Se poate NATO apăra de amenințarea creată de însăși existența sa?

”În 2024, fostul secretar al Apărării Loyd Austin a spus: ”NATO este cea mai de succes alianță militară din istorie”. Cu doi înainte, după o campanie de 15 ani, NATO fusese învinsă de talibani, un grup de insurgenți prost înarmați Cum se pot împăca înfrângerea umilitoare a NATO și viziunea lui Austin?”, se întreabă contraamiralul britanic în retragere Steve Jermy, într-un articol pentru Quincy Institute for Responsible Statecraft.

”NATO nu este cea mai puternică alianță militară din istorie – această poziție este ocupată de Aliații din Al Doilea Război Mondial: SUA, Rusia, Marea Britanie și Commonwealthul. Desigur, după 1945, NATO și-a făcut treaba, a făcut-o bine, iar noi cei care am servit alianța am fost mândri de asta.

Însă, după la căderea Zidului Berlinului, bilanțul NATO a început să sufere. A fost satisfăcător în Kosovo. A fost umilit în Afganistan. Se profilează o înfrângere strategică în Ucraina. Chiar suntem siguri că NATO se poate achita de sarcina de a apăra Europa democratică în scenariu apocaliptic în care Rusia expansionistă va duce un război convențional cu NATO?

Acest scenariu negru este modalitatea definitorie de a răspunde la întrebarea de mai sus. ”Amatorii vorbesc despre tactica, profesioniștii studiază logistica”, iar analiza noastră strategică trebuie să înceapă în zona logistică a NATO, iar apoi să se îndrepte către o potențială linie a frontului în Europa.

În primul rând, spre deosebire de Rusia, nicio țară mare din NATO nu are industria mobilizată pentru război, iar acest lucru este evidențiat de faptul că Rusia depășește producția de obuze de 155 mm pentru războiul din Ucraina. Apropo, acest lucru arată că viziunea că Rusia este gata să atace și restul Europei este falsă. Dacă NATO ar crede asta cu adevărat, întreaga alianța ar fi fost mobilizată.

Mai important, nu este clar că NATO s-ar putea mobiliza cu viteza necesară sau la scara necesară pentru a produce nivelul de echipamente, muniție și trupe pentru a face față Rusiei. Și NATO nu ar putea face toate astea fără a oferi semnalele clare că are aceasta intenție. Nu este vorba doar despre pierderea capacității industriale, ci și a celei financiare. Dintre toate țările mari din NATO, doar Germania are datorii mai mici de 100% din PIB.

În al doilea rând, pentru a avea cea mai mică șansă de succes în scenariul apocaliptic al unui război Rusia-NATO, forțele SUA ar trebui să fie desfășurate pe scară largă în Europa. Forțele SUA sunt prezente în număr suficient în Europa – circa 473.000 de militari în 2023, sub o treime din actuala armată a Rusiei. Însă majoritatea echipamentelor și a logisticii americane ar trebui să vină pe mare. Ar fi vulnerabile în fața submarinelor ruse. Ca fost specialist în războiul submarin, nu cred că NATO are în acest moment forțele anti-submarin sau anti-mine necesare pentru a proteja liniile maritime de comunicație ale Europei. Aceste forțe nu ar putea să protejeze nici importurile de hidrocarburi ale Europei, în special gazele naturale lichefiate care sunt cruciale acum pentru supraviețuirea economică a Europei. Pierderile cauzate de vulnerabilitățile noastre în ce privește aprovizionarea pe mare nu numai că vor reduce producția militară, dar vor intensifica și greutățile economice ale cetățenilor din statele NATO, cu creșteri de preturi, penurie de energie și creșterea presiunii politice pentru oprirea războiului abia declanșat.

În al treilea rând, aeroporturile, porturile, bazele de instrucție și logistice ar fi expuse rachetelor balistice convenționale, împotriva cărora avem o apărare foarte limitată. În cazul unor rachete Oreșnik, apărarea ar fi zero. O rachetă Oreșnik venind cu de zece ori viteza sunetului ar devasta fabricile de armament ale NATO sau bazele navale și aeriene. Ca și în Ucraina, campania balistică a Rusiei ar viza și infrastructura de transport și cea energetică. În 2003, când lucram în echipa de planificare politică de la Ministerul britanic al Apărării, analiza amenințărilor post 11 septembrie sugera că un atac reușit asupra unui terminal GNL din Milford Haven, Rotterdam sau Barcelona ar fi avut consecințe sub-nucleare. Undele de șoc în economie ar fi resimțite imediat pe întreg continentul, acum și mai dependent de GNL.

În al patrulea rând, spre deosebire de Rusia, forțele țărilor NATO sunt eterogene. Am condus personal instrucția navelor europene de luptă, la Plymouth, și apoi am lucrat cu forțele NATO din Afganistan și am constatat că aceste forțe sunt foarte entuziaste însă au niveluri diferite de antrenament și de tehnologie. Acum, cu excepția unor instructori trimiși în Ucraina, forțele NATO             sunt antrenate după o ”doctrina a manevrei” care nu are de-a face cu experiența războiului de uzură între inamici comparabili din Ucraina. Armata rusă are deja aproape trei ani de experiență și este, fără îndoiala, cea mai călită în luptă armata din întreaga lume.

În al cincilea rând, sistemul de luare a deciziilor în NATO este greoi, împiedicat de necesitatea comunicării constante între Comandamentul General și capitalele statelor membre – o complicație care devenit mai mare pe măsură ce NATO s-a extins.

Mai rău, NATO nu poate face strategii. Imediat ce am ajuns în Afganistan, în 2007, am fost șocat să văd că NATO nu are o strategie de campanie. În 2022, în ciuda numeroaselor avertismente din Rusia privind extinderea Nato, alianța era total nepregătită la nivel strategic pentru scenariul unui război – iar asta s-a văzut în incapacitatea noastră de a ajunge din urmă Rusia la producția de muniție pentru artilerie.

Chiar și acum, în 2025, strategia NATO pentru Ucraina este opacă și poate fi redusa la ”insistăm și sperăm”.

Pe scurt, NATO se consideră apărătorul Europei dar nu are capacitatea industrială pentru a susține un război de la egal la egal, este total dependentă de forțele SUA pentru a avea o minimă șansă de succes, nu-și poate apăra liniile de comunicație în fața submarinelor ruse, nu-și poate apăra bazele militare și industria în fața unui bombardament balistic strategic, iar NATO este format din forțe convenționale diferite, fără experiența luptei și fără capacitatea de a gândi și a acționa strategic.

Nu putem miza pe o victorie ușoară a NATO. Mă tem că mai degrabă putem miza pe o victorie facilă a inamicului.

Și ce e de făcut? Ne putem gândi cum să eliminăm slăbiciunile existente. Auditurile strategice confirmă că există lacune în ce privește capabilitățile. Se pot face analize pentru capabilități și pentru lacune. Se pot face conferințe pentru a decide cine face una și cine face alta și care sunt costurile. Putem spera că NATO va câștiga în Ucraina, deși realitatea de pe teren arată cu totul altceva.

Însă, fără un acord unanim între țările NATO pentru a spori investițiile militare, am fi norocoși să rezolvăm problemele legate de capabilități în următorii zece ani.

Sau, în schimb, am putea avea în vedere opinia multor realiști din Vest care spun că extinderea NATO a fost declanșatorul războiului din Ucraina. Rușii ne-au avertizat mereu că o asemenea extindere este o linie roșie. Ne-au avertizat și unii dintre cei mai mari strategi ai noștri, începând cu George Kennan, în 1996, Henry Kissinger, Jack Matlock și până și William Burns. Iar, cel mai recent, ne-a avertizat John Mearsheimer, cu previziunile sale din 2014. Toți au fost ignorați.

Adevărul este că NATO există acum pentru a se confrunta cu amenințările create de propria sa existență. Însă, așa cum arată scenariul nostru, NATO nu are capacitatea de a se apăra de amenințarea pe care propria sa existenta a creat-o. Poate că este momentul să avem, o discuție sinceră despre viitorul NATO și să ne punem două întrebări. Cum să ne întoarcem la o pace durabilă în Europa, o pace pe care o vor toate părțile din acest conflict? Este oare NATO principalul obstacol în calea acestei păci?”