Revoluția elevilor sau a golanilor? Cum văd românii din Franța protestele care au devastat Hexagonul

Cu șase luni înaintea alegerilor prezidențiale, Franța pare prinsă între două calendare: cel al urnelor și cel al străzii. Studenți, profesori, sindicaliști și cetățeni nemulțumiți ies în stradă pentru a taxa costul vieții, condițiile din educație și degradarea serviciilor publice. În spatele pancartelor se află revendicări diferite, dar și o întrebare comună despre direcția în care se îndreaptă societatea franceză.

Pe bulevardele franceze, însă, imaginile protestului nu se limitează la manifestațiile pașnice. Vitrinele sparte, magazinele jefuite și clădirile distruse conturează o altă față a « mobilizării » – cea hâdă. În limbajul francez, cei care recurg la vandalism sunt numiți „casseurs”. Îmbrăcați în negru, cu fețele acoperite și înarmați cu cocktailuri explozive, huliganii francezi conturează o imagine opusă celei a manifestanților care își exprimă revendicările fără violență. Pentru comercianți, urmările se traduc în pierderi care cresc de la o zi la alta.

În paralel, campania pentru 2027 se conturează pe fondul unei competiții politice în care extrema dreaptă și stânga radicală ocupă un loc important în dezbaterea publică. Migrația, securitatea, puterea de cumpărare și viitorul serviciilor publice sunt teme care alimentează discursurile partidelor și preocupările alegătorilor.

Într-o Franță tot mai tensionată, societatea pare o monedă întoarsă pe jumătate: fiecare tabără își apără propria față, convinsă că deține adevărul întreg. Unii văd în stradă vocea unei populații împinse la limită de scumpiri și inegalități. Alții văd doar vitrine sparte, magazine jefuite și clădiri vandalizate, imagini care mută discuția de la revendicări la securitate și ordine publică.

Între aceste două perspective, spațiul pentru nuanțe se îngustează dramatic. Pancartele devin declarații de apartenență politică, sloganurile au ajuns să fie strigate ca ultimatum, iar imaginile distribuite în buclă pe rețelele sociale transformă o realitate complexă într-o succesiune de cadre convenabile propriilor convingeri. Protestatarii pașnici și les casseurs ajung uneori în aceeași imagine, deși acțiunile și responsabilitățile lor sunt total diferite.

Într-o societate polarizată, fiecare tabără riscă să privească doar jumătatea de adevăr care îi confirmă propriile temeri. Iar între furia celor care protestează, teama celor care asistă la distrugeri și interesele celor care concurează pentru putere, aceeași stradă poate spune povești diferite, unele dintre ele ale românilor care trăiesc în Franța. Mărturiile lor, în rândurile de mai jos.

D.N.M., 41 de ani, de 8 ani în Franța, comunicare

În opt ani petrecuți la Paris, nu am fost niciodată martorul unor asemenea acte de vandalism și al unei lipse atât de profunde de umanitate. Am fost șocat să văd cum huliganii au devastat orașul meu, au distrus clădiri și au călcat în picioare munca compatrioților lor. Au deturnat spiritul mișcării liceenilor, dar nu au reușit și nu vor reuși niciodată să ne fure mândria de a face parte din această societate și de a trăi în cel mai frumos oraș din lume.

Parisul a trecut prin atâtea încercări și a rămas în picioare de-a lungul secolelor. Sunt convins că așa va fi mereu: un destin uneori zbuciumat, dar întotdeauna fabulos.

Vive la France! Vive l’Europe!

Studentă la Paris, 20 de ani, de 2 ani în Franța

Ca student român, am simțit că protestele studenților au fost de la început un lucru îndreptățit. Prietenii francezi cereau, pe bună dreptate, angajarea unui număr mai mare de profesori, pentru a nu fi nevoiți să învețe cu același profesor la mai multe materii pentru care el nu este pe deplin calificat.

Au cerut și reducerea numărului de elevi în clase, pentru că în orașele mari și în cartierele sărace e o mare problemă.

Au cerut să se vadă cu premierul țării, ceea ce e perfect legitim.

După ce aceste revendicări au fost spuse peste tot, la TV, în social media, au urmat primele proteste. Din păcate, au fost preluate imediat de ultrași din galeriile de fotbal, de găști de cartier și de tineri puși pe distrugeri. În câteva ore, au început distrugerile și furturile. În Paris sunt străzi întregi cu vitrine sparte, iar marfa a fost furată. Și Galeriile Lafayette au fost devastate.

Din păcate, protestele acestea nu mai reprezintă pe nimeni. Niciun prieten student francez nu se simte parte din aceste manifestații violente de acum.

Eu locuiesc în Paris și nu am putut ieși din casă o zi întreagă. Strada pe care stau arată ca după război: mașini arse, cioburi, mizerie.

Evenimentele au fost anulate, ceea ce înseamnă pierderi mari de bani. Sălile au fost închiriate din vreme, toată logistica.

Sunt foarte mulți colegi care lucrau la evenimente, iar acum au rămas fără venit. Fără banii lor de buzunar. Iar dacă nu reîncepe Parisul să intre în modul normal, probabil unii vor fi nevoiți să renunțe și să plece în țările lor.

Sperăm să nu mai țină mult, pentru că acum cea mai mare problemă în Paris este că nu ne putem face niciun plan de pe o zi pe alta. Nicio întâlnire cu prietenii, nici măcar prezența la un curs nu mai este sigură.

Doru, 50 de ani, de 10 ani în Franța, turism, horeca, antreprenoriat

În Franța nu mai e vorba despre liceeni sau agricultori, pompieri sau taximetriști, prețul ridicat al benzinei sau scăderea puterii de cumpărare.

Ca de obicei, protestele au fost confiscate de extrema stângă, de comuniști și socialiști, de rablagitul de Mélenchon, politician de meserie care, de zeci de ani, plânge de grija săracilor și a imigranților islamiști din suburbii, dar trăiește pe spinarea plătitorilor de taxe, a oamenilor care se trezesc la 5:00 dimineața ca să meargă la serviciu.

În ziua în care încep protestele, vezi liceeni, studenți, oameni normali. Am fost și eu la multe proteste, ca să observ ce se întâmplă, inclusiv la cele din 2018–2019. Dar apoi, foarte rapid, vin „băieții” mascați, care încep să spargă și să fure, se încaieră cu forțele de ordine, confiscând protestul legitim și transformându-l într-un jaf organizat.

Cu toate că îi urăsc pe bogați, acești „săraci” nu ezită să spargă magazine scumpe și să fure genți și haine de lux.

Sunt la fel ca toți comuniștii: îi urăsc pe bogați, dar, când ajung să îi înlocuiască și să le confiște lucrurile, încep să se scalde, la rândul lor, în tot luxul pentru care nu au muncit și pe care, evident, nu îl merită.

Tot ce auziți de la toate trompetele de stânga și din toate publicațiile socialiste din Franța e gargară. Țipă după socialism, egalitate și comunism, când ei, de fapt, nici nu le-au trăit, nici nu le-au experimentat.

E doar invidie și răutate împotriva celor care muncesc și au.

Corina, 40 de ani, de 4 ani în Franța, soloprenor, în industria IT, dezvoltarea produselor digitale

Zilele acestea simt tristețe văzând atacate lucrurile pe care le admir. Și, cumva, mă simt și eu în pericol, pentru că mi-au devenit indispensabile lucrurile pe care le-am găsit acolo: marea artă de a reprezenta frumosul, progresismul temperat, grija față de cetățean, o preocupare aproape obsesivă pentru educație și cultură, spiritul antreprenorial, toleranța, acceptarea viziunilor diferite și politețea (uneori exagerată).

Cât am trăit acolo, era vizibilă falia din societate dintre comunitățile originare din fostele colonii și restul Franței. Părea gestionabilă. Acum pare că are nevoie urgentă de o soluție, când, de fapt, ar avea nevoie de încă o sută de ani. Iar timp nu mai au.

În Franța domnește nemulțumirea. Oamenii nu se mai înțeleg între ei, nu mai sunt dispuși să se asculte, ar cam arde tot și ar lua-o de la capăt. (Nu vi se pare cunoscut?)

Sunt profund nemulțumiți de țara lor, așa cum poți fi doar atunci când îi cunoști fiecare fibră din interior sau când faci prea mult zoom și uiți să privești ansamblul. Așa ajungi când nu mai ai lideri puternici, al căror rost principal ar trebui să fie să te facă să te simți în siguranță și să-ți dea speranța că, orice ar veni, vei trece peste și va fi bine.

Dacă mai adaugi „influența” din afara țării și un consum exagerat de social media extrem de polarizată, ajungem să privim cum cea mai politicoasă țară din lume (în opinia mea) se transformă într-un câmp de luptă.

Și totuși, am încredere. Democrația lor e solidă și, oricât de divizați ar fi, francezii reușesc până la urmă să se adune.

Petru, 40 de ani, de 8 ani în Franța, învățământ superior

 Fiind implicat direct în învățământul superior din Franța, am avut un punct de vedere „din tranșee” cu privire la lupta pe care studenții au dus-o și o duc de câțiva ani încoace pentru menținerea unor condiții acceptabile în instituțiile de învățământ superior.

Manifestațiile liceenilor din ultimele zile sunt punctul culminant al multor săptămâni de proteste. Studenții și profesorii li s-au alăturat liceenilor. Plângerile sunt asemănătoare și se pot subsuma în: nu mai reduceți banii alocați educației. Sunt reduceri de bugete la toate nivelurile: de la Ministerul Educației (aici îi privește în mod special pe liceeni), la Ministerul Culturii și la bugetele locale și regionale (care finanțează parțial unele instituții, precum școlile de artă).

Studenții noștri s-au solidarizat cu liceenii și au blocat școala – fiind practic imposibil să intrăm la cursuri. Astfel, conducerea instituției a declarat două săptămâni de program liber – timp care a fost folosit pentru a organiza mișcarea studențească (studenții au avut multiple ședințe plenare împreună cu profesorii și au făcut mai multe liste cu cerințe), au manifestat pașnic alături de liceeni pentru condiții decente în instituțiile de învățământ și pentru menținerea numărului de profesori.

Simona, 41 de ani, de 14 ani în Franța, retail director de magazin

Sunt oameni care au revendicări, să zicem, „corecte”, dar, cum la anul sunt alegeri, și-au băgat coada extremele dreaptă și stângă și încurajează tinerii care nu prea merg la școală, nu au spirit critic și care provin dintr-un mediu defavorizat să creeze haos.

Eu sunt directoarea unui magazin de îmbrăcăminte, marcă franceză, care se adresează persoanelor peste 55 de ani. Și văd că am din ce în ce mai puțini clienți din mai multe cauze: le e frică să iasă cu atâtea amenințări de proteste violente, nu mai au putere de cumpărare și hainele sunt pe ultimul loc când ai buget limitat.

Cât privește „tinerii” care fac haos, ei nu sunt, de fapt, liceenii de care tot auzim la TV; se zvonește că sunt plătiți să creeze haos.

Sâmbătă am fost în contact cu fetele din magazin și îmi trimiteau video cu ce se întâmpla în fața magazinului meu. Lângă e un magazin de echipamente sportive care a fost spart și care e încă închis. Noi am scăpat ca prin urechile acului, șansa noastră fiind că ceea ce vindem noi nu îi interesează, dar tot ce e pe lângă noi și îi atrage/au nevoie e distrus: tutun, magazine de sneakers, cosmetice, telefoane și jocuri video.

Am un băiat de 6 ani. Tatăl lui e francez și i-a explicat pe înțelesul lui de ce nu sunt oamenii mulțumiți de președinte. Merge și cu mine aici la vot când e nevoie să votez pentru România.

Când au început liceenii protestele, s-a speriat foarte tare, căci dădeau cu petarde. A avut zile când mă întreba întruna dacă s-a terminat și dacă e safe să ieșim.

Și m-a întrebat de ce nu sunt mulțumiți și i-am explicat cu alegerile de la anul, cu politicienii, și nu știu de ce a început să zică pe stradă: „Macron président, Macron président”. M-am trezit că îi pun mâna la gură și îi zic să nu mai zică asta, că Macron nu e foarte iubit, și am avut un flashback în 1989, când eu aveam 4 ani și cântam „PCR, PCR, pâinea noastră unde e?”, iar maică-mea, la fel, îmi punea mâna la gură. Cum am ajuns aici?

50 de ani, de 10 ani în Franța, telecom

La liceul din zona noastră, într-una din zilele mai importante de grevă, au fost la prima oră 80% din copii prezenți și 95% la ora a doua. Ține de fiecare să-și înțeleagă interesul.

Trimit și o poză făcută la intrarea în liceu. Pentru noi, românii de la 45 de ani în sus, are o anumită însemnătate.

Elena, 47 de ani, de 10 ani în Franța, informatică

Trăiesc în Franța de peste zece ani. Am un loc de muncă stabil, un cerc social alcătuit în mare parte din francezi și consider că integrarea mea în această societate a fost posibilă, în bună măsură, datorită adeziunii mele la valorile pe care le asociez acestei țări.

Decizia de a părăsi România a avut, desigur, și o dimensiune individualistă. Mă consider un cetățean al lumii, care a avut șansa de a se naște în România, o țară cu o cultură remarcabilă și cu oameni deosebiți. În același timp, România a traversat o perioadă îndelungată de dictatură comunistă, ale cărei consecințe au contribuit la transformarea profundă a structurilor sociale, a mentalităților și a raporturilor dintre individ și societate, formate până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Am ales să experimentez viața în Franța deoarece îmi doream să trăiesc într-o societate democratică, într-un spațiu al libertății și într-un model social pe care îl cunoșteam, până atunci, mai ales prin intermediul literaturii, cinematografiei și muzicii.

Am descoperit o țară cu propriile sale contradicții, cu realizări și dificultăți, dar și cu o cultură politică în care protestul ocupă un loc central. În Franța, manifestațiile de stradă fac parte din istoria și din imaginarul colectiv, fiind legate de tradiția revoluționară inaugurată în 1789. Imnul național, La Marseillaise, evocă el însuși mobilizarea populară și lupta pentru libertate. Dreptul la întrunire și la manifestare, exercitat în condițiile legii, reprezintă o componentă fundamentală a democrației franceze. Protestul nu este, așadar, doar o formă de exprimare a nemulțumirii, ci și un instrument prin care cetățenii încearcă să influențeze deciziile politice și să reafirme rolul societății civile.

Un alt aspect care m-a impresionat este diversitatea culturală a societății franceze, mult mai vizibilă decât cea cu care eram obișnuită în România. La prima întâlnire, acest amestec de identități, tradiții și practici sociale poate părea surprinzător. Însă, după ani de conviețuire, diversitatea devine o componentă firească a vieții cotidiene. Oamenii își păstrează adesea elemente importante ale culturii de origine, transmise de-a lungul generațiilor, construindu-și simultan apartenența la societatea franceză. În acest sens, figura simbolică a Mariannei, reprezentare a Republicii Franceze, poate fi interpretată ca expresie a unui ideal de incluziune civică, întemeiat pe egalitate și cetățenie.

În perioadele premergătoare alegerilor, discursurile partidelor politice se adaptează obiectivului de a mobiliza electoratul. În Franța, o parte a discursului dreptei și al extremei drepte pune accentul pe imigrație, securitate și identitate națională, în timp ce stânga insistă frecvent asupra inegalităților economice, a concentrării bogăției și a responsabilității marilor averi în finanțarea cheltuielilor publice. În calitate de cetățean și observator al societății, consider necesară o analiză critică a acestor poziționări, dincolo de simplificările electorale și de explicațiile care atribuie problemele sociale unei singure categorii de populație.

În opinia mea, o parte dintre alegătorii extremei drepte au o experiență limitată a interacțiunii directe cu persoane provenite din alte medii culturale sau sociale. Absența acestor contacte poate favoriza generalizările și consolidarea prejudecăților. De asemenea, distanța socială față de persoanele care trăiesc în sărăcie poate împiedica înțelegerea mecanismelor care produc și perpetuează excluziunea. Această observație nu poate fi generalizată tuturor alegătorilor extremei drepte, ale căror motivații sunt diverse, însă evidențiază importanța contactului social și a educației în formarea opiniilor politice.

Educația este esențială pentru reducerea acestor distanțe și pentru dezvoltarea capacității de analiză critică. Totuși, accesul real la educație presupune mai mult decât existența formală a școlii. Pentru ca un copil să poată învăța în condiții adecvate, sunt necesare resurse materiale minimale: hrană, îmbrăcăminte, o locuință sigură și un mediu familial suficient de stabil. Inegalitățile economice influențează, prin urmare, nu doar nivelul de trai, ci și oportunitățile educaționale, mobilitatea socială și capacitatea indivizilor de a participa activ la viața democratică.

La rândul său, stânga critică mecanismele prin care anumite persoane și companii foarte bogate reușesc să își reducă obligațiile fiscale, precum și nivelul cheltuielilor militare. Din această perspectivă, problema centrală este distribuirea resurselor publice și a efortului fiscal. Atunci când veniturile bugetare sunt insuficiente, iar cheltuielile și angajamentele statului rămân ridicate, apar presiuni asupra finanțării serviciilor publice. Educația, sănătatea, protecția socială și sistemul de pensii devin astfel parte a unei dezbateri mai ample despre prioritățile bugetare și despre distribuirea costurilor între diferitele categorii sociale. Relația dintre aceste domenii nu este însă una mecanică: impactul concret depinde de deciziile fiscale, de structura cheltuielilor și de politicile economice adoptate.

În ceea ce privește manifestațiile recente, am observat o diferență semnificativă între formele de mobilizare și comportamentele participanților. În timpul zilei, am văzut elevi care protestau pașnic, exprimându-și nemulțumirile prin participare civică. Seara, imaginile și relatările despre spargerea magazinelor și jefuirea bunurilor au ilustrat o altă dimensiune a evenimentelor. În opinia mea, aceste acte pot fi analizate și prin prisma frustrării sociale, a excluziunii și a aspirației către un nivel de consum inaccesibil pentru anumite categorii de tineri. Totuși, asemenea explicații nu justifică violența și nici nu permit atribuirea acelorași motivații tuturor persoanelor implicate în jafuri.

Ce explică, așadar, această trecere de la protest la violență? Consider că răspunsul presupune o analiză complexă a raporturilor dintre precaritate, inegalități, reprezentare politică și fragmentare socială. În spațiul public francez coexistă cel puțin trei categorii de actori ale căror nemulțumiri pot avea puncte comune: angajații mobilizați prin intermediul sindicatelor, grupurile politice care contestă ordinea economică și socială existentă, precum și tinerii din cartierele periferice, confruntați adesea cu dificultăți economice și cu experiențe de marginalizare. Aceste grupuri nu formează însă un bloc omogen. Ele diferă prin resurse, obiective, forme de organizare și moduri de exprimare a nemulțumirii.

Deși interesele lor pot converge în jurul unor teme precum inegalitatea, accesul la resurse și sentimentul de nedreptate, această convergență nu se transformă în mod automat într-o solidaritate colectivă. Diferențele dintre experiențele cotidiene, limbajele politice și formele de mobilizare pot împiedica apariția unei revendicări comune. Astfel, nemulțumirea socială se exprimă prin acțiuni distincte, uneori incompatibile, în loc să se cristalizeze într-un proiect colectiv coerent.

Un detaliu simbolic al evenimentelor mi se pare deosebit de relevant: potrivit relatărilor, unii dintre tinerii implicați în incidente s-ar fi aflat la aproximativ 150 de metri de Palatul Élysée, sediul președinției franceze, fără ca apropierea fizică de centrul puterii să se transforme într-o confruntare politică organizată cu reprezentanții acesteia. În locul unei acțiuni orientate direct către instituția prezidențială, au avut loc jafuri și distrugeri. Acest contrast ridică o întrebare importantă despre capacitatea societății de a transforma furia socială în revendicări politice articulate și în forme de participare colectivă.

În interpretarea mea, capitalismul contemporan, prin concentrarea resurselor economice, reproducerea inegalităților și stimularea aspirațiilor de consum, contribuie la fragmentarea societății și la slăbirea solidarității dintre grupurile sociale. Nu este singurul factor explicativ, dar reprezintă o dimensiune esențială a analizei. Atunci când indivizii sunt separați de condiții de viață profund diferite, când accesul la educație și la oportunități depinde în mare măsură de poziția socială, iar succesul este asociat predominant cu puterea de cumpărare, devine mai dificilă construirea unei conștiințe a intereselor comune.

În acest context, școala poate reprezenta unul dintre principalele spații în care aceste distanțe ar putea fi reduse. Ea nu este doar o instituție de transmitere a cunoștințelor, ci și un loc al întâlnirii dintre copii proveniți din medii sociale și culturale diferite, al formării cetățeniei și al dezvoltării unui limbaj comun. Cu toate acestea, inegalitățile economice, segregarea rezidențială și diferențele de acces la resurse pot limita capacitatea școlii de a îndeplini această funcție integratoare.

Problema fundamentală nu este doar existența unor nemulțumiri sociale, ci incapacitatea societății de a le transforma într-un proiect comun. Atunci când grupurile afectate de inegalități rămân separate prin experiențe, resurse și oportunități, nemulțumirile lor riscă să se manifeste fragmentat, fără să producă o solidaritate durabilă. Refacerea acestei legături presupune investiții în educație, reducerea inegalităților, acces real la drepturi și instituții capabile să creeze spații de dialog între categorii sociale care, deși împart aceeași societate, ajung prea rar să își înțeleagă reciproc realitățile.

Constantin, de 37 de ani în Franța, artist

Subiect vast. Nu știu ce cred românii de aici. Eu trăiesc în Franța de 37 de ani și am fost martor la foarte multe evenimente de genul acesta în cei 37 de ani. Acum este foarte diferit prin amploare și furia oamenilor (violența fără limite a tinerilor proveniți din emigranți, în general magrebieni proveniți din fostele colonii franceze – complexul colonial, o altă pistă), neintegrați, neadaptați la codurile civilizației occidentale. Plus probleme economice, pouvoir d’achat, furia tinerilor pentru faptul că viitorul lor este incert.