Strategia sub Piţurcă: mica ciupeală

Am jucat slab şi cu frică aceste preliminarii. Am mizat pe apărare şi noroc pe contraatac. Pentru a prinde locul 2 trebuie să dăm minim 9 goluri în ultimele două meciuri, dacă Turcia îşi câştigă „dubla”. „Temporizarea” lui Angelo Niculescu a fost un lux faţă de „jocul de aşteptare” al lui Piţurcă.

România riscă să urmeze „traiectoria” Ungariei

După înfrângerea acasă în faţa Turciei se impune totuşi o analiză serioasă a situaţiei echipei Naţionale a României. Pentru a nu risca să ajungem ca Ungaria: din 1988 inclusiv şi până în 2012, Ungaria nu a mai fost prezentă la un turneu final în cele 13 participări la preliminarii, 7 pentru europene, 6 pentru mondiale şi nici acum este sigură că va prinde măcar barajul. România din 2000 şi până în prezent, a ratat 3 calificări la mondiale (2002, 2006 şi 2010) şi 2 calificări la europene (2004 şi 2010) şi este nesigură şi de locul de baraj pentru mondialele din 2014. Am luat ca reper Ungaria, nu pentru că este o ţară vecină şi la fel ca şi noi, o ţară fost comunistă, ci din alte două motive: între 1962 – nu mergem mai departe în istorie la „Ungaria Mare” din 1948-1954 – şi 1986, deci timp de aproape 25 de ani a avut o echipă mai mult decât competitivă şi nimeni nu îşi închipuia prăbuşirea care a urmat; România a fost şi ea competitivă (chiar dacă a avut rezultate puţin sub Ungaria) între 1966 şi 1986, iar între 1989 şi 1998 a avut chiar o perioadă cu performanţe notabile. După care a urmat ceea ce vedem şi astăzi, iar viitorul nu este deloc roz.

Strategie „Piţurcă” – mica ciupeală şi Dumnezeu cu mila

Naţionala României a avut o evoluţie modestă în cele 8 meciuri disputate până în prezent în preliminarile CM 2014. În mai multe meciuri s-a mers pe „varianta” tactică a jocului de aşteptare. Oricine ştie ce înseamnă. Un joc preponderent în treimea proprie cu contratacuri din care se speră să se dea lovitura. Câteodată o astfel de tactică dă roare, câteaodată nu. Aproape sigur nu dă roade atunci când adversarul nu mai are nimic de pierdut şi este obligat să joace la victorie cu orice preţ. Este cazul Turciei. Dar procentul de reuşită nu asigură de regulă şi o clasare care să ducă la un turneu final sau la un joc de baraj. Mai mult, când jocul de aşteptare se transformă într-o evoluţie cu frică, atunci deznodământul cu siguranţă nu este unul favorabil.

Să vedem punct cu punct ce a arătat naţionala lui Piţurcă în cele 8 meciuri:

Turcia – România 0-1

Am jucat slab, iar Turcia foarte slab. Am făcut clasicul joc de aşteptare, ne-am apărat şi din când în când am intrat în careul advers. Noi am avut 3 şuturi pe spaţiul porţii, turcii 4. Ei au avut 58% posesie, noi 42%. În acest meci ne-a ieşit pasienţa. Dar, repetăm, pe fondul unui joc foarte, foarte slab al turcilor.

România – Turcia 0-2

Impresiile sunt foarte proaspete. Am jucat aceeaşi partitură de la Istanbul. Ba chiar în repriza a doua am avut 20 de minute şi ultimele 4 când am fost în terenul advers, atunci când turcii s-au retras în apărare. Diferenţa faţă de meciul de la Istanbul a fost aceea că Turcia a jucat bine de această dată.

Ungaria – România 2-2

Noi am jucat slab, Ungaria a jucat foarte slab. Am făcut acelaşi joc de aşteptare cu rare incursiuni în atac. Dacă am fi jucat totul pe cartea atacului am fi câştigat la pas. Am obţinut un egal în extremis datorită jocului catastrofal al apărării adverse.

România – Ungaria 3-0

A fost singurul meci în care jocul de aşteptare a dat roade. Numai că faţă de celelalte meciuri în care s-a mizat pe apărare şi pe contraatac, s-a jucat perfect în spate şi contraatacurile au fost numeroase. Sigur, dacă am fi jucat pe atac, atunci poate scorul ar fi fost mai mare. Nimeni nu a bănuit că vom avea în faţă o Ungarie iarăşi, foarte slabă. Dar fiind vorba de o miză uriaşă şi de faptul că oaspeţilor le ajungea un egal, s-a recurs prudenţă. O prudenţă care a devenit exagerată când tabela arăta 2-0 şi maghiarii erau KO. Chiar dacă acum se impunea această tactică, teama manifestată la 2-0 nu se justifica şi demonstrează că Victor Piţurcă este un antrenor lipsit de curaj.

România – Olanda 1-4 şi Olanda – România 4-0

Sunt două meciuri în care scorul spune totul. Evident, diferenţa de valoare nu ne dădea prea mari speranţe, dar de mult România nu a fost aşa de rău „masacrată”. Paradoxal, la Bucureşti, împotriva celei mai puternice echipei din grupă, Piţurcă a început meciul pe atac şi am fost noi cei prinşi pe contratac. În acest meci ar fi trebuit să adopte tactica jocului de aşteptare şi să încerce să fie căutat şi de noroc pe contraatac. Nu a făcut-o exact când se impunea.

România-Andorra 4-0

Chiar dacă am câştigat la un scor confortabil (ultimele goluri înscrise totuşi în min.90 şi 90+3) cu una dintre cele mai slabe echipe din lume, jocul Românie nu a convins deloc. Iată ce scria la vremea respectivă decanul ziariştilor sportivi, Ovidiu Ioaniţoaia: „Am vrut iureș, am visat vreo 7-8 goluri. Să mă scuze Pițurcă, dar cred că e și vina lui. Deoarece a afirmat că l-ar mulțumi și un succes cu 1-0, le-a inoculat băieților ideea că nu-i obligatoriu să forțeze, să insiste. Ca atare, după ce au deschis scorul, aceștia au lăsat-o mai moale și, o întreagă repriză secundă, au oferit un fotbal fără adresă și fără lumină. Posac, bălmăjit, anost. La fel ca împotriva Estoniei la Tallinn, și de data asta rezultatul a fost superior evoluției. Jocul a scîrțîit”. Mai clar decât atât pentru ilustrarea a ceea ce s-a întâmplat nici că se poate.

Estonia – România 0-2

Mai sus avem o referire şi la acest meci. Am jucat slab şi cu teamă (mai mult în btreimea proprie) în faţa unei echipe fără veleităţi, în faţa unei echipe care nu a emis vreo pretenţie. Am câştigat pentru că împotriva Estoniei orice alt rezultat ar fi însemnat o catastrofă cu consecinţe nebănuite.

„Teama” şi „aşteptarea” în alte epoci

Victor Piţurcă poate invoca în apărarea sa faptul că România şi în alte timpuri a mizat pe jocul de apărare, a punctat pe contraatac şi chiar a obţinut rezultate. Da este adevărat, dar datele problemei erau altele. Concret:

1968 – 1974: „temporizarea” lui Angelo Niculescu

Angelo Niculescu a fost cel care a introdus aşa-zisa temporizare în jocul echipei naţionale. Numai că temporizarea era cu totul altceva decât „teama” şi „jocul de aşteptare” a lui Piţurcă. Temporizarea însemna plimbarea mingii cât se putea de mult în zona de mijloc şi ţâşnirea spre poarta adversă doar în situaţii clare. Trebuie ţinut însă cont de două elemente esenţiale. 1. Naţionala temporiza, se apăra, dar avea în componenţă jucători foarte buni atât în apărare cât şi la mijloc. Niciunul dintre fundaşii şi mijlocaşii „erei Piţurcă” nu ar fi fost nici măcar rezervă la Angelo. Iar un Dumitrache sau un Neagu (un gând pios pentru amândoi) un Mircea Lucescu şi „Emmi” Dembrowschi erau cu peste 10 clase peste tot ce avem noi în faţă. 2. Pe vremea „temporizării” nu existau echipe ca Andorra, Estonia. Pe atunci nu erau 53 de naţionale ci 31, iar echipele foarte, foarte slabe erau doar Cipru şi Luxemburg, iar cele slabe se numeau Turcia şi Ţara Galilor. Şi nu trebuie omis un lucru esenţial: „temporizarea” ne-a dus în 1970 în Mexic, a câştigat în 1972 grupa de calificare a Campionatului European şi doar o singură copilărie/gafă în apărare, dar (mai ales) două erori mari de arbitraj ne-au privat să ajungem la turneul final din RFG din 1974.

1975 – 1988: baricadaţi afară, viteji acasă

După epoca „temporizării” au urmat 13 ani în care în mai toate deplasările la echipele cu nume ne-am baricadat în apărare, mizând pe „sfântul” egal, dar acasă am atacat şi asediat pe oricine. În aceşti 13 ani, am beneficiat de jucători foarte buni în spate, şi destul de buni la mijloc şi în faţă. Nici în naţionalele acestei perioade nu prindeau echipa sau banca de rezerve cei din actuala generaţie. În epoca respectivă am obţinut rezultate de răsunet în faţa unor echipe de top 7 din fotbalul european. În 1984 ne-am calificat la europene, iar celelalte calificări le-am pierdut foarte greu, în două situaţii chiar în urma unor „gentelman’s agreement” între alte competitoare

De ce nu jucăm pe atac?

Toată lumea se întreabă de ce, atunci când este cazul, nu mizăm pe cartea atacului?  Nu am avut în faţă nici Brazilia, nici Argentina, nici Germania, nici Spania nici, nici. Să nu joci măcar 80 de minute în careul Andorrei şi Estoniei, să nu joci 75 de minute în faţa unei Ungarii mai slabe decât oricând, să nu ataci o Turcie când este în degringoladă (meciul din 2012) şi când şti că dacă o laşi la tine în teren, te poate bate, este de neconceput.

Steaua în ultimii ani a jucat foarte mult pe cartea atacului şi asta în faţa unor echipe cu nume. Mulţi dau drept exemplu meciul de la Bucureşti cu Ajax şi prima repriză din returul cu Legia. Nu sunt cele mai bune exemple, pentru că Steaua era obligată să înscrie pentru a se „repara” pagubele din primele manşe. Dar Steaua a atacat în multe alte meciuri în care nu avea ceva de recuperat. Şi atenţie, Steaua a jucat pe atac fără să aibă vârfuri de valoare – elocventă situaţia actuală a lui Ruşescu. De ce nu o poate face şi naţionala?. Până acum nu avem decât un singur răspuns: „Piuţurcă”. 1 – nu vrea, 2 – selecţia nu-i permite.

Ce ne facem, ne trebuie goluri multe cu Andorra şi Estonia

 România poate ocupa locul 2 în grupă dacă scoate 6 puncte cu Andorra şi Estonia; este însă obligatoriu ca Ungaria să nu facă mai mult de un egal în deplasare cu Olanda (în ultima etapă joacă cu Andorra acasă), iar Turcia să nu facă 6 puncte din dubla cu Estonia (în deplasare) şi Olanda (acasă). Există însă două situaţii speciale:

1. Ungaria nu bate în Olanda iar România şi Turcia fac ambele câte 6 puncte. În acest caz Ungaria este out, România şi Turcia sunt la egalitate de puncte şi se califică echipa cu un golaveraj mai bun. Turcia are în acest moment golaveraj + 7, iar România +1. Presupunem că Turcia câştigă ambele meciuri la un gol diferenţă, va avea + 9. ObligatoriuRomânia trebuie să înscrie minim 9 goluri în cele două meciuri.
2. România face 4 puncte (victorie cu Andorra şi egal cu Estonia), Ungaria face 3 puncte (înfrângere cu Olanda şi victorie cu Andora), Turcia face doar 4 puncte din dubla cu Estonia şi Olanda. Atunci toate cele 3 echipe se vor afla la egalitate de puncte şi tot golaverajul va decide. Şi trebuie să dăm minim 8 goluri dacă Turcia câştigă la limită şi Ungaria ajunge la un +8 din „dubla” ei. Aici avem şi o subvariantă – Turcia face sub 4 puncte şi nu mai contează, suntem cu Ungaria la egalitate de puncte şi în situaţia unui golaveraj egal, atunci se aplică criteriul punctelor obţinute în confruntarea directă.

Dar atenţie mare, dacă se ajunge la varianta nr.2 (inclusiv subvarianta) şi reuşim să obţinem locul 2, s-ar putea să nu prindem barajul, pentru că vom avea doar 11 puncte (se scad cele 6 puncte din meciurile cu Andorra) şi vom fi la limita dintre locul 8 şi locul 9 în clasamentul echipelor aflate pe locurile 2, şi, se ştie, locul 9 nu prinde barajul.

Concluzia: trebuie să batem neapărat şi Estonia şi să înscriem foarte multe goluri. Cum vom face asta?. Foarte greu de spus.

Clasamentul locurilor 2

Cu 2 etape înainte de încheierea preliminarilor putem schiţa un clasament al echipelor aflate pe locurile 2. Dacă ocupăm locul 2 pe varianta nr.2, atunci trebuie să ne rugăm ca în grupa E lucrurile să se încurce şi mai mult decât sunt acum. Acolo sunt 3 echipe care pot ocupa locul 2 şi stau relativ prost cu punctajul. Dacă ne calificăm pe varianta 1, atunci vom avea 13 puncte, insuficiente pentru a deveni cap de serie şi vom înfrunta în baraj pe una din primele patru clasate.

Grecia/Bosnia&Herţegovina – 20 puncte

Portugalia – 17 puncte

Franţa – 17 puncte

Ucraina – 15 puncte

Suedia – 14 puncte

Croaţia – 13-14-15 puncte

Bulgaria – 11-13 puncte

Norvegia – 11, Islanda 11-12-13 puncte, Slovenia 9-10-12 puncte

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.