Rolul României în noua ordine geopolitică a Europei

Nu ştim încă dedesubturile recentului summit trilateral de securitate de la Deauville, dintre Sarkozy, Merkel şi Medvedev, dar este foarte interesant să studiem auspiciile sub care a avut loc. Experţii în geopolitică au semnalat că această reuniune are toate şansele să aibă o pagină dedicată în cărţile de istorie, pentru că deciziile care s-au luat aici sunt de natură să schimbe configuraţia geopolitică a Europei.

În primul rând, este de remarcat faptul că la summit au fost prezente două ţări membre UE şi NATO, care, însă, au purtat discuţiile cu Rusia pe cont propriu. Cele două superputeri dau un semnal clar că vor să îşi împartă sfera de influenţă la graniţa de est, a cărei importanţă pare să fie mai mare ca niciodată, în epoca modernă. Este clar că SUA au fost excluse de la aceste tratative, şi pe cale de consecinţă, şi Marea Britanie, despre care, cândva, generalul De Gaulle a sugerat că este vasalul Americii, infiltrat în Europa. Pe de altă parte, e de înţeles: SUA sunt mult prea ocupate cu Iran, Irak, Afganistan şi cu datoria externă faţă de o Chină din ce în ce mai acaparatoare, ca să-şi mai consume energia cu estul Europei.

Că tot veni vorba de energie. La simpla întrebare „ce au de împărţit nemţii şi francezii cu ruşii” ne răspunde prompt atlasul geografic: Ucraina, Moldova, Turcia şi ţările ex-sovietice. De la căderea regimului pro-vestic al doamnei Timoşenko, Ucraina a cam căzut în dizgraţia UE. Visul multor ucraineni de a deveni cetăţeni europeni s-a destrămat destul de abrupt, iar acum s-au trezit la cheremul monopolului energetic al Rusiei, care, în iarna lui 2008, într-o fulminantă demonstraţie de forţă, a mers atât de departe încât a decuplat ţara de la conducta de gaze. Republica Moldova, pe de altă parte, este pe cai mari, pentru a fi primită în marea familie europeană, acolo unde, speră ea, curge numai lapte şi miere. Întregul discurs al diplomaţiilor europene converge către susţinerea politicienilor pro-europeni; de altfel, chiar şi preşedintele nostru a fost acuzat de imixtiune în politica internă a Moldovei. Cert este că rezolvarea problemei Transnistriei este pe agenda marilor puteri şi toate indiciile conduc către o soluţionare paşnică a situaţiei din această zonă separatistă.

Care să fie miza? La acest moment, nu putem decât să speculăm. O variantă ar fi dorinţa sinceră a ţărilor occidentale să prolifereze democraţia şi egalitatea de şanse şi să împartă bogăţia acumulată de generaţii cu ţările estice mai dezavantajate. Desigur, putem să abordăm analiza şi din prisma declaraţiei fostului preşedinte german Horst Köhler; declaraţie care l-a costat însăşi funcţia acum cinci luni: „Intervenţiile militare sunt necesare pentru a ne susţine interese, cum ar fi rutele comerciale, pentru a preveni instabilităţile regionale cu un impact negativ asupra comerţului, locurilor de muncă şi veniturilor noastre”. Reamintesc că Horst Köhler a fost, la viaţa lui, şi director FMI. În plus, mai trebuie să luăm în consideraţie un lucru de netăgăduit: majoritatea ţărilor din Caucaz şi Asia Centrală au rezerve naturale foarte valoroase de petrol, gaze şi uraniu, precum şi o clasă politică „cleptocrată.”

În tot acest context intervine şi Turcia, o ţară „agăţată” în procesul de aderare, frustrată că unele state membre o blochează în mod sistematic. Poziţia ei strategică, prin învecinarea cu Siria, Irak, Iran, Armenia şi Georgia, îi permite să joace un rol important în zonă, dar totuşi restricţionat din cauza conflictelor, fierbinţi sau îngheţate, din fiecare din aceste ţări. Tocmai din cauza unor zone separatiste, cu potenţial conflictual, precum Nagorno-Karabah, Abhazia şi Osetia de Sud, avem de-a face, concret, cu un zid la sudul Mării Negre, între UE şi Asia Centrală. Drept consecinţă, nordul Mării Negre poate, mai degrabă, oferi o „rută comercială” viabilă.

Sunt şi voci care denunţă vehement atitudinea Franţei şi a Germaniei, pentru că au decis să eludeze Serviciul de Acţiune Externă al UE şi să conducă tratativele cu Rusia pe cont propriu. Într-un articol destul de dur, Jana Kobzova, expert geopolitic la Council on Foreign Relations, un think tank din sfera de influenţă Rockefeller – Kissinger, care, alături de Clubul Bilderberg şi Comisia Trilaterală, este considerat a fi conducătorul din umbră al lumii, acuza „maniera imperialistă” în care Franţa şi Germania înţeleg să abordeze graniţele de est ale Europei. Doamna Kobzova a fost prezentă şi la Forumul ONG-urilor Mării Negre, care a avut loc weekendul trecut la Constanţa, unde, alături de consilierul prezidenţial Fota, a reiterat importanţa cooperării societăţii civile între ţările riverane.

În aceeaşi perioadă, dar anterior summitului de la Deauville, a avut loc întrunirea Comisiei Trilaterale, întâmplător (sau nu) în Bucureşti. În aceeaşi săptămână, ţara noastră a fost vizitată de trei (foşti sau actuali) cancelari germani: Merkel, Schröder şi Adenauer. Istoria va demonstra rolul rezervat României, ţară de graniţă pentru o Uniune cu tendinţe imperialiste, în reconfigurarea geopolitică a continentului. Probabil, un prim indiciu va fi decizia finală a marilor puteri asupra viitorului oleoduct, care va conecta Europa la Asia Centrală.