O mulțime de așa-ziși scriitori inundă rețele de socializare cu maculatura lor, se pozează în prostie cu cărțile lor tembele într-o democrație a disperării. Sunt acești oameni minunați de naivi, scriitori adevărați?
Poate că sunt. Depinde cum privești lucrurile. Mie îmi sunt dragi. Numai că eu sunt un scriitor navigator. Nu am timp de astfel de căcățișuri și fetișiseme ridicole. Publicul nu dă nici un verdict. Pentru că nu mai este public. Asta a fost cândva și, nici atunci, publicul nu era un public adevărat. Ce înseamnă public? Probabil că înseamnă o cantitate nedefinită de ființe umane, adunate la un loc, grămadă, cu un scop bine definit. Când nu sunt citite, privite, ascultate ca la clacă sau în grupuri de tâmpeală savantă, politicianistă, telectuală, gen lumea pariziană, vezi 1920, cărțile, spectacolele, conferințele, filmele de la cinematograf, congresele, piesele de teatru, meciurile de fotbal au un public infim, adică, de regulă, o singură ființă, niște oameni care se agită, chipurile ca o singură ființă.
Și aia nu citește, nu ascultă, cu vede cu nesațiu, nicidecum! Trage pârțuri, se gândește la facturile pe care le are de plătit, se gândește că într-o bună zi o să crape dracului ca râmele și meduzele, girafele, bacteriile și lichenii, mă rog, în varii condiții. Dar astăzi când totul e lichid? Deci cine să dea un verdict? A, că pe vremuri oamenii cumpărau cărți cu ghiotura și-și dădeau ochii peste cap? Păi, da, e simplă explicația, nu existau rețele de socializare, granițele erau închise, nu erau smartfoane. Simplu. Nu e mare scofală filozofică. Acum, ridicolul este al scriitorilor, actorilor, politicienilor care încă mai visează aiurea-n tramvai. Haiul nebun e că nu mai contează nimic. Cărțile se vând, dacă se vând, la plezneală.
Piesele de teatru se joacă pentru un public care fie rage ca înecatu’ fie, mucles, că se gândește la altceva. Vă mai zic că nu mă doare gura. E mișto în Mileniul III. S-a dus în mă-sa tot. Dar tot. Și asta e foarte bine. Lumea e complet vălurită și văluritoare, într-o democrație a disperării. Fiecare face ce-l taie capul. Așa și cu extraterestrul meu care a căzut aseară tocmai de pe Marte fix pe strada mea. Înțelegi, dragă extraterestrule? Extraterestrul se simte foarte bine. Are niște tentacule lungi de un sfert de kilometru cu care l-a prins pe Dragnea.
Ah, și pe Băse, și pe Hrebe, și pe Ilici, Năstase, Nadia Comăneci, Simona Halep, Birlic, Arhezi, Nichita Stănescu, Eminescu, Amza Pelea, Toma Caragiu, Brâncuși, Eliade, Antonescu, Orban, mamă, mamă. Unde-i duci, brută? Extraterestrul nu răspunde. Așa sunt extratereștrii ăștia văluriți și văluritori. Au un comportament ieșit din comun.
Sfantul Antonie cel Mare, sec. al III-lea: „Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu innebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor”. Vremurile pe care le traim acum reprezinta inceputul nebuniei, iar atunci cand va ajunge la apogeu, ingerii vor canta prohodul javrei bipede care odata a fost OM.