România și competiția pentru America Latină: de la „mucho gusto” la „me gustó mucho”

În spaniolă, „mucho gusto” este formula de la prima strângere de mână: încântat de cunoștință. „Me gustó mucho” vine mai târziu, la plecare, când spui că ți-a plăcut cu adevărat. Între cele două expresii stă tot drumul de la o întâlnire reușită la o relație care lasă ceva în urmă. Relația României cu America Latină a rămas, de prea mulți ani, la prima formulă.

Momentul pentru a trece la a doua este acum. Duminică, 25 octombrie, brazilienii l-au ales pe Lula da Silva pentru un al patrulea mandat, la o diferență mică în fața lui Flávio Bolsonaro. Din mai, acordul comercial UE–Mercosur se aplică provizoriu. Tot în mai, la Ciudad de México, Uniunea Europeană și Mexicul au semnat modernizarea parteneriatului lor. Washingtonul se întoarce apăsat în emisfera vestică, cu doctrină Donroe, Beijingul este deja acolo de două decenii. Harta economică și politică a regiunii se redesenează în acești ani. Cine nu este la masă acum va afla deciziile din presă.

Am fost acolo cândva

În anii ’60, ’70 și ’80, România avea în America Latină o prezență politică și economică mult mai vizibilă decât astăzi. Bucureștiul întreținea relații active cu Brazilia, Mexicul, Argentina, Venezuela, Chile, Peru și alte state din regiune. Exportam echipamente industriale, utilaje, produse chimice, iar diplomația economică însoțea o politică externă care căuta pentru România o identitate distinctă în interiorul blocului socialist.

Istoria aceasta nu trebuie idealizată. Contextul era cu totul altul, iar o parte din proiectele epocii aveau limite pe care le vedem bine azi. A existat însă ceva ce merită recuperat: obișnuința de a gândi dincolo de vecinătatea imediată și curajul de a fi prezent acolo unde alții nu se așteptau să ne vadă.

După 1989, prioritățile s-au mutat, firesc, spre NATO, spre Uniunea Europeană și spre reconstrucția economiei. Am câștigat enorm din această opțiune și nu o pune nimeni în discuție. Pe parcurs am pierdut, totuși, reflexul prezenței globale. America Latină a rămas în memoria diplomației românești, dar a ieșit din calculele noastre economice. Am păstrat relații cordiale, pe care nu le-am transformat în proiecte. Dacă e să numesc o problemă, ea nu ține de alegerea Europei. Ține de faptul că, odată intrați în Europa, nu am folosit această apartenență ca rampă de întoarcere în lume.

America Latină nu mai este curtea din spate a nimănui

America Latină și Caraibele înseamnă aproximativ 670 de milioane de oameni și o economie cumulată de ordinul a șapte mii de miliarde de dolari. Regiunea nu este omogenă și nici exclusiv hispanofonă sau lusofonă: alături de spaniolă și portugheză se vorbesc engleza, franceza, olandeză și numeroase limbi indigene.

Imaginea convențională a unui continent al materiilor prime, al turismului și al culturii spectaculoase este de mult depășită. Brazilia este un gigant agricol, energetic, industrial și diplomatic. Mexicul este una dintre marile platforme manufacturiere ale lumii, cusută de economia nord-americană, dar cu o identitate latină puternică. Chile contează enorm pentru cupru și litiu. Argentina are potențial agricol, energetic și minier pe care și l-a irosit adesea singură. Columbia, Peru și economiile Americii Centrale completează o hartă a oportunităților, dar și a vulnerabilităților.

Riscurile sunt reale: instabilitate politică, crimă organizată, infrastructură insuficientă, inegalități, productivitate modestă în multe economii. Nu orice investiție în regiune este un pariu câștigător, iar cine intră fără analiză plătește. Însă greutatea strategică a regiunii crește odată cu competiția pentru minerale critice, energie, hrană, infrastructură și lanțuri de aprovizionare. Așa cum nicio strategie globală serioasă nu mai poate ocoli Asia, nici America Latină nu mai poate fi tratată ca o notă de subsol. Sau ca o destinație turistică și atât.

Monroe revizitat, Drumul Mătăsii prelungit

În 1823, președintele James Monroe formula doctrina care avea să definească, în variante succesive, raportul Washingtonului cu emisfera vestică. Două secole mai târziu, doctrina a revenit explicit în vocabularul strategic american, iar America Latină a urcat din nou pe agenda de securitate a SUA, de la migrație și droguri până la Venezuela și controlul porturilor.

Diferența față de secolul al XIX-lea este că Statele Unite nu mai sunt singure pe teren. Rămân puterea de referință a emisferei, prin proximitate, securitate, investiții și integrarea economică a Mexicului și a Americii Centrale. China a devenit însă un actor economic major în America de Sud: finanțează infrastructură, cumpără resurse, investește în energie și tehnologie și lucrează cu guverne de stânga și de dreapta deopotrivă.

Portul Chancay din Peru, construit cu capital chinez, spune această poveste mai bine decât orice raport. Pacificul leagă tot mai direct Asia de America de Sud, iar o marfă care pleacă din Shanghai poate ajunge pe coasta peruană fără să mai ocolească prin porturile nord-americane.

Există aici o simetrie pe care puțini o remarcă la noi. Pe măsură ce Statele Unite își consolidează prezența în Indo-Pacific, în vecinătatea Chinei, Beijingul își extinde amprenta economică în vecinătatea Washingtonului. Instrumentele diferă, desigur: prezența americană în Asia este în primul rând militară și de alianțe, cea chineză în America Latină este predominant comercială și financiară. Competiția este însă aceeași.

America Latină nu vrea să fie doar terenul de joc al altora. Brazilia aspiră la statutul de mare putere diplomatică, Mexicul își valorifică geografia, iar cele mai multe state din regiune negociază simultan cu Washingtonul, Beijingul și Bruxelles-ul, fără complexe. La această masă s-au așezat și India, interesată de energie, agricultură și farmaceutice, Rusia, cu o influență mai degrabă politico-militară în câteva capitale, apoi monarhiile din Golf și Turcia. America Latină a devenit unul dintre locurile unde se negociază, concret, lumea multipolară.

Brazilia după 25 octombrie, Mexicul între două lumi

Alegerile braziliene au fost urmărite cu aceeași atenție la Washington, Bruxelles și Beijing. Nu doar pentru că Brazilia este cea mai mare economie a regiunii, ci pentru că orientarea ei înclină balanța diplomatică a întregului continent.

Victoria lui Lula înseamnă, pe termen scurt, continuitate: multilateralism, autonomie strategică, BRICS, dar și un partener la Brasília care a investit capital politic personal în acordul cu Uniunea Europeană. O victorie a lui Flávio Bolsonaro ar fi adus o apropiere mai strânsă de Washingtonul lui Donald Trump. Lecția importantă pentru partenerii europeni este însă alta. O țară împărțită aproape în două nu poate fi citită doar prin președintele ei. Brazilia agrobusiness-ului din centru-vest, Brazilia industrială a São Paulo-ului și Brazilia politică de la Brasília nu votează la fel și nu gândesc la fel despre lume. Cine vrea să construiască acolo pe termen lung vorbește cu toate trei.

Mexicul este o ecuație diferită. Latino-american prin istorie, cultură și limbă, nord-american prin geografie economică. Prosperitatea sa industrială depinde de piața americană, iar integrarea producției prin acordul nord-american îi oferă avantaje greu de replicat. Odată cu noul acord cu Uniunea Europeană, Mexicul devine una dintre puținele economii cu acces preferențial simultan la piața nord-americană și la cea europeană. Din Ciudad de México lumea se vede prin două lentile deodată, iar tocmai această dublă identitate face din Mexic un partener atât de interesant pentru Europa și, prin extensie, pentru România.

Europa deschide ușile. Cine intră primul?

În timp ce marile puteri concurează pentru influență, Uniunea Europeană își reconstruiește, cu întârziere, dar metodic, arhitectura economică în America Latină.

Acordul cu Mercosur, după mai bine de un sfert de secol de negocieri, se aplică provizoriu de la 1 mai 2026 cu Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay. Împreună cu Uniunea, aceste economii formează o piață de aproximativ 700 de milioane de consumatori. Procesul politic și juridic nu s-a încheiat, opinia Curții de Justiție a UE este încă așteptată, dar tarifele au început deja să scadă. Acordul modernizat cu Mexicul, semnat în mai, a primit în iulie votul Parlamentului European. Cu Chile, Uniunea are deja un nou acord comercial în vigoare, iar Columbia, Peru, Ecuador și statele Americii Centrale au propriile aranjamente comerciale cu Bruxelles-ul.

Pentru România, vestea bună este că nu trebuie să negocieze singură aceste acorduri. Facem parte dintr-un bloc cu greutate globală. Vestea mai puțin bună este că un acord european nu garantează succesul unei companii românești. O reducere de tarif nu ține loc de strategie comercială, iar accesul juridic la o piață nu îți aduce clienți. Oportunitățile deschise tuturor celor 27 vor fi culese mai întâi de statele care au companii pregătite, instituții mobilizate și relații construite din timp.

Dacă rămânem pe loc, vom beneficia indirect, ca furnizori ai unor companii germane, franceze sau spaniole care exportă în Brazilia și Mexic. E un câștig, dar unul de subcontractor. Ambiția ar trebui să fie alta: exportatori, investitori și parteneri cu nume propriu.

De la diplomația vizitelor la diplomația investițiilor

Avem deja câteva exemple care merită spuse cu voce tare.

Norofert, companie românească de biotehnologie agricolă listată la Bursa de Valori București, a lansat în octombrie 2025 o linie de producție la Chapecó, în sudul Braziliei, în parteneriat egal cu grupul local Engenutri. Fabrica folosește bacterii dezvoltate în laboratorul de la Filipeștii de Pădure, iar din vara acestui an a primit undă verde pentru producție. Nu e o simplă operațiune de export: e tehnologie românească produsă pe loc, într-una dintre cele mai mari piețe agricole ale lumii.

Amber, unul dintre cele mai mari studiouri românești de jocuri video, a deschis încă din 2020 un studio la Guadalajara, în hub-ul Ciudad Creativa Digital. Calculul a fost unul de business pur: clienții săi de pe Coasta de Vest a SUA aveau nevoie de echipe care să lucreze în același fus orar, iar Mexicul oferea talent și proximitate. Agricultura și industriile creative sunt lumi foarte diferite, dar lecția este aceeași: companiile românești concurează global atunci când combină competența cu curajul de a pune pe hartă un birou, o fabrică, un nume.

Aceste exemple merită felicitate și, mai ales, multiplicate. Avem argumente în tehnologie, securitate cibernetică, agricultură inteligentă, energie, infrastructură, servicii profesionale, farmaceutice și producție industrială.

Relația nu trebuie gândită însă într-un singur sens. Nu e suficient să vindem mai mult în Brazilia sau în Mexic. Trebuie să convingem și grupurile braziliene, mexicane, chiliene sau argentiniene că România poate fi platforma lor de producție și de extindere în Europa Centrală și de Est, cu acces la piața unică, la Republica Moldova și, mâine, la reconstrucția Ucrainei.

Avem atuuri pe care le folosim prea puțin. Suntem o țară latină, cu o cultură a relațiilor personale care deschide uși în America Latină mai repede decât un memorandum. Suntem membri ai Uniunii Europene și ai NATO, avem o bază industrială relevantă și o poziție strategică la Marea Neagră. Rețeaua de lideri de business LIDE, al cărei prim capitol din Europa Centrală și de Est îl conduc în România, s-a născut la São Paulo. Pentru mine, asta e dovada că punțile dintre cele două lumi se pot construi și dinspre mediul de afaceri, nu numai dinspre guverne. Punțile nu apar însă singure. Trebuie să existe cineva care vrea să le traverseze, în ambele sensuri.

O strategie latino-americană, nu un calendar de vizite

Cred că a venit momentul ca România să-și propună explicit o revenire în America Latină, printr-o combinație de diplomație politică, diplomație economică și inițiativă privată.

Brazilia și Mexicul ar trebui să fie cele două ancore. Argentina, Chile și Columbia pot forma primul cerc de priorități, urmat de piețe atent selectate din America Centrală și Caraibe. Nu toate țările merită aceeași intensitate și nu toate oferă aceleași oportunități, iar o strategie care vrea să acopere tot ajunge să nu acopere nimic.

Diplomații noștri din regiune fac mult cu resurse puține. Ce le lipsește este un mandat politic clar de la București și instrumentele care să-l susțină: o cartografiere serioasă a marilor companii și familii de business latino-americane interesate de Europa, misiuni economice construite în jurul unor proiecte concrete, nu al unor fotografii de grup, și o colaborare reală între ministere, ARICE, camerele de comerț și organizațiile patronale. Când instituțiile primesc o direcție politică fermă, rezultatele vin.

Trebuie să lucrăm și cu marile orașe economice, nu doar cu capitalele politice. São Paulo, Monterrey, Guadalajara, Medellín sau Santiago sunt ecosisteme de business și inovare care produc parteneriate mai repede decât o succesiune de reuniuni protocolare.

Există și un teren aproape neexplorat: marile familii antreprenoriale latino-americane. Regiunea are grupuri de business cu tradiție de trei și patru generații, prezente în industrie, energie, infrastructură, finanțe și comerț. Multe caută diversificare internațională și noi piețe, iar a treia sau a patra generație are adesea o vocație europeană mai pronunțată decât fondatorii. România ar trebui să intre în conversația lor despre Europa.

Strategia nu poate fi doar economică. Relațiile politice, academice și culturale construiesc încrederea fără de care investițiile mari nu se fac. Într-o lume a competiției pentru influență, o țară absentă din conversațiile strategice ale altora lipsește, inevitabil, și din deciziile lor economice.

Să nu fim spectatori la noua întâlnire dintre Europa și America Latină

În anii următori, relația dintre Uniunea Europeană și America Latină va câștiga greutate. Acordurile vor deschide piețe, competiția dintre marile puteri va accelera investițiile, iar statele latino-americane vor încerca să obțină maximum din interesul global pentru regiune.

România poate câștiga ceva din această evoluție chiar fără un efort deosebit, prin lanțurile de producție europene în care suntem deja integrați. Aceasta ar fi însă varianta modestă a viitorului.

Varianta ambițioasă înseamnă companii românești prezente direct în Brazilia și Mexic (Stefanini, Vtex, Bimbo și Sigma Alimentos sunt la noi), capital latino-american investit în România, parteneriate industriale și tehnologice, o diplomație economică mobilizată politic și o strategie națională care să transforme oportunitatea europeană într-un avantaj românesc. Este, dacă vreți, diferența dintre o Românie care așteaptă să fie invitată și o Românie smart pro-română, care își construiește singură locul la masă.

Nu avem nevoie să reconstruim mecanic relațiile din anii ’70. Avem nevoie să recuperăm ambiția de atunci, cu instrumentele și valorile de astăzi. În competiția globală nu câștigă întotdeauna cei mai mari. Câștigă adesea cei care se pregătesc mai bine, ajung la timp și știu ce vor.

România are motive istorice să fie bine primită în America Latină, argumente economice să fie căutată și toate motivele geopolitice să fie prezentă. Rămâne să trecem de la diplomația simpatiei la diplomația relevanței, de la relații bune la rezultate bune. De la „mucho gusto” la „me gustó mucho”.

Iar ideal ar fi ca, la finalul acestei noi întâlniri, expresia să fie rostită nu doar de noi, ci și de partenerii noștri latino-americani.