Şansele după egalitarism

Nostalgia după vechiul şi atrocele regim comunist are cauze reale, fiind o uriaşă anamneză. Dezagregarea “strategică” a unor minime formule sociale de stabilitate, care caracterizează orice stat cât de cât funcţional, a lansat în viaţa publică toate resursele propagandistice ale ocultării politice. Împreună cu acestea s-au reformulat, sub noi denumiri, toate structurile paralizante pentru democraţie. Libertatea, atât de mult invocată de toată lumea, a fost utilă, până acum, doar adversarilor ei. O evoluţie corectă într-un asemenea context, pentru partide, mediu cultural, economic, nu poate exista. Egalitarismul din societatea comunistă, cel care finanţa luxul nomenclaturii comunisto-securiste, şi al colaboratorilor apropiaţi, rămâne, în continuare, un narcotic ideologic. Această prezumtivă proporţie a binelului livrat, evident, chiar împotriva voinţei beneficiarilor, constituie încă evaluarea entuziastă a unei stări generale dramatice.

Realitatea este anulată de expertiza unor interese care au transformat viaţa politică într-un domeniu al trazacţiilor comerciale. Vasul sub presiune care a fost socialismul continuă să funcţioneze. Aparatul de stat supradimensionat reprezintă una dintre principalele surse de căpătuială ale sistemului în lupta împotriva reformelor. Instituţii care numai în România mai există fac imposibilă extinderea legislaţiei moderne şi raportarea firească la mecanismele acesteia. Nenumărate instituţii de natură totalitar ideologică, activate în anii ’50, fac din statul român un ultim bastion al stalinismului. România este menţinută în trecut, aşa cum, înainte de 1989, se afla translatată psihotic undeva în spaţiul nord-coreean. Nu întâmplător, caricatura societatăţii deschise actuale îşi caută rădăcinile acolo unde s-au întâmplat dezastre, în loc să le incrimineze. Marele, zguduitorul proces de distanţarea faţă de trecut nu se poate întâmpla prin oameni profund legaţi de acel timp, marcaţi definitiv de logica totalitară. Aceea care permite corupţia, puterea discreţionară. În loc să devină o societate funcţională, România îşi caută identitatea în abuz, în subminarea ca soluţie colectivă. Aceleaşi metode, un sistem pe măsură la scară naţională. Justiţia în varianta autohtonă pare a fi constituită de o mediocritate morală inimaginabilă. Şansele aparţin din start celui puternic, vinovaţilor. Argumentul în sine nu mai există, altceva predomină.

Presiunea în societate este enormă. În instituţii, în organizaţii de pe întreg teritoriul României există teroarea activată juridic. Normalitatea este deja un moft, formulată exact ca în dictatură. Inversarea întregului sens social nu mai permite reacţii izolate decât cu preţul izolării. De cel puţin o sută de ani, dacă nu mai mult, este decalajul faţă de familia europeană. Acest stalinism altoit pe o înapoiere tradiţională solicită un imens efort pentru supravieţuire, situaţie deloc alarmantă pentru instituţii care veghează asupra democraţiei şi constituţionalităţii. Legislaţia cu dedicaţie a deviat comportamentul public spre un sclavagism cu etichetă democratică. Legi importante, esenţiale, au ajuns inoperabile, şi-au pierdut direcţia. Acest sistem de încercare a unor zone frizând absurdul va deveni tot mai activ, din simplul fapt al imposibilităţii rescrierii instant a legislaţiei ca formă de preîntâmpinare a răului. Înlocuirea sistemului este imposibilă fără implicarea neîntreruptă a opiniei publice. Şansele există acolo unde alternativele sunt suportul progesului. Un asemenea model pare tot mai departe de România, cu participarea societăţii la girarea circului politic. Preţul construcţiei actuale este unul distrugător, pare a fi acceptat de o majoritate, în numele unui egalitarism rezidual.

În faţa şanselor, ca minim triumf al istoriei, al societăţii deschise, stau amploaiaţii sistemului, deseori în mod mesianic, făcând apologia stabilităţii. A celei actuale, desigur. Adăugând trimiteri la viaţa politică internaţională, efectul de îngheţ ajunge un produs garantat. Dincolo de identitatea naţională, de temerile colective, România trebuie să redevină o societate pentru a nu mai trăi din propagandă, cu populara convingere că aceasta este politica.

Acceptarea diferenţelor, în mediul social actual, înseamnă a limita abuzul. Modernizarea României trezeşte o adevărată angoasă care face imposibilă transparenţa politică şi administrativă. Şansa societăţii româneşti se pune într-un deplin întuneric sistemic.