Sacii de bani pierduţi ai Poştei Române

Mare deranj la Poşta Română. Proteste, greve, ameninţări cu neplata pensiilor. Salarii mici, reduceri de personal, condiţii de muncă adesea anormale. Trecând peste componenta socială a acestei situaţii – până la urmă, Poşta Română, cu cei peste 32.000 de angajaţi ai săi, este cel mai mare angajator din România -, ceva trebuie să se întâmple şi aici. Trebuia să se întâmple de mult, însă nici acum nu este chiar târziu. Compania a rămas înţepenită în anii ’90, nu mai răspunde nevoilor societăţii, au apărut concurenţi mobili, flexibili, uşor de accesat şi în general cu servicii superioare. Mai scumpe, dar superioare.

Personal am avut în ultima lună două ciocniri cu Poşta Română. Una, în calitate de client, iar a doua, de cititor de presă locală. Luate împreună, cele două situaţii pot da o imagine a ceea ce este astăzi Poşta Română.

Ca şi client, am vrut să-mi redirecţionez corespondenţa de la adresa de domiciliu la cea de reşedinţă. Adresa din buletin o am într-un sector, dar locuiesc efectiv în alt sector al Capitalei. Periodic trebuie să merg la Oficiul Poştal la care sunt arondat să-mi ridic corespondenţa. Câteodată mai uit, se mai întâmplă să citesc cu întârziere anumite comunicări – în special cele ale statului. Tocmai de aceea am cerut la ghişeu să-mi fie trimisă toată corespondenţa, pe cheltuiala mea, dacă nu la adresa la care locuiesc, măcar la un oficiu poştal din apropiere. Răspunsul? Nu se poate. Am cerut să vorbesc cu dirigintele, adică şeful oficiului. Acesta mi-a spus tranşant că este imposibil. De ce? Pentru că nu se poate. Chiar dacă sunt dispus să plătesc retrimiterea corespondenţei în orice regim, de recomandată, cu confirmare de primire etc. Cu alte cuvinte, le-am bătut la uşă să le dau nişte bani, dar ei nu-i vor.

Această atitudine, de a refuza să facă un serviciu care până la urmă este exact obiectul de activitate al companiei, pe motiv că nu s-a mai făcut aşa ceva, arată cât de înţepenită în trecut este Poşta Română. Ei ştiu să aducă pensia, să vândă timbre la ghişeu şi să te cheme cu un aviz la sediul lor să-ţi ridici o recomandată sau alt tip de corespondenţă. Ştiu să pună scrisorile în cutiile poştale (pentru cine mai scrie astăzi scrisori), ştiu să cântărească un colet la oficiul poştal şi să-l trimită la un alt oficiu poştal de unde să-l ridice destinatarul. Şi cam atât. Par să nu vadă cum companiile private de curierat, cu o infrastructură mult mai mică, cu mult mai puţini oameni, mult mai puţine maşini şi mult mai puţine sedii încasează bani serioşi pentru servicii adaptate anului în care trăim: îţi aduc acasă sau la birou pachetele şi corespondenţa, le iau de unde vrei tu pentru a fi trimise, şi asta doar cu un telefon. Ba chiar poţi să urmăreşti pe Internet unde este în fiecare moment coletul tău, poţi să-l suni pe curier să-i spui pe la ce oră să vină sau să stabileşti o întâlnire cu el pe traseu.

La Poşta Română nu se poate aşa. Au oameni, au maşini, au sedii, au calculatoare, dar nu au o minte care să-i organizeze. Bineînţeles, poştaşul sau oficiantul de la ghişeu nu are nici o vină. El face exact ce stă scris în fişa postului. Mă rog, câteodată nu chiar exact. De exemplu, situaţia de la Iaşi de la sfârşitul lunii aprilie – şi aceasta este a doua întâmplare recentă care mi-a atras atenţia.

Pe scurt, o maşină a Poştei Române de transport de valori (bani pentru pensii) a pierdut pe drum un sac cu bani. Conform cercetărilor poliţiştilor, sacul ar fi căzut pur şi simplu din maşină printr-o gaură a caroseriei. Nu mai vorbim despre această situaţie: cum să ai o gaură în maşină, cum să pui un sac de bani într-o maşină care are o gaură prin care ar putea cădea? Şoferul şi însoţitorul transportului (înarmat corespunzător, doar era un transport de valori) nu au văzut că le-au căzut banii din maşină. Şoferii din spatele maşinii de Poştă au oprit însă şi au cules banii împrăştiaţi pe asfalt, circa 13.000 de lei. Ba chiar s-a iscat şi o mică altercaţie acolo între şoferul unui camion şi cel al unui Logan. Asta în timp ce maşina roşie a Poştei mergea încet înainte – iar şoferul şi însoţitorul vorbeau probabil despre salariile mici pe care le primesc sau despre marea ameninţare cu privatizarea.

Practic, asta a făcut în ultimii douăzeci de ani Poşta Română. A tot scăpat câte un sac de bani în urmă, iar cine s-a găsit în locul şi momentul potrivit a luat banii. Nu s-a uitat nimeni în urmă să vadă care sunt găurile şi pe unde se scurg banii. În 2011, Fan Courier, cel mai cunoscut operator din piaţă, a avut o cifră de afaceri de 222 de milioane de lei lei şi un profit net 43 de milioane, cu puţin peste 1.100 de angajaţi. Poşta Română a avut în acelaşi an pierderi de 182 de milioane de lei la o cifră de afaceri de 1,2 miliarde. De ce? Abia acum se încearcă un diagnostic – iar primii afectaţi vor fi cei 32.000 de angajaţi.