze), ca şi unii de prin cârciumi ori bodegi, l-au ovaţionat îndelung pe regele Mihai, spre mirarea sutelor de ofiţeri germani cazaţi la „Athenée Palace“. Capturaţi, practic fără luptă, după ce Hitler s-a hotărât să declanşeze operaţiunile militare de lichidare a putsch-ului de la Bucureşti, în noaptea de 23/24, toţi aceştia aveau să se regăsească în coloanele de prizonieri cedaţi, după numai câteva zile, Armatei Roşii.

Adevărul despre 23 August 1944 rezidă şi în faptul că cei mai mulţi dintre români, după trei ani de încleştare cu colosul sovietic, inclusiv la mii de kilometri de casă, şi profund demoralizaţi de efectele devastatoare ale bombardamentelor aeriene anglo-americane, au încetat, practic, să mai lupte pentru o cauză pierdută. Iar regele şi toţi conspiratorii din jurul lui, între care venerabilul Iuliu Maniu era privit drept soluţia salvatoare pentru funcţia de viitor preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar care a lipsit de la Palat în momentul decisiv, fiind de negăsit (avea să apară abia în dimineaţa următoare, când regele ajunsese, deja, în refugiul de la Dobriţa, în Gorj), nu au făcut decât să consfinţească prin acţiunea lor această realitate. Şi nici un ofiţer superior nu şi-a călcat, atunci, jurământul faţă de Rege, pentru a încerca să salveze cumva onoarea cuvântului dat Führer-ului de mareşalul Antonescu, că România va lupta până la capăt alături de Reich-ul german.

La fel ca în cazul evenimentelor din decembrie 1989, adevărul despre 23 August 1944 rămâne extrem de controversat, fără ca suma adevărurilor punctuale să poată fi conciliată cu o imagine de ansamblu. Din perspectivă istorică, mareşalul Ion Antonescu a avut argumentele sale pentru a le spune în faţă celor ce-l arestaseră: «Nenorociţilor, nu vă daţi seama că daţi ţara pe mâna comuniştilor?». Dar, din punct de vedere militar, catastrofa de pe frontul din Moldova şi din Basarabia, determinată, în primul rând, de neputinţa de a mai susţine războiul alături de Germania, le-a impus factorilor politici responsabili să se unească în înfăptuirea Actului de la 23 August. Pentru toţi cei care mai sperau la recuperarea nordului Ardealului (smuls ţării prin Diktat-ul de la Viena din 30 august 1940) printr-o acţiune militară de partea Naţiunilor Unite, a fost un act într-adevăr izbăvitor.