Europa este din nou sub asalt ideologic. Franța este probabil exemplul cel mai bun, dar nu este singura democrație sub presiune, ci este cea mai semnificativă și prestigioasă dintre toate democrațiile din UE. Revenirea socialismului revoluționar în Europa, în multiplele lui forme de exprimare, vorbește nu doar despre criza centrului politic, a moderației și rațiunii, dar și despre ura care se revarsă în societate, alimentată de rețelele sociale instrumentalizate.
În istoria lumii moderne, nu a existat, în esență, decât un singur curent extremist: socialismul revoluționar. Prin definiție, acesta cheamă la „ridicarea poporului împotriva elitelor” corupte și hapsâne. Așa cum vom discuta în continuare, socialismul revoluționar îmbracă două tipuri de discurs, aparent antagoniste, cărora le spunem „extrema-stângă” și „extrema-dreaptă”, ambele avându-și însă originea în ideologia socialistă revoluționară. Despre Revoluția Bolșevică și sovietele socialiste nu mai are rost să vorbim. Însă debutul politic al lui Mussolini ca membru activ al Partidului Socialist Italian și semnificația nu doar terminologică a nazismului (NSDAP) ca național-socialism indică foarte clar metamorfoza molimei socialismului revoluționar, pornit după Marele Război ca mișcare muncitorească împotriva „orânduirii” și recosmetizat ulterior ca un cameleon, de la țară la țară și de la o epocă la alta.
Ca într-un cerc al opțiunilor ideologice, extremismul înconjoară și asaltează centrul politic liberal și capitalist și ordinea de drept (domnia legii). Desigur, putem spune și că centrul nu este doar un punct ci o zonă mai largă de exprimare, care conține două versiuni, centru-dreapta și centru-stânga, ambele formând spațiul centrului politic, al valorilor rezonabile ale democrațiilor liberale. Centrul este așadar eminamente liberal ca valori și principii de organizare a statului, chiar și atunci când vorbim despre social-democrație sau despre conservatorismul democratic/creștin-democrație. Jur-împrejurul centrului, extremismul închide cercul în strânsoarea distopiilor ideologice și a luptei revoluționare a „poporului pentru dreptate și o lume mai bună”. Acesta este socialismul revoluționar, costumat în prezent fie ca neomarxism, wokism, occupy, ecologismul socialist radical (eco-socialism sau chiar eco-terorism) etc., fie ca neonazism, mișcări suprematiste etc.
Faptul că vorbim, convențional, de „extrema stânga” și „extrema dreaptă” este doar din cauză că socialismul revoluționar a îmbrăcat după 1917 două croiuri de haine aparent diferite, care au completat cercul extremismului: socialismul internaționalist (bolșevismul, comunismul, tiermondismul și neocomunismul recent din societățile vestice) și socialismul naționalist/suveranist (nazismul, fascismul, legionarismul și neofascismul). Agitatori cu agendă politică foarte clară manipulează și incită oameni cu diferite tipuri de frustrări să se ridice la luptă, să fie violenți, să amenințe, să intimideze sau să comită agresiuni fizice sau verbale, să fie intoleranți și iraționali, să proclame lupta poporului pentru pretinse eliberări de constrângeri. Da, acesta este socialismul revoluționar, care asaltează din nou Europa, instrumentalizat de unele partide și lideri politici, de alianțe extremiste dar și de grupări de crimă organizată. Să nu ne lăsăm înșelați, nu sunt două extreme, ci una singură, plină de ură față de sistemul democratic, economic, social și juridic actual, față de valorile UE. Și nu întâmplător ambele versiuni ale extremismului sunt lăudate de Rusia și foarte probabil susținute în rețelele sociale de către laboratoarele de boți și dezinformare ale Kremlinului.
Extremele se ating și se potențează reciproc. Cu cât varianta de extremă-stânga a extremismului devastează mai mult, la propriu și la figurat, Franța, cu atât mai mari sunt șansele ca Marine Le Pen, eventual intrată în finală cu neocomunistul Jean-Luc Mélenchon (urcat pe valul protestelor) însă abordând o campanie a RN în favoarea celor care muncesc și plătesc taxe, să câștige președinția pe 2 mai 2027 fără ca cineva să se mai mire. Centrul pare pulverizat sub povara responsabilităților guvernamentale, într-o perioadă atât de dificilă, și nu-și revine din „pumnii” pe care îi încasează la ei acasă liderii centriști Macron sau Merz.
Unii extremiști spun că vor „progres”, dar acesta arată straniu (de exemplu, LFI, partidul Franța Nesupusă, promite anularea datoriei publice a Franței), ceilalți, de culoarea aparent opusă, de exemplu în Germania, spun că vor „ordine și autoritate”, gaz ieftin de la ruși și oprirea ajutorului pentru Ucraina invadată iar mulți înclină acum spre ei. Desigur, și unii și ceilalți luptă împotriva „abuzurilor la adresa poporului” și îndeamnă la revolte. Ambele versiuni ale extremismului sunt acum, așa cum bine se vede la protestele din Franța ale extremei stângi (premierul Lecornu a folosit chiar termenul de „insurecție”) sau la curentul anti-sistem din Germania al extremei drepte, nu doar dușmani ai centrului politic liberal și ai ordinii de drept, ci și adepte înflăcărate ale antisemitismului.
Amestecul islamo-gauchist de steaguri roșii comuniste și steaguri palestiniene, furia hiper-gonflată de „cultura îndreptățirii” (ni se cuvine, este dreptul nostru, trebuie să ni se dea, alții să plătească pentru noi), jafurile și banditismul cuibărite confortabil sub umbrela „poporului furios, anti-sistem” au creat un cocktail Molotov în societățile europene alintate de excesele asistențiale ale Statului Bunăstării Sociale (Welfare State). Printre cauzele deteriorării situației putem vorbi, să nu ne mai ascundem după deget, și de o migrație non-europeană excesivă, neintegrată. Pe bună dreptate, prim ministra Danemarcei, de centru-stânga, nicidecum de extremă-dreapta (!), așadar un lider politic centrist, a afirmat acum câteva zile că „migrația în masă a afectat grav Franța și Suedia”. Dar nu este doar migrația, să nu alimentăm nici abordările simpliste.
Ce au comun cele două versiuni ale socialismului revoluționar este manifestul preluării puterii prin forță, idealul ridicării violente a maselor și al purității „poporului împotriva elitelor liberale și capitaliste corupte”. Socialismul revoluționar este așadar unul singur, chiar dacă uneori ni se pare că vorbim de extrema stângă și alteori de extrema dreaptă. Partidul lui Adolf Hitler, NSDAP, era Partidul Național-Socialist al Muncitorilor din Germania (socialist-muncitoresc la bază, care și-a adăugat antisemitismul, rasismul și misticismul misionar), iar Benito Mussolini, fondatorul fascismului, a fost socialist în tinerețe (ca și tatăl lui), membru al Partidului Socialist Italian și editor al ziarului de partid Avanti! Un socialist supărat pe o anumită decizie a partidului său, care și-a fondat ulterior propria mișcare.
Socialismul revoluționar (naționalist sau internaționalist) urăște de peste un secol centrul politic, liberalismul, capitalismul și ordinea de drept (domnia legii), pe care dorește să le disloce de la putere, agitând în ochii naivilor fantasmele unor societăți utopice și totalitare, care, chipurile, ar repara „nedreptățile” comise împotriva poporului. Puse în practică, utopiile socialismului revoluționar au produs însă cele mai mari dezastre și suferințe ale istoriei moderne.
De fiecare dată când extremiștii au preluat puterea, începând de la Revoluția Bolșevică din 1917 și continuând cu fascismul, național-socialismul și legionarismul perioadei interbelice, rezultatul a fost deopotrivă criminal și falimentar. Iluziile poporului păcălit s-au prăbușit rapid.
Și în România asistăm la un discurs deopotrivă nostalgic comunist, suveranist, xenofob, anti-sistem, anti-occidental și mistic-misionar, un amestec extremist de teme ale nostalgiei comuniste, ale național-ceaușismului „neatârnat” și legionarismului „ca soarele sfânt pe cer”, aparent confuz și contradictoriu doctrinar, dar în realitate perfect adaptat la specificul românesc al socialismul revoluționar care bântuie societățile occidentale, pompat continuu pe rețelele sociale. Atacul la privilegiații cu „blugi și banane” din preziua alegerilor prezidențiale și amestecul de imagini idilice cu „eroul” salvator pe calul alb, cu nenumărate cruci care tot apar pe fundal, explicațiile cu „firul divin”, conspiraționismul anti-știință și anti-medicină, anti-vaccinismul, negaționismul și simbolistica legionară ne arată clar o intenție de extremism catch-all, de captare a tuturor celor care se identifică cu „poporul asuprit de elitele corupte”.
Trecând într-un registru mai tehnic, al politicilor europene, este limpede că socialismul revoluționar afectează și perspectivele Uniunii Europene în ansamblu și ale țărilor membre. Nu doar că este nesustenabil economic, dar vinde iluzii tinerilor (din Franța, Italia, Belgia, Spania, Germania, Portugalia etc.) și conduce la debilitarea întregii dezbateri politice din interiorul democrațiilor liberale centriste. „Casele ieftine” sunt o idee nobilă dar ar trebui plătite de cineva, nu pot apărea nici de la sine, nici prin interzicerea dreptului proprietarilor de a cere un anumit preț al chiriei (nu te obligă nimeni să locuiești în orașele scumpe) și nici subvenționate de la buget, căci toată lumea ar dori apoi asemenea locuințe. „Carburantul ieftin” ne-ar plăcea tuturor dar ar trebui să rezulte din mecanismele pieței sau să îl subvenționeze statul (adică plătitorii de taxe), ambele nerealiste în momentul de față. La școală, trebuie învățat pentru a-ți lua examenele iar a protesta că „e grea școala și sunt ore multe” nu arată prea bine pentru viitorul Europei educate, dacă tot vorbim de competiția globală a UE cu China, de exemplu.
Tot la capitolul competitivitate trebuie văzut de ce pierde UE teren, fie că vorbim de automobile, de producția industrială, de tehnologie și inovație, de inteligența artificială, de prețul energiei, de creșterea datoriei publice la peste 100% în unele cazuri, de deficitul sistemului public de pensii etc. Fără îndoială, este bine, în principiu, că UE acordă cele mai multe drepturi și beneficii sociale (totuși, vârsta de pensionare 62 de ani în Franța?!) și că ani la rând UE și-a propus, cu deschidere și generozitate, să fie un paradis al migranților din toată lumea. Angela Merkel spunea în 2015, la apogeul crizei migranților, Wir schaffen das!, ne descurcăm, deschideți larg porțile să vină toți. Separat, a închis centralele nucleare germane și a mizat pe importul de hidrocarburi din Rusia lui Putin, care i se părea atunci „soluția ieftină și sigură”. Toate iluziile ideologice se plătesc acum, și economic, și politic.
Nimic din obiectivele strategice actuale ale UE nu se va mai realiza dacă expansiunea socialismului revoluționar va continua. Competitivitatea economică a UE va fi compromisă. Extinderea UE se va opri, evident. Independența energetică a UE va fi anulată, prin întoarcerea la gazele și petrolul rusesc. Apărarea și securitatea UE vor rămâne fără finanțare, pentru că adepții socialismului revoluționar spun cu ipocrizie că nu vor să dea bani pentru armatele europene, ci pentru beneficii sociale și pentru popor. Nici adoptarea bugetului 2028-2034 s-ar putea să nu mai fie posibilă anul acesta, de teama criticilor din țările care au alegeri în 2027. Foarte probabil, abandonarea Flancului Estic în sfera de dominație a Rusiei va veni de la sine. Să ne reamintim că, în mai 1939, socialiștii francezi se întrebau, retoric, Mourir pour Dantzig? (de ce să murim pentru Gdansk, adică pentru cauza Poloniei?) pentru ca, doar un an mai târziu, trupele Wehrmacht-ului să mărșăluiască pe Champs-Élysées. Socialismul revoluționar, în toate versiunile sale, și-a trădat întotdeauna aliații, apoi proprii adepți.
Europa sub asaltul socialismului revoluționar este o veste proastă pentru noi toți și este rezultatul unor greșeli politice din trecut, a unor exagerări ideologice care au crescut cu steroizi cultura îndreptățirilor (foarte bună în principiu, până la justa măsură), precum și al unei naivități a progresului continuu și nelimitat, care acum ni se întoarce ca un bumerang, ca o „capcană a dezvoltării” care oprește dezvoltarea.
Desigur, nimeni nu poate spune că o parte din nemulțumirile protestatarilor din UE nu sunt îndreptățite și nu ar trebui abordate de guvernări, chiar dacă niciunul dintre acești protestatari nu dă ca exemplu standardele de viață din China, Rusia sau chiar SUA și nici nu intenționează să plece din Franța/UE pentru a se muta în dictaturile orientale. Da, casele sunt scumpe, energia este în prezent scumpă (se va ieftini accentuat în câțiva ani, după finalizarea tuturor investițiilor în infrastructură energetică din Europa), educația presupune un efort, sunt incertitudini în viața tinerilor (și a tuturor generațiilor), ne sperie expansiunea inteligenței artificiale, nu știm ce va fi cu joburile, cu securitatea europeană, cu mediul și schimbările climatice etc. Dar la fel de cert este că socialismul revoluționar nu este soluția, nici în versiunea lui neocomunistă, nici în versiunea neofascistă. Poporul își fură singur căciula mergând pe această cale care nu duce la nimic bun, ci doar la distrugeri și la înrăutățirea situației actuale, spre satisfacția Kremlinului și a puterilor revizioniste antioccidentale.
Modelul economic și social european trebuie reformat. Statul bunăstării sociale (Welfare State), considerat „providențial” în deceniile postbelice, este depășit iar în unele țări a devenit nesustenabil. Ne place sau nu termenul, relansarea competitivității europene în raport cu alte economii din lume (abordată în Rapoartele Draghi și Letta din 2024), în țări care oferă standarde de viață mult mai joase decât cele din UE dar care cresc accelerat și ocupă piețele globale, presupune un efort investițional, de modernizare tehnologică și creștere a productivității, de înnoire industrială și stimulare a inovației, de menținere a exigențelor și performanțelor educaționale, de creștere a capacității proprii de apărare (armament și trupe), de reasumare a responsabilităților cetățenești cel puțin la nivelul culturii hiperdezvoltate a îndreptățirilor, un efort pe care europenii trebuie să îl facă, dacă doresc să țină pasul cu schimbările din lume. Dar construind și reformând sistemul actual, nu incendiind, jefuind și demolând.