Andrei Marga: Schimbarea amânată

Se spune deseori că „de treizeci și cinci de ani în România nu s-a făcut nimic”. Afirmația ține de o retorică de înțeles, dar nu este adevărată.

Desigur, nimeni nu poate tăgădui că uneori nu s-a făcut ceea ce era nevoie și multe s-au făcut rău. Aș menționa acum doar că, așa cum atestă chiar fapte de sub ochii celor de azi, nicio țară europeană nu a lăsat să se facă înăuntrul ei „dreptate” atât de abuziv, fără cultura dreptului. Niciuna nu și-a lăsat instituțiile să fie atât de colonizate de prădători. Nu-i de mirare că, în trei decenii și jumătate, au prins maladii care strivesc inițiativele. Este vorba de luarea aparenței ca adevăr și a improvizației ca rezolvare, de răsturnarea ierarhiei valorilor, de nepotism și corupție ca niciodată și de expansiunea „minciunii ca a doua natură a unor inși”, semnalată lumii chiar de învățați români.

Sunt adevăruri evidente, cu care oricare cetățean are de a face. Până și într-o criză cu indicatori fără precedent în România, ca cea din zilele noastre, preocuparea celor care au pus mâna pe decizii este mai degrabă de a-i izola pe concetățenii de altă părere decât de a depăși dificultățile. Dincolo de „tăieri”, „controale”, dispute oarbe și alte măsuri de pe o zi pe alta, nu se vede la decidenți capacitate de a concepe dezvoltări.

Pași înainte

Nu am fi însă realiști dacă nu am spune că în ultimii treizeci și cinci de ani s-au făcut pași înainte în istoria României. Sunt certitudini, de pildă, adoptarea Constituției (1992) democratice, cu drepturi și libertăți fundamentale pentru individ și cetățean, pluralism politic, tripartiție a puterilor în stat, stat de drept democratic, cu toate implicațiile acestor prevederi; acordul forțelor politice în ceea ce privește integrarea euroatlantică a țării (1995); obținerea promisiunii de invitare a României să adere la NATO (1996); invitarea României la integrare în Europa unită (1999); reforme (autonomie locală, turism, comunicații, educație, mediu, etc.) prin care s-au modernizat domenii și s-au închis capitole de negociere cu autorități europene, iar viața României a fost pusă pe direcția sincronizării la care au aspirat patrioții ei.

Că pașii au fost uneori rău gestionați, că unele reforme au fost amputate, că guvernările recente au închis perspectivele, sunt alte chestiuni. Ele ar trebui discutate cu autorii lor.

Direcția nu este însă totul. Unii dintre acești pași s-au făcut cu lacune de care au profitat aventurieri (A. Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020). De pildă, în Constituția României au rămas insuficient circumscrise puterile prezidențiale. Faptul a permis unor impostori să abuzeze, trecând statul de la regim semiprezidențial, la o dictatură penibilă, fără analog în Europa. Prea puțin fixată în termeni, tripartiția puterilor a devenit vorbă fără acoperire. S-au pus o sumedenie de desemnări sub semnătura „președintelui”, dar acesta a înțeles că el desemnează și s-a creat astfel șirul abuzurilor fără sfârșit, de sus până jos. „Demnitatea umană” s-a luat în România nu ca „principiu” al ordinii de drept, din care derivă libertățile și drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului, precum în constituțiile lumii moderne, începând cu cea americană, ci doar ca „valoare” printre altele. Aceasta a permis ca autorități publice să terfelească cetățeni. Opțiunea democrat-liberală din baza Constituției a fost subminată de prevederi care au facilitat sporirea puterii instituțiilor de forță, încât statul a ajuns să fie controlat nu de cetățeni, ci de un „sistem” malefic.

De aceste lacune și erori au profitat carieriști, deveniți demnitari ai statului și șefi de partide. Unul a sprijinit mărirea exorbitantă, în raport cu restul cetățenilor, a veniturilor magistraților, fără a pune în discuție calificarea și rezultatele. Altul a inițiat mărirea duratei mandatului prezidențial. Unul a deschis implicarea Securității în economie și a confuzionat domeniul. Șefii de partide au aprobat scoaterea Securității de sub control public, numind comisii de control alcătuite dubios. S-a ajuns la „stat mafiot”, cum a spus creatorul său, la „stat eșuat”, cum a recunoscut autorul eșuării. Oricum, s-a ajuns la stat „avariat” de securism și amatorism, sub o „președinție africană”, cum spun juriștii – președinție care instrumentează instituțiile de forță spre a se conserva (A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021), dar care, între timp, nici în Africa nu mai are trecere. Peste toate, se dă o imagine lacunară a situației și istoriei.

Situația cea mai grea din istoria României

Ca urmare a acestor erori și abuzuri ale decidenților ei, România a fost adusă în ultimele două decade la cel mai jos nivel din istoria sa. O atestă indicatori obiectivi.

Traiul cotidian în România de azi este pe datorie – economiștii spun că se împrumută pentru consum curent un miliard de euro pe săptămână. Îndatorarea record istoric a țării, de peste două sute de miliarde euro, fără vreo investiție majoră, este mai mare decât cea a Ucrainei aflate în război. Economia țării este aruncată spre junk. Democrația ei este evaluată azi internațional ca fiind slab despărțită de dictatură. Sărăcia cea mai mare a populației printre țările europene este la Carpați. Aici este și recordul european la tot mai multe boli. Emigrația cea mai extinsă dintr-o țară a lumii în timp de pace este din țara noastră. Incapacitatea administrativă de a absorbi fondurile europene este deja endemică. În țara campioană la cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor și la analfabetismul funcțional, acum chiar contributorii la reglementări eronate, precum legea educației din 2011 și legea din 2023, declară senin că, în consecința demotivării din licee, cunoștințele elevilor țin de „epoca de piatră”.

Ceea ce se petrece într-o țară nu se poate reduce la o singură cauză. Dar, chiar așa stând lucrurile, nu se poate eluda faptul că instituțiile au rolul cheie, iar cei ajunși să decidă le stabilesc performanța. Spus direct și simplu, prin lacunele Constituției și prin interpretarea abuzivă a acesteia, în România ultimelor decenii au urcat la decizii tot felul de nepregătiți care comit abuzuri și ilegalități.

Eșecurile „alegerilor”

Se poate discuta oricât, dar o realitate se impune: în România, de cinci ediții ale alegerilor prezidențiale (2004, 2009, 2014, 2019, 2025), se alege în funcția de președinte insul mai nepregătit, mai inadecvat și previzibil mai nefast. Observația stă pe fapte.

Primul este acela că și atunci când în „semifinalele” alegerilor prezidențiale au ajuns candidați pregătiți și devotați cauzelor publice, ei nu au trecut mai departe. Iar în „finală”, s-a ales insul mai puțin pregătit. Au fost aleși absolvenți de calibru prea jos pentru decizii la nivelul țării. În 2019, am și declarat că un inginer remarcabil de Petrol și Gaze de Ploiești (universitate pe care am sprijinit-o, ca ministru, la ora respectivă fiind între primele două-trei de profil din Europa) este mai pregătit să fie președinte decât un absolvent modest de Fizică de Cluj-Napoca. Lucrurile s-au petrecut la fel și în 2025, când, așa cum arată faptele, cel care a câștigat folosește discutabil noțiunile, face confuzii și nu a putut formula un cuvânt coerent despre starea țării.

Nivelul jos al pregătirii este confirmat și de împrejurarea că „președinții” au încălcat Constituția. Sub primul, s-a abuzat cu numiri de procurori ca executanți de ordine politice. Al doilea le-a continuat. Un profesor de Drept de la Universitatea din București îmi spunea că discipolii săi angajați la Cotroceni îi mărturisesc, în discuții de taină, că „președintele” nu pricepe Constituția. Acum, al treilea, nu pare să știe ce prevede legea fundamentală cu privire instituții și nu stăpânește documente ale funcției.

Al doilea fapt este că în niciuna dintre cele cinci ediții ale „prezidențialelor” România nu și-a ales un om de stat ca președinte. Au fost preferați activiști fără format, scoși din pălării misterioase, preocupați de la început de subordonarea justiției și a Securității. Niciun om de concepție (știind că cel care are concepție este mai responsabil!) nu a ajuns să câștige în ultimele competiții. Așa cum au fost organizate alegerile în România, le-a câștigat un ins care a promis „țepe în piețe publice” – amintind astfel de anii cincizeci. Apoi, a câștigat unul înalt, dar șters și obtuz. Despre al treilea, colegul meu de studenție, Ion Cristoiu, observa că spune banalități, nu o dată bazaconii, și denotă o hibă cognitivă – nu sesizează întregul situației.

Al treilea fapt este acela că nici unul dintre „președinți” nu a putut încropi un text propriu. De un program care să trădeze viziune, nici vorbă. Se citește copios de pe foi și se improvizează. Naivii pretind, însă, ca semn al competenței (?!), că unul a câștigat olimpiade.

Să facem o comparație. L-am cunoscut pe premiantul Nobel, Mario Vargas Llosa, care a și venit la Cluj, pe invitația pe care i-am adresat-o, ca rector. Scriitor și activist civic de prestigiu, efectiv creator, la un moment dat el a concurat la prezidențialele din Peru cu cineva care avea competențe manageriale. Cetățenii peruani au chibzuit, dar au evitat confuzia criteriilor și l-au ales pe al doilea. Ar fi cazul să se pună întrebarea: cum este ales „președinte” cineva pe motiv că a câștigat olimpiade școlare?

Al patrulea fapt este acela că fiecare dintre aleșii „prezidențialelor” amintite este, biografic, apropiat de fapte blamabile, unii de ilegalități. Unul a spus vrute și nevrute, inclusiv în privința biografiei proprii, altul a înșelat și nu dă bani înapoi, al treilea nu-și indică finanțatorii. Toate acestea în vreme ce oameni simpli sunt arestați în România de azi pentru că fac donații unor sărmani!

Al cincilea fapt este acela că „președinții” au rezultat din alegeri în destulă măsură malformate, dacă nu chiar fraudate cu instituții publice, cu STS și alte mijloace. Uneori, buletinele de vot au și fost arse rapid pentru a se șterge urmele. În unele locuri, s-a votat cu viteză cosmică, după ce electoratul a fost mințit cu aiureli. Apoi, diaspora a fost mobilizată „de acasă” cu tot felul de zvonuri. Iar al treilea „președinte” a rezultat din cea mai amplă, probabil, falsificare de alegeri din istoria României: cu schimbarea programului alegerilor din 2024 în avantajul guvernanților, cu comasări inadmisibile, cu anularea alegerilor – căci nu conveneau câștigătorii primului tur, cu repetare a alegerilor în 2025 și alternative descrise fals, cu schimbarea șefului autorității electorale centrale și numirea de judecători convenabili în biroul electoral, cu amenințarea că votanții își pierd joburile dacă nu votează candidatul „coaliției”, cu liste suplimentare supradimensionate în localități mici, cu comisii viciate, cu încălcarea legilor statisticii etc. Din asemenea „alegeri” nu au cum să iasă oameni de stat capabili, cu legitimitate indiscutabilă, iar faptele au consecințe.

Continuarea degradării

Dacă scrutăm bine lucrurile, se poate spune că, de mai bine de șase luni, decidenții României actuale s-au ocupat de anularea de alegeri validate și de organizarea măsluită a noilor alegeri. O coaliție în fapt străină de democrație și de linia euroatlantică, pe care o clamează demagogic, se opune cu orice mijloc normalizării. Ultimul „președinte” și apoi „intermediarul” și-au trecut în palmares plasarea României în cele mai negative evaluări – vezi declarațiile bine informate ale liderilor americani și ale multor instituții și oameni responsabili. Acestea, în vreme ce alte țări, precum Polonia, lăsând să prevaleze cu acuratețe vocea cetățenilor, pășesc hotărât pe calea schimbărilor salutare pentru ele și pentru Europa.

În România, partidul care a sprijinit cel mai mult această degradare este, din nefericire și paradoxal, verificabil însă pe documente, tocmai actualul „partid național liberal”. Modelul civic al „liberalilor” de mucava de azi pare a fi vătaful. Ministrul de interne, autoproclamat „proeuropean și liberal”, nu are reacțiile unei liberalități naturale și cultivate la încălcarea Constituției de către autorități, dar reține oameni de altă opinie în trafic și patronează reluarea de tehnici ale miliției anilor cincizeci.

Intimități

Să nu vorbim de intimitatea exercitării rolului de „președinte”, pe care cetățenii o cunosc anevoie. Dacă integritatea ar fi contagioasă, cei care au avut ocazia de a fi în apropierea inșilor ar spune lucrurilor pe nume. Peste toate, se înalță, însă, întrebarea lui Tudor Arghezi: de fapt, unde sunt caracterele?

Un prestigios lider european a trebuit să remarce că „unii pierd ocazia de a tăcea”. La o primire, un om de stat cunoscut își întreba consternat consilierii „dacă mai este ceva de discutat”, căci vizitatorul tăcea. Publicații continentale titrau „diletantul”, unele semnalau „vorbire în afara faptelor”. Acum se înjghebează „telefoane” prin emisari pentru a spune că sunt „contacte”. Sau se recurge, în locul cugetării cu capul propriu, la mimare, intrată, din nefericire, în obișnuință. Tacit, țara este implicată în război, fără ca Parlamentul și populația să fi hotărât așa ceva.

Văzând caraghioslâcuri de acest fel, un lider internațional cu pondere m-a și întrebat odată: „dar, de fapt, cum se aleg în România demnitarii?”. Ce-i de răspuns, când ierarhia valorilor este răsturnată, iar alegerile se fac cum se fac?

Necunoaștere și vulgaritate

Deși nu au contribuit decât, eventual, ca oricare cetățean la integrarea europeană, „președinții” rezultați din alegerile menționate se drapează cu „proeuropenismul”. Acesta este fals, căci inșii nu pricep „europenitatea”, iar ceea ce ei numesc „proeuropenism” este mai degrabă, cum observa un ziarist din diasporă, „politică îndreptată împotriva cetățenilor”. Că ei obțin grațiile instituțiilor pervertite, precum Curtea Constituțională, nu schimbă situația. Această curte îi și servește – cum s-a văzut și recent în decizia resecretizării averilor demnitarilor, după ce țara a fost admisă în UE tocmai sub condiția opririi corupției.

Neavând realizări, „președinții” recurg la o propagandă hrănită mai ales de necunoaștere și ură („antirusism”, „antichinezism” etc.). Ei îi stigmatizează ca „iliberali” și „proruși”, dacă nu cumva ca „extremiști” și „neolegionari”, pe cei care gândesc cu capul lor și nu acceptă oficializarea vulgarității.

Se ignoră dezinvolt învățăturile istoriei – care, dincolo de conflicte, îți cer să consideri timpul lung. „Președinții” sunt la opusul chemării nobile a lui Liviu Rebreanu la a rezolva cu pricepere divergențele dintre țări, în locul exploatării lor de către impostori. Ei trăiesc din diabolizări, în pofida istoriografiei americane, germane, franceze, etc., pe care, dacă ar citi-o, ar sesiza că bat câmpii despre oameni care îi depășesc profesional, civic și moral. Și par să nu știe că întreținerea de neadevăruri este în sine antieuropeană.

Efecte

Cu „președinții” amintiți, România nu avea cum să atingă obiectivele democratizării și dezvoltării în continuare. În deceniile din urmă, țara s-a și afundat în neajunsuri și dificultăți fără seamăn în Europa de azi. Ajunsă la randament scăzut, inovație redusă, continua pierdere de poziții în competițiile internaționale, România s-a ales, în consecința acestor „președinți”, cu un curs împiedicat.

Se poate discuta, firește, care este vina decidenților indigeni și care este intervenția externă. Două fapte nu pot fi eludate. Toate măsurile oneroase, defavorabile României, sunt semnate de decidenții ei. La unii s-a creat obiceiul de a nu căuta legitimare la cetățenii țării, ci justificare în exterior, ca să-și asigure supraviețuirea.

Desigur că PIB-ul României a crescut în ani, dar faptul este datorat măsurilor luate cu mult înainte. Nicio reformă a anilor nouăzeci nu a putut înainta sub „președinți”. În toate domeniile s-a rămas în urmă față de alte țări. Declinul este compensat azi de jubilația plăților pe sub mână, cum se vede în alocările pentru entități mass media preferate. Cantitatea de fake news-uri debitate pare proporțională cu alocarea.

Țara nu și-a putut da în anii acestor „președinții” un proiect cuprinzător. S-a trăit din intrarea în UE și NATO, stabilite deja în anii nouăzeci, dar nu s-a știut fructifica calitatea de membru. Se trăiește de la un eveniment la altul, nu cu însuflețirea dezvoltării.

Populația nu a putut fi integrată democratic, sciziunea fiind acum mai mare ca oricând, între cetățenii care vor schimbare și un „sistem” al profitorilor care vor rămânerea pe loc. Cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace are astfel perspective să crească.

Sub aceste „președinții” a proliferat politica înțeleasă ca activistică ordinară a perpetuării cu orice cost. „Idealurile” proclamate de sus au devenit joase – „să fie înfundați oponenții cu procurorii”, „să facem excursii pe bani publici”, respectiv „s-o imităm pe Maia Sandu la interdicții de site-uri”. Jalnic!

Au proliferat „politicianul” șmecher, dacă nu hoț, și refugii în false evaluări. Se știe bine că municipiile Cluj, Oradea, Sibiu arătau altfel decât celelalte din țară deja în istoria modernă. În studenția din anii șaptezeci, Clujul era și socotit Heidelberg-ul României.

Primari ai „sistemului” sunt luați repetat de acolo drept salvatori. Doar că, după anularea de alegeri validate și alegeri falsificate sub „primari salvatori”, carențele civismului se exprimă din nou în demontarea, ca la nimeni, a opoziției alese de cetățeni în Parlament. Racolarea de parlamentari după alegeri denotă neînțelegerea democrației – ea va afecta prestigiul țării și va atrage alt oprobiu internațional. La drept vorbind, nu ai cum să fii „salvator” când ai patronat desfigurarea democrației.

„Președinții” pledează și în 2025 pentru succesori și mai slabi. Nu mai vorbim de desemnarea prim-miniștrilor, care a dat o altă panoplie a amatorismului. Un prim-ministru al României se întâlnea în excursia sa la Adunarea Generală a ONU cel mult cu reprezentantul unei mișcări de eliberare. Cine să-i dea atenție? Acum, căutând justificare, „președintele” declară emfatic „continuarea parteneriatului strategic cu SUA” când nimeni nu a pus la îndoială acest parteneriat.

Ar fi timpul să se tragă consecințe. Ar fi ora aducerii la decizii a unor personalități pregătite și proaspete, neuzate în infracțiuni și matrapazlâcuri, capabile să conceapă soluții și o dezvoltare însuflețitoare în România.

Nevoia schimbării

Cerem degeaba imposibilul. Fiecare om are înzestrare pentru ceva și nu pentru altceva. Dar cum se face că inși banali și de fapt fără realizări ajung în România la decizii? Cine îi mișcă și, mai ales, cu ce mijloace?

Infrastructura României, în multe locuri datând de dinainte de 1989, începe firesc să se uzeze și să cedeze, încât ar fi cazul reconstrucției. Imaginea recentă a prăpădului din Harghita-Covasna-Brașov este și ea emblematică – inclusiv în privința incompetenței decidenților.

Replica pasivității este cunoscută: cu cine să schimbăm? Răspunsul este că România nu va scăpa decenii la rând din neajunsurile de azi fără schimbarea decidenților. În fapt, oamenii își ameliorează viața valorificând libertățile și drepturile. „Democratura” sau „democrativa”, acuzate azi, își au antidotul într-o democrație curată.

Adevărul este că incompetenții zeloși în cauze meschine sunt mai dăunători pentru o țară decât orice schimbare. De aceea, am fost și sunt pentru schimbare, chiar dacă normalizarea va cere „schimbări ale schimbărilor”. În definitiv, importantă este și în România de azi normalizarea, nu câți „aleși”, în maniera „alegerilor” menționate, vor trebui înlocuiți la președinție și în restul funcțiilor de decizie.