Marţi, la ora 18.30, “Humanitas Fiction” îşi invită cititorii, la Librăria Café Kretzulescu, la o “Seară pariziană”, prilejuită de lansarea volumului “Soţia din Paris”, de Paula McLain, apărut în colecţia “Raftul Denisei”. Amfitrioni, Dan C. Mihăilescu, Iulia Gorzo, traducătoarea cărţii, Radu Parashivescu şi Denisa Comănescu.
Povestea de dragoste dintre Ernest Hemingway şi Hadley Richardson, cuplu teribil al Parisului anilor ’20, e una dintre cele mai cunoscute în istoria literaturii americane. În memoriile sale, scriitorul mărturiseşte că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de ea. Romanul, care poate fi considerat o replică la “Sărbătoarea continuă” a lui Hemingway, urmăreşte evoluţia relaţiei celor doi, dar şi a prieteniei lor cu membrii grupului de intelectuali expaţi de la Paris: Gertrude Stein, James Joyce, Ezra Pound, F. Scott şi Zelda Fitzgerald.
Hadley Richardson soseşte, alături de proaspătul său soţ, scriitorul Ernest Hemingway, în spectaculosul Paris al aşa-numitei “Generaţii pierdute”, aflat în plină epocă a jazz-ului, populat de scriitori, artişti şi filozofi care împânzesc cafenelele de pe ambele maluri ale Senei. Dar promisiunea ei iniţială, de a-şi sprijini soţul pe calea afirmării literare şi de a-şi dedica viaţa ascensiunii acestuia, se dovedeşte o încercare mai grea decât estimase. În lumea plină de tentaţii a cafenelelor în care se petrece cu absint şi jazz până în zori, a dezinhibatelor şi mereu elegantelor “flapper girls”, pentru cei doi e tot mai greu să păstreze armonia conjugală de care s-au bucurat în prima perioadă a căsniciei. Odată cu publicarea primului volum de povestiri al lui Hemingway şi cu succesul de care acesta se bucură, începe şi disoluţia cuplului, iar Hadley descoperă că probabil preţul plătit pentru reuşita literară a soţului ei a fost chiar căsnicia lor.
Haddley Richardson si Ernest Hemingway
“Pe atunci, erau oameni interesanţi peste tot. Se revărsau în şi din cafenelele din Montparnasse, pictori francezi, balerini ruşi şi scriitori americani. Într-o seară obişnuită puteai să-l vezi pe Picasso întorcându-se din Saint-Germain în apartamentul lui din rue des Grands Augustins, mereu pe acelaşi traseu şi mereu privind calm la toate şi la toţi. Pe atunci, aproape oricine se putea simţi ca un pictor colindând străzile Parisului, pentru că ăsta era efectul luminii, al umbrelor de pe lângă clădiri, al podurilor care păreau chitite să-ţi frângă inima si al femeilor sculptural de frumoase în rochii Chanel negre, cu o croială strânsă pe corp, care fumau si râdeau zvârlindu-şi capul pe spate. În orice cafenea am fi intrat, simţeam acelaşi minunat haos, comandând Pernod sau rom St. James până când eram delicios de ameţiţi şi fericiţi să ne aflăm acolo împreună.
– Ascultă, a spus Don Stewart, într-o seară când eram cu toţii la Select, beţi turtă şi veseli nevoie mare. Ce aveţi tu şi cu Hem e perfect. Nu, nu. I se împleticea limba, iar faţa i se schimonosise de emoţie. E sfânt. Asta voiam să spun.
– Eşti un drăguţ, Don. Să ştii că nici tu nu stai rău. L-am strâns uşor de umăr, temându-mă c-o să-l apuce plânsul. Era un umorist şi toată lumea ştia că scriitorii comici erau de fapt cei mai serioşi dincolo de suprafaţă. În plus, nici nu era însurat încă, dar existau perspective la orizont şi era extrem de important pentru el să vadă că mariajul putea fi făcut elegant şi bine.
Pe atunci, nu toată lumea credea în căsătorie. Să te căsătoreşti însemna să spui că ai încredere în viitor, dar şi în trecut – că istoria, tradiţia şi speranţa se puteau îmbina strâns ca să te ţină pe tine la suprafaţă. Dar războiul venise şi ne furase toţi bărbaţii tineri şi frumoşi şi ne luase şi încrederea. Nu mai exista decât un „azi“, în care să te arunci fără să te gândeşti la „mâine“, darămite la „pentru totdeauna“. Ca să nu-ţi mai faci gânduri, exista alcool, pe puţin cât să umpli un ocean, şi funie de spânzurat la discreţie. Dar unii dintre noi, foarte puţini, până la urmă, am pariat pe căsătorie chiar dacă sorţii erau potrivnici. Şi, chiar dacă nu mă simţeam tocmai sfântă, simţeam totuşi că avem ceva rar şi adevărat – şi că eram în siguranţă în căsnicia pe care o clădiserăm şi la care continuam să clădim zi de zi.
Asta nu e o poveste poliţistă – nici pe departe. Nu vreau să spun: Atenţie la fata care o să vină şi o să facă praf totul, dar ea o să vină oricum, a pornit deja pe drumul ei într-o splendidă haină din blană de veveriţă, cu pantofi eleganţi, cu părul ei şaten lucios, tuns atât de scurt pe capul perfect, încât o să arate ca o drăgălaşă vidră în bucătăria mea. Zâmbetul ei relaxat. Conversaţia ei inteligentă, rapidă – în timp ce în dormitor, ciufulit, neras şi lăbărţat pe pat ca un rege despotic, Ernest o să-şi vadă de cartea lui fără să se sinchisească de ea. Asta la început. Şi ceaiul va fierbe în ceainic, iar eu voi spune o poveste despre o fată pe care amândouă o cunoscuserăm în St. Louis cu un secol în urmă şi ne vom împrieteni repede şi firesc, în timp ce peste gard, la fabrica de cherestea, un câine va începe să latre şi va tot lătra şi nimic nu-l va putea opri”.
Maria Răducanu şi Pedro Negrescu vor evoca “lumea care devenise sinonimă cu jazzul”, iar actriţa Mihaela Rădulescu contribuie la descoperirea celei mai frumoase poveşti de dragoste din istoria literaturii americane.
