În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
(Un spital este un loc în care te poți enerva fără prea mare dificultate. Mai ales când nu ești obișnuit să stai fără să faci nimic, așteptând totul de la curgerea indiferentă a timpului și a evenimentelor care „și așa rezolvă totul“. Desigur, un tăntălău ca Rusan nu putea să-și dorească altceva decât un pat de spital în care să lenevească și să fie compătimit, pentru că dacă ești la spital ești și bolnav, așa se știe de când e lumea și lumea e de mult și se obișnuiește cu greu cu gândul că la spital se intră și atunci când crapi de sănătate. Slavă Domnului că se obișnuiește atât de greu lumea cu ideile noi! Da, dar până și lui Rusan i-au trebuit numai câteva zile până să priceapă că vremurile astea grele nu sunt decât o oază de miere și de nectar, atunci când te poți afunda într-o compătimire generală, avizată de un pat de spital. Nu la pavilionul celor cu boli nervoase, la interne bineînțeles, acolo era mult mai bine. Numai că după vreo zece zile acolo nu s-a mai putut și atunci a trebuit să „înnebunească și el“ și să se lase transferat în apropierea monstrului care probabil că atârna deja de mult într-o cămașă de forță. Idiotul!
Nu toată lumea poale să nu facă nimic! Lazăr îș i frecase mâinile mul țumit câteva minute după ce se văzuse instalat singur într-o rezervă, i se păruse că a găsit solu ția cea mai bună, medicii erau prevenitori — aveau toate motivele să fie, plus că mai erau și oameni cu adevărat cinstiți printre ei — , cei doi nătângi, Pandele și Karci, jucau rolul unor servitori supuși, totul fusese în regulă, doar că după mai puțin de o jumătate de zi Lazăr simțise nevoia să facă ceva, să controleze dacă tot ce a lăsat „afară” era în ordine, dacă i se îndeplineau întocmai dispozițiile. Își aduse câteva reviste cu el, dar nu era obișnuit să citească și acolo avea mai puțin ca oriunde nervi pentru așa ceva, trebuia să aibă tot orașul sub câmpul său vizual, așa cum era obișnuit de când se știa, numai că aici asta nu se putea, pur și simplu lucrurile nu-l mai ascultau și nici evenimentele, sau cel puțin așa i se păruse lui atunci. Și cu ce să-și umple orele un om ca el, un om care nu era niciodată atât de obosit ca să-și dorească să doarmă într-o zi măcar până la zece, un om care era deprins să gândească și să facă imediat ceea ce a gândit?
Primele zile fuseseră un chin. Într-asemenea măsură, încât la un moment dat fusese decis să lase totul la o parte, rațiune și viclenie, prudență și instinct, și să se întoarcă înapoi la depozitul lui. Se plimbase pe atunci ore în șir prin curtea spitalului, mai ales noaptea, când nu se lovea de nimeni, dar și ziua, poposind de multe ori în cabinetele medicilor și întreținându-se eu ei în lungi discuții despre politică, putere, vremuri și bârfă locală. Era informat de tot ceea ce se întâmpla în oraș și de modul în care se îndeplineau ordinele în legătură cu afacerile sale. Își spunea că nu e decât un paralitic care nu poate să-și satisfacă singur nevoile, dar care are o armată de slujitori gata să-i îndeplinească orice capriciu, iar în cazul acesta ei, acești slujitori, deveniseră membrele sale, lucru care în ultimă instanță aproape că era mai comod. Se mințise, bineînțeles, și el nu era in, nici un caz suficient de rafinat pentru a fi în stare să se poată ascunde multă vreme într-o minciună pe care și-o spunea sie însuși.
Nu, nu era bine în spital pentru un om ca el. Nu era nici bine șt nici indicat pentru că de multe ori avea impresia c ă va înnebuni de-a binelea. Și asta a fost la început, când confortul a fost încă altul, când toată lumea se întrecea în politețuri și când putea să aleagă între atâtea și atâtea posibilități.
Liniștea, odihna, lipsa de probleme reale, mesele regulate… Dar cine avea nevoie de așa ceva? Toate erau bune, numai că nu cuprindeau și ceea ce știa el că se numește viață.
Pentru el spitalul nu era o soluție, chiar dacă era poate unica soluție.)
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.