România Eternă: A fost odată… Ada-Kaleh!

Adunată domol în imensul lac de acumulare de la Porţile de Fier, Dunărea ascunde în adâncuri vestigiile unui tărâm care a pierit, cândva, înghiţit definitiv, de apă. Un tărâm care, totuși, trăieşte, și acum, în memoria documentelor și a foştilor săi locuitori care au supraviețuit până în ziua de azi. Pentru ei Ada-Kaleh a devenit un paradis pierdut pentru totdeauna.

Antica Cyraunis

Ada-Kaleh se afla, undeva, foarte aproape de oraşul Orşova, la kilometrul 946 al Dunării. Era o palmă de pământ, menționată chiar şi în scrierile antice. Herodot o numea Cyraunis şi spunea despre ea că era o insuliţă îngustă, cu o lungime de 200 de stadii. În unităţile de măsură din zilele noastre, asta însemna circa 1.750 de metri. Iar lăţimea era de 350-400 de metri. Dar, prima ei consemnare oficială a apărut mult mai târziu, prin secolul XIV, când a fost menționată de Winrich von Kniprode, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni. Winrich ajunsese acolo trimis fiind de regele Sigismund al Ungariei de la care primise ordinul să apere cetăţile din zonă. În raportul întocmit de Marele Maestru Teuton, peticul de pământ aflat între apele Dunării era numit „Insula Saan“, pe care locuiau 216 oameni.

La granița dintre imperii

Aflată la graniţa a două mari imperii, insula şi-a schimbat, în timp, atât stăpânii, cât şi numele. Nume care au fost ba româneşti, ba turceşti. Rând pe rând i s-a spus: Cerna, Ruşava, Poarta de Fier, Insula Orşovei sau Orşova Nouă, dar și Demir Kapu, Ada-i Kebir ori Ada-Kaleh. Până la urmă a rămas Insula Ada-Kaleh. La început de secol XVIII, s-a aflat sub dominaţia austro-ungarilor care, într-o vreme, au numit-o Carolina. Ei au fost cei care, între 1718 şi 1738, au construit cetatea fortificată ale cărei vestigii au stat în picioare până la „marele înec“ din 1969-1970. Construită pe schema „săgeată dublă“, cetatea de pe insulă a fost, la vremea ei, un edificiu militar de ultimă generaţie. La exterior, exista un rând de ziduri groase din cărămidă, întărite cu contraforţi şi ancadramente din piatră, cioplite în stilul baroc specific epocii. Deosebit de masive, zidurile aveau 5-6 metri înălţime şi o grosime cuprinsă între 1,5 şi doi metri. Zidurile de protecţie erau străbătute de patru porţi de acces protejate de uşi masive, întărite cu ferecături din metal. Acestea erau dublate de patru porţi interioare, legate între ele prin culoare boltite. În plus, existau bastioane prevăzute cu platforme adaptate amplasării unor tunuri de mare calibru. În spaţiul fortificat existau şi un labirint de galerii subterane, catacombe formate din încăperi boltite, lungi de zeci de metri. Pe la 1789, insula, cu cetatea ei cu tot a intrat, din nou, sub adiministraţia Sublimei Porţi de la Stambul. De fapt în limba turcă Ada-Kaleh înseamnă exact „Insula Fortificată“. În acea perioadă, lângă fosta clădire care îl adăpostise cândva pe comandantul militar austriac al cetăţii, a fost înălţat un minaret, iar clădirea propriu-zisă a fost preschimbată în moschee. Iar din acele vremuri s-a păstrat o inscripţie cioplită în piatră, dedicată sultanului Mahmud Khan.
Nici sec. XIX nu a fost deosebit de liniştit pentru insula dintre apele Dunării. La fel ca şi în veacurile trecute, jocurile politice internaționale au făcut ca Ada-Kaleh să treacă de la un stăpân la altul. După războiul din 1877-1878, suzeranitatea Turciei asupra Balcanilor a intrat într-un declin tot mai accentuat. În același timp, şi prezenţa austriecilor în zonă, devenise mai curând una pur formală. Prin urmare, vechea cetate construită de ei nu mai avea aproape niciun rol militar. Zidurile fortificate, bastioanele şi cazematele, cu tot cu hrubele scobite în măruntaiele pamântului au început să devină relicvele unei glorii deja muribunde. În noiembrie 1885, Ada-Kaleh a fost declarată, oficial, garnizoană deschisă. Moment care a marcat sfârşitul „carierei“ sale militare. Rămasă fără utilitate practică, vechea cetate a intrat într-un declin tot mai abrupt.

Sub patronaj regal

Odată cu trecerea timpului localnicii, care erau mai ales de etnie turcă, au început să se organizeze şi să pună bazele unei administraţii proprii. Comunitatea locală era condusă de „Mudiar“, adică un soi de guvernator. Funcția de judecător era deţinută de un „Cadiu“, în timp ce autoritatea religioasă revenea unui „Imam“. Acesta era ajutat de „Muezin“, un soi de țârcovnic, cel care chema oamenii la cele cinci rugăciuni zilnice, obligatorii pentru musulmani. Dar, la începutul secolului XX, Imperiul Austro-ungar îşi trăia, și el ultimii ani de viaţă. Viață care avea să se încheie, definitiv, după sfârșitul Primului Război Mondial. Atunci, prin Tratatul de pace de la Versailles, încheiat în anul 1919 şi după cel de la Lausanne, din 1923, România a căpătat suveranitatea asupra insulei Ada-Kaleh. Imediat după acea decizie, administraţia insulei a fost asigurată de o comisie interimară. Iar după 1925 a primit o administraţie de rang comunal. Prin anul 1921, pe vremea când prim-ministru al Regatului României era generalul Averescu, pe insulă s-au pus bazele unui prim obiectiv industrial: fabrica de ţigări RMS, adică Regia Monopolurilor Statului. Fabrică ce a început să producă însă, efectiv, abia în 1927. Tot în acea perioadă s-au înfiinţat şcoala de meserii pentru băieţi şi fete, precum şi un oficiu poştal. Rămaşi oarecum la marginea istoriei, locuitorii insulei, preponderent turci, deveniseră o palidă imagine a glorioşilor otomani care stăpâniseră cândva meleagul. Soarta li s-a schimbat însă rapid, după 1931, când a luat o turnură deosebit de dinamică. În acel an, pe 4 mai, regele Carol al II-lea, împreună cu prim-ministrul Guvernului, care era Nicolae Iorga, au venit aici într-o scurtă vizită. Fermecat de frumuseţea locului, care părea icoana unui Levant decadent, suveranul a decis să-i ajute pe ada-kalezii cărora le-a promis „toată grija sa“. Iar promisiunea regală nu a rămas în vânt: după două săptămâni, o delegaţie compusă din liderul religios local Ali Kadri şi Ismail Turhan, primarul insulei, au luat drumul Bucureştilor. Ajunşi în Capitală, au început negocierile privitoare la privilegiile promise de rege. Unul dintre cele mai importante drepturi obţinute atunci a fost posibilitatea de a aduce pe insulă, fără taxe vamale, o serie de produse considerate extrem de utile. Era vorba despre zece vagoane de zahăr, un vagon de tutun străin (care se adăuga astfel celui cultivat pe insulă), o tonă de ţigări de foi, două vagoane de cafea, 1.500 de „obiecte de bazar“ precum şi… 1.500 de fesuri. Plus alte trei vagoane de alcool. Produs de import folosit la fabricarea, după o reţetă locală, unui sort de rom devenit celebru sub numele de „Rhum Ada-Kaleh“. La ce erau bune toate acestea? La ceva care, dacă am avea măcar un strop de minte ne-ar fi extrem de util şi nouă, în aceste vremuri tulburi de nesfârşită „tranziţie“: dezvoltarea turismului. În acea perioadă oamenii de pe uscat, şi nu doar din România, au început să fie atraşi de liniștea patriarhală a insulei. Dar şi de produsele unei mici industrii specifice locului. Urmaşi ai glorioşilor spahii și ieniceri ai Sublimei Porţi, turcii „insulari“ de pe Ada-Kaleh, se specializaseră în producerea vestitului rahat turcesc numit „Lockum“. Dar şi a „saray-igli“-ilor coapte dintr-un aluat special, cu multă nucă înecată în miere. Iar cafeaua la nisip preparată pe insulă, în ibrice de aramă, o concura deja pe cea servită în cele mai rafinate cafenele de pe uscat. Rebotezată Societatea Anonimă pe Acţiuni „Musulmana“, micuţa fabrică de tutun s-a extins, ajungând în scurt timp să producă şi pentru export. Fie că era cultivat pe insulă ori era adus din import, cu scutiri de taxe vamale, tutunul era prelucrat manual, în 17 sortimente de ţigarete. Devenite celebre, mărci precum „RMS“, „Regale“, „Naţionale“, „Paşa“, „Harem“, „4 Mai“, „Smyrna“, „Sultan“ ori „Cabinet“-superlong pentru doamne, porneau de aici pentru a ajunge peste tot. Iar firma „Musulmana“ condusă de Ali Kadri devenise furnizorul de ţigări fine al Casei Regale de la Bucureşti. În plus, în 1934, insula a fost declarată staţiune balneo-climaterică, fapt care a adus cu el un nou suflu economic.

Paradisul turcit

Amintirile celor care au vizitat pe atunci Ada-Kaleh, o descriu un loc tihnit, unde timpul trecea, parcă, mai domol decât în restul lumii. Insula era străbătută de la un capăt la celălalt, de o stradă principală pe care, de o parte şi de alta, existau tot felul de prăvălii. Erau mici restaurante cu specific local, cafenele precum și magazine de „Coloniale“. Iar toată insula părea învăluită în norii de fum înmiresmat, izvorât şerpuitor, din narghilele. „Peisajul“ olfactiv era completat de aroma omniprezentă iscată din subtila alchimie a cafelei la nisip. De asemenea, turcii de pe Ada-Kaleh erau mari specialişti în cultivarea unor soiuri exotice de trandafiri, ale căror petale ajungeau, la timpul cuvenit, în cazanele mari din aramă în care se prepara, după reţete secrete, vestitul „Lockum“. Ori intrau în compoziţia cremoasă a „Tahân“-ului, delicioasa halva turcescă la care visau atât copiii cât şi adulţii din restul țării. În spate, la adăpost de privirile străine, funcţionau micile ateliere în care tutunul era prelucrat manual și se preschimba în ţigări de lux. Turcii „Ada-kalioţi“ umblau îmbrăcaţi cu şalvari şi vestoane gătite cu ornamente brodate, la care se adăugau, bineînţeles, fesurile cu ciucuri din mătase. Femeile lor nu ieşeau niciodată în lume fără să aibă faţa acoperită de feregea. Iar atunci când treceai pe lângă moschee, erai învăluit de aromele nelumeşti, iscate de smirna arsă înăuntru în timpul slujbelor. Acolo, în interiorul moscheii se afla mândria întregii insule: un imens covor de rugăciune. Dăruit în anul 1904, de către sultanul Abdul-Hamid, covorul cu pricina era cel mai mare din întreaga Europă: avea o lungine de 15 metri şi o lăţime de cinci.

Sfântul din Ada-Kaleh

Până la dramaticul sfârşit al insulei, legendele locale pomeneau legenda lui „Miskin Baba“, sfântul de pe Ada-Kaleh. Despre el se spunea că ar fi fost prinţ, ultimul urmaş al hanilor Samanaizi din Buchara. Sânge nobil cu vocaţie religioasă, el şi-ar fi părasit regatul pentru a porni prin lume, în căutarea liniştii mistice. Pe care a găsit-o aici, pe palma de pământ din mijlocul Dunării unde ar fi ajuns pe la anul 1800. Bine primit de localnicii musulmani deja stabiliţi pe insulă, el şi-a dus traiul de sihastru undeva, printre ruinele vechii cetăţi. A trăit o viaţă de pace în cursul căreia a făcut minuni, s-a rugat, a vindecat bolnavi şi a profeţit. Legenda mai spune că a făcut una dintre ultimele sale profeţii chiar şi după moarte când, apărut în visul unui localnic, a anunţat întreaga comunitate despre anumite evenimente care chiar au şi avut loc, în scurt timp. La aproape două sute de ani de la trecerea sa în nefiinţă, localnicii veneau încă să se roage la mormântul sfântului musulman. Iar rugile lor erau întotdeauna împlinite.

Agonia

Agonia insuliței din mijlocul Dunării a început prin 1964. O perioadă tulbure, în care Gh. Gheorghiu – Dej lăsa impresia că vrea să se desprindă din îmbrăţişarea „marelui frate“ sovietic. Era vremea în care Iosip Broz Tito, căpetenia Iugoslaviei comuniste, fusese „avansat“, din motive de politică locală, de la rangul de „călău al naţiunilor“, la cel de prieten al românilor. Atunci, în 1964, cei doi conducători de popoare au decis să-şi cimenteze prietenia prin construirea unui obiectiv comun: Complexul hidro-energetic „Porţile de Fier“. Apoi, „Ghiţă“ Dej a murit. Dar „ştafeta“ i-a fost preluată de Nicolae Ceaușescu, urmaşul lui politic. Lucrările hidrotehnice au început, mai întâi mai lent, iar mai apoi, în ritm din ce în ce mai alert. Din păcate pentru localnici lacul de acumulare urma să se întindă şi peste căminul lor multisecular. Iar prin 1968-69, s-a decis strămutarea lor definitivă. Prin 1970 cu puţin înaintea „înecului final“, autorităţile de la Bucureşti le-au oferit „insularilor“ două variante. Una era strămutarea tuturor pe Şimian, o insuliţă vecină pe care li s-a promis că se vor strămuta, una câte una, toate clădirile de pe Ada-Kaleh, inclusiv vestigiile cetăţii. Iar în cazul în care nu doreau să fie strămutați, li s-au oferit paşapoarte pentru Turcia. Cei mai tineri, sau care aveau rude şi prieteni dincolo de Bosfor au ales cea de-a doua variantă. Ceilalţi s-au împrăştiat, care pe unde au putut. Unii s-au mutat aproape, în Turnu Severin sau Orşova. Cei mai mulţi au plecat în Constanţa sau în alte zone din țară. Până la urmă, s-a ales praful de toate promisiunile regimului comunist. Promisa strămutare s-a făcut parţial: doar câteva porţiuni din cetate, câteva catacombe din cazemate, plus locuinţa lui Mahmud Paşa, una dintre casele tradiţionale turceşti de pe insulă. Tot pe Şimian a ajuns şi mormântul sfântului „Miskin Baba“. Apoi, după evacuarea populaţiei, zidurile cetăţii au fost dinamitate. Pentru scurt timp, insula a devenit poligon de instrucţie pentru armată. Se pare că momentele de agonie finală au fost înregistrate pe peliculă de studiourile Armatei. Era un film pedagogic, pentru elevii şcolilor militare, în care viitorii ofiţeri erau instruiți în tainele tragerilor de artilerie. Iar ţintele luate atunci în vizoarele artileriei au fost zidurile moscheei. Asta pentru că, dacă ar fi fost lăsate pe loc, fiind cu mult mai înalte decât restul edificiilor de pe insulă, ar fi pus în pericol circulaţia navală pe Dunăre. Acum, în acea zona nu mai există decât un imens lac de acumulare. Şi această ,,Atlantidă” locală care mai trăieşte doar în memoria foștilor „insulari“. Şi care va muri, definitiv, după ce ultimul dintre ei va parăsi lumea noastră agitată şi grăbită să obţină cele mai mari câştiguri, în cel mai scurt timp posibil.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.