Să piară lumea, dar să se facă dreptate

O vorbă din lumea simţului roman pentru justiţie spunea că dreptatea ar fi mai importantă decât lumea însăşi. Vezi titlul acestei postări.
Nicăieri mai mult printre urmaşii lor români această vorbă a romanilor nu sună mai absurd.
Creatorii dreptului în lumea romană ştiau, încă mai ştiau, că dreptatea vine dintr-o ordine nepieritoare, în vreme ce lumea însăşi face parte dintr-o ordine pieritoare. Acest simţ înalt al justiţiei n-a fost niciodată la îndemâna românilor? Una din baladele noastre reprezentative pare a conştientiza ceva important despre ordinea karmică a dreptăţii. Ciobănaşul care îşi acceptă moartea în „Mioriţa” pare a şti că esenţa justiţiei „locuieşte” dincolo de lumea aceasta şi de acolo face dreptate printre muritorii de aici.

Aşa-zisul intelectual civic a apărut aici, printre muritori, atunci când Voltaire a intervenit în cursul unor procese răsunătoare şi a formulat puncte de vedere în contra sistemului judiciar, care au contat în societatea franceză.
Câţi intelectuali români care mor de pofta de a fi consideraţi civici au intervenit vreodată reparator, cu îndreptăţire, în lumea care înfăptuieşte, aici, dreptatea? Este de-a dreptul încremenitor să constaţi, în ultimii 30 de ani, că aşa-zisul nostru intelectual civic a intervenit numai şi numai pedepsitor, iar nu pentru a repara pedepse presupus nedrepte.

Constatăm şi în acest fel de împrejurare ceea ce Mircea Eliade sublinia printr-o întrebare: „De ce sunt intelectualii laşi?”.
Declar, după intuiţia mea, că avem o mare problemă cu simţul dreptăţii. Nici în perioada interbelică, intelectualul român n-a îndrăznit să contrazică practici judiciare ce se arătau a fi în chip accentuat influenţate fie de simţul popular al dreptăţii, fie de pârghiile puterii.
De unde vine această laşitate? În primul rând, ea vine din slaba cultură juridică a intelectualilor noştri. Ei preferă oricând să reconstituie procesul lui Galilei, dar să rămână indiferenţi la nedreptatea care se înfăptuieşte sub nasul lor. În esenţă, ei consideră justiţia neautonomă. O pun în rând cu instrumentele puterii politice şi o respectă doar dacă e influenţată de puterea cu care simpatizează. Acest fel de a considera problema dreptăţii este esenţialmente nedemocratic. Mai rău: este începutul distrugerii din interior a oricărei ordini pretins democratice.
Acum, chiar acum, întârzie nepermis de mult să apară o reacţie sănătoasă la circulara dată de şefa Parchetului General către instanţe (atenţie: procurorul general nu e şeful instanţelor!), o circulară prin care li se cere judecătorilor să ţină cont de recomandările MCV înainte să ţină cont de legea românească.

Încălcările Constituţiei în circulara procurorului general sunt multiple. Dar cine se mai sinchiseşte, la noi, de legea fundamentală după ce am permis de atâtea ori ca legea ordinară să fie transformată în ghioagă de luptă politică?