Şi sufletul doare!

„În viaţa mea nu am avut nicio victorie, / dar nici nu am fost învins niciodată…”, acesta ar fi imnul nerostit al unei întregi generaţii. I-aş zice Generaţia Sacrificaţilor.

De cotidianul.ro - Autor

„În viaţa mea nu am avut nicio victorie, / dar nici nu am fost învins niciodată…”, acesta ar fi imnul nerostit al unei întregi generaţii. I-aş zice Generaţia Sacrificaţilor.

„În viaţa mea nu am avut nicio victorie, / dar nici nu am fost învins niciodată…”, acesta ar fi imnul nerostit al unei întregi generaţii. I-aş zice Generaţia Sacrificaţilor. E generaţia bunicilor şi părinţilor noştri, cei cu destinul de la răscruci de istorie, de vremi, de lumi, de civilizaţii.

 

A trecut peste ei 28 iunie 1940… Apoi războiul cu coasa… Pe urmă, foametea organizată, răpind alte sute de mii de vieţi (cu mult mai multe decât au murit în război)… Ulterior au venit deportările din: ’40, ’41, ’44, ’45, ’49, ’51, ’52…

A fost de fapt o tentativă criminală de lichidare a întregii populaţii româneşti a Basarabiei… Ca să devină realitate afirmaţia din ultimatumul URSS adresat României la 28 iunie 1940, (citez): „Basarabia este locuită de ucraineni”.

Conform datelor unui recensământ din 1939, populaţia Basarabiei era de aproape 5 milioane de locuitori. În 1952 în RSS Moldovenească nu mai locuiau decât 2 milioane şi jumătate… O bună parte din populaţia ei dispăruse… Puţini din cei trimişi la „urşii albi” au supravieţuit… Puţini au scăpat din malaxorul morţii… Sunt pline malurile Irtâşului, ale Obiului, ale Eniseiului cu cimitire de-ale basarabenilor. Consângenii noştri ajunşi lângă Polul Nord şi-au făcut şi acolo gospodării, dar când a venit ora plecării, au părăsit totul.

Li s-a permis să iasă din Taiga abia după moartea lui Stalin, la 21 februarie 1955, dar „fără dreptul de a locui în RSS Moldovenească”.

Mulţi dintre cei plecaţi pe drumul pierzaniei, când au revenit au găsit şi aici Siberie şi îngheţ sovietic: în „sovietele săteşti” cei care urmau să le dea permis de şedere erau tot cei care i-au deportat, „cozile de topor”, care îi întâmpinau cu una şi aceeaşi frază:

– Întorceţi-vă de unde aţi venit. Eu nu vreau să încalc „zakonul” (legea).

Calvarul lor a continuat mai multe decenii…

El mai continuă şi azi, după „reabilitare”.

L-am întrebat o dată pe arhimandritul Serafim Dabija, care a făcut ani grei de Siberie, dacă n-a scris şi el cerere pentru a fi reabilitat (pe atunci toată lumea suferindă formula adresări asemănătoare instanţelor).

– De ce ar trebui să ne reabiliteze cei care ne-au judecat? Mai degrabă ar trebui ei să ne scrie nouă cereri ca noi să-i reabilităm… Şi asta dacă vom mai dori…

A reabilita” înseamnă a restabili buna reputaţie a cuiva, a recunoaşte că învinuirile aduse sunt false, nefondate, dar şi a lichida consecinţele acestor greşeli – a restitui averile, numele bun şi drepturile persoanei acuzate pe nedrept ş.a.

La noi, însă, este ca şi cum călăii şi-au căpătat o bună reputaţie, condamnând oameni nevinovaţi, care, prin faptul că au fost pedepsiţi pentru vini inexistente, şi-au pierdut-o.

Reabilitarea foştilor dezrădăcinaţi cu forţa armelor s-a făcut doar „pe hârtie”. Nici azi averile confiscate – case, pământuri, acareturi, tehnică agricolă etc. – n-au fost retrocedate foştilor proprietari.

Duminică, peste zece mii de oameni s-au adunat în centrul Chişinăului ca să comemoreze cei 70 de ani de la prima deportare a basarabenilor în Siberiile de gheaţă din 13 iunie 1941…

Mulţi dintre vorbitorii la miting au mulţumit guvernului Filat pentru compensaţia de 500 de lei pe care au primit-o zilele trecute – prima şi ultima din viaţa lor.

Statul nu-i poate ajuta mai mult, pentru că „nu are bani…”.

Dar ar fi logic să li se suspende pensiile torţionarilor, ale anchetatorilor, ale călăilor foştilor deportaţi – pensii de câte 8.000-10.000 de lei – şi acestea să fie redirecţionate către cele câteva mii de deportaţi care au mai rămas în toată Basarabia, iar pensiile mizere de 500-600 de lei pe care le primesc nedreptăţiţii istoriei să li se transmită călăilor lor, să încerce şi ei să trăiască cu ele…

La acestea s-ar putea adăuga şi pensiile celora care au condus republica în perioada marilor epurări.

Membrii partidului comunist trebuie să răspundă pentru crimele predecesorilor lor.

Acum două săptămâni, la 31 mai 2011, Parlamentul Georgiei a interzis pe tot teritoriul ţării simbolurile comuniste, egalându-le cu cele fasciste.

Toate monumentele comuniste, inclusiv ale ostaşilor sovietici, urmează a fi demontate.

A fost distrus monumentul lui Iosif Stalin din faţa casei în care s-a născut din oraşul Gori.

Noi ne aflăm mereu într-o întârziere regretabilă, care ni-i scoate mereu în cale ba pe Voronin, ba pe Traciuk, ba pe Dodon.

Dacă conducerea republicii, AIE-2, ezită să interzică simbolurile comuniste la nivel republican, de ce n-am proceda şi noi precum consiliile regiunilor Lvov, Ivan-Frankovsk şi Ternopol din Ucraina, care le-au interzis pe teritoriul regiunilor respective: consiliile raionale din Republica Moldova le-ar putea interzice mai întâi fiecare pe teritoriile administrate de către ele. Să vedem care va fi primul!

Acesta ar fi şi ca un gest reparatoriu şi de consideraţie pentru toţi cei deportaţi după 28 iunie 1940 în întinsurile siberiene.

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.