Sculptând în dălţi

Sub comunism, intelighenţia noastră politică a fost căsăpită în puşcării, iar cea care a crescut în afara puşcăriilor şi-a găsit scuze în faţa istoriei: n-am putut să fim eroi…

După comunism, intelighenţia noastră şi-a înnoit scuzele: să rămânem la uneltele noastre, la daltă şi la scris, nu avem vocaţie pentru viaţa politică. Dar, printre uneltele scrisului, câteva aveau deja tradiţia de a cerceta politicul şi realităţile imediate ale stării naţionale.

A urmat intelighenţia noastră tradiţia aceasta? Deloc. Şcoala românească a sociologiei cu adevărat sociale nu a fost urmată decât pe linia extrem de îngustă a sondajelor de opinie. Realităţile noastre se schimbau cu iuţeală, iar cunoaşterea lor calificată, sub metodologii diverse, nu s-a mai reconstituit. Dimpotrivă: calitatea învăţământului românesc se prăbuşea zi de zi în cataracte din ce în ce mai prăpăstioase. Nicio cercetare calificată nu a urmărit acest fenomen.

Când fenomenul a fost constatat, drumul înapoi, urcând cataracte şi cascade precum somonii, s-a arătat a fi ceva şi mai eroic decât am crezut că ar fi fost ca să ne opunem tiraniei comuniste. Peisajul după bătăliile nepurtate arată, azi, ca nişte bălţi de laşitate pe care nu mai avem chef să le recunoaştem a fi o fotografie fidelă a conştiinţei noastre naţionale.

Platon şi Aristotel de ar trăi printre noi, sculptând laş în dălţile gândirii în loc să le folosească spre a modela realitatea, ar simţi miasmele de baltă ce ne înconjoară şi s-ar oripila de propria lor vină pentru starea de putrefacţie a somonilor din istoria recentă a cetăţii noastre.

Nu poţi aduce reproşuri nimănui în chip individual că nu a îmbrăcat hainele eroismului nici în comunism, nici în libertate, dar le poţi aduce colectivităţii atunci când a ajuns într-un hal fără de hal, reproşându-ţi totodată ţie însuţi că ochiu-nchis afară înăuntru nu s-a deşteptat.

O senzaţie de „prea târziu” face acum metastază în cancerul conştiinţei naţionale şi nu apar cele individuale care să arate diagnosticul în pieţele publice: da, cu toţii purtăm vina îmbolnăvirii noastre sociale, în frunte cu noi, diagnosticienii acestui „prea târziu”…

Să o luăm de la zero nu poate fi niciodată prea târziu. Avem a constata că n-am putut să băgăm de seamă cum şcoala noastră a trădat ţelurile calităţii în favoarea cantităţii. Avem a constata că viaţa noastră politică s-a mafiotizat din prima clipă în care noi am început să sculptăm în dălţi. Ce avem de făcut? Să folosim dălţile pentru a sculpta în realităţi. Cum, dacă nu mai avem modele nici în învăţământ, nici în societate? Refăcând totul de la zero şi începând cu kilometrul zero al sistemului şcolar. Mai suntem noi capabili să cercetăm modelul Haret al unei reforme a şcolii? Mai suntem noi capabili să refacem conexiunile dintre şcoală şi un proiect de ţară? Suntem noi capabili să investim îndelung 10 la sută, din care 5 la sută să-i luăm din buzunarul nostru privat, în refacerea acestor conexiuni? Putem noi avea o dezbatere fără voci mediocre asupra acestor chestiuni?

Acum, din păcate, nu vom putea. Preşedintele actual a compromis grav această dezbatere prin mediocritatea patentă a proiectului său de educaţie naţională. Dar putem conştientiza dramatic că viitorul preşedinte al ţării ar trebui să fie chiar Spiru Haret.

Nu ar trebui decât să-l căutăm şi să nu-i cerem altceva decât să restaureze calitatea în învăţământul nostru şi conexiunile sale înţelepte cu societatea. Cu o singură condiţie: să putem cădea de acord că, în următorii 40 de ani, Ministerul Învăţământului are a fi ferit, prin lege, de rotaţia politică a cadrelor.

Da, un învăţământ stat în stat. Da, un învăţământ cu alocare de la buget, dar şi cu un fond extrabugetar. Da, un referendum pentru extragerea învăţământului din jocul politic şi pentru bugetarea sa mixtă. Da, peste 40 de ani, putem spera să avem cetăţeni cu virtuţi profesional-civice înalte.

Acesta este un manifest pentru adevăratul kilometru zero al renaşterii noastre.