Sanda Marin – De la fiică a președintelui Academiei la cartea de bucate

Sanda Marin rămâne una dintre cele mai interesante figuri ale culturii culinare românești. Aproape că nu exista bucătărie din România în care să nu existe o carte de bucate cu semnătura sa.

Și, totuși, puțini sunt cei care știu că în spatele acestei semnături cu iz proletar se afla o femeie provenită dintr-o veche familie de intelectuali.

Născută în decembrie 1900 la Iași, cu numele real Cecilia Maria Simionescu, ea a crescut într-un mediu intelectual rar întâlnit. Tatăl ei, Ion Th. Simionescu, era profesor universitar, naturalist, geograf și viitor președinte al Academiei Române. În casa lor se vorbea despre știință, artă, literature. Micuța Cecilia absorbea totul cu o curiozitate care avea să o definească.

A studiat la pension în Dresda, a învățat pianul la Paris și apoi în țară cu Florica Musicescu, profesoara lui Dinu Lipatti. Vorbea fluent franceza, germana și engleza. Fire independent, ea conducea mașina într-o epocă în care femeile abia îndrăzneau să viseze la volan. De asemenea, schia, patina, juca tenis și administra ferma de la Băneasa împreună cu soțul ei, Mihai Zapan, doctor în chimie. Era modernă, liberă, elegantă, o femeie care nu se potrivea deloc cu imaginea gospodinei cuminți din anii ’30.

Sanda Marin, numele care a făcut istorie

Și totuși, tocmai această combinație de disciplină, rafinament și spirit practic a dus la nașterea celei mai iubite cărți de bucate din România. Nemulțumită de rețetarele vremii, Cecilia a început să adune rețete din familie, din călătorii, din prieteniile ei, din experiențele de zi cu zi. A ales pseudonimul Sanda Marin de teamă că un eșec va compromite prestigiul numelui Simionescu.

În 1936, a publicat volumul care avea să devină biblia bucătăriei românești. Prefațată de Păstorel Teodoreanu, cartea a cunoscut un succes fulgerător: cincisprezece ediții în primul deceniu, apoi zeci de reeditări, adaptări, cenzuri, transformări.

În comunism, rețetele „burgheze” au fost eliminate, denumirile franțuzești au fost schimbate, ingredientele rare au dispărut. Dar cartea a rămas. A trecut prin războaie, regimuri, crize, generații. A fost deschisă în bucătării modeste și în case mari, în apartamente de bloc și în restaurante, în familii tinere și în gospodării vechi. Numele său intrase în legendă. Doamnele spuneau: „Fac și eu ce pot! Doar nu sunt Sanda Marin!” sau „Îți dau eu Sanda Marin (a). Trebuie să îți iasă rețeta”.

Sanda Marin a murit în 1961 și este înmormântată la Bellu Ortodox. Dar moștenirea ei nu a murit niciodată. Ea trăiește în mirosul de cozonac, în supa de duminică, în prăjiturile copilăriei și în caietele scrise de mână ale bunicilor. Fiindcă, da, multe dintre cele care nu aveau bani copiau de mână rețetele minune.

Pe 4 septembrie, nu o comemorăm doar pe autoarea unei cărți. O comemorăm pe cea care a transformat bucătăria într-o cultură și cultura într-o moștenire.