Litigiul
Celebrul scriitor John Grisham revine, după cele 18 thrillere juridice, după romanele sale umoristice, după cărţile de povestiri, cu acest incitant volum.
“Litigiul” este o joacă extraordinar de amuzantă cu genul acela de strategii juridice, lovituri de teatru şi suspans care au făcut din John Grisham scriitorul preferat al Americii. Şi în acest volum Grisham captivează graţie intrigii simple şi eficace, dublate de un umor nebun.
Cei doi parteneri de la “Finley&Figg” deseori se autointitulează o firmă de avocatură de nişă, “o firmă butic”. Butic care te duce cu gândul la şic, selectiv, prosper. Dar nu e nimic din toate acestea. În realitate, ei sunt doi avocaţi cu o afacere de doi bani, dornici să dea marea lovitură, făcând mult prea puţin. Sunt specializaţi în divorţuri rapide şi cazuri de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice, cu un bonus ocazional dacă e vorba şi de coliziune. Învârtelile de la “Finley&Figg” erau concentrate pe cazuri de agresiuni care erau la ordinea zilei şi pentru care nu era nevoie de prea multă pricepere sau creativitate, nefiind vreodată considerate grozave sau sexy. Şi profiturile erau la fel de vagi ca statutul. “Finlex&Figg” era un loc dur pentru secretare. Salariul era mic, clienţii erau de regulă dezagreabili, programul era foarte lung…
După mai bine de 20 de ani de colaborare, Finley şi Figg se ciondănesc ca un cuplu căsătorit de o veşnicie, abia reuşind să scoată ceva din afacerea lor, condusă dintr-un bungalou părăginit din sud-estul oraşului Chicago, suficient cât să-şi asigure o viaţă cât de cât decentă.
Şi atunci apare schimbarea. David Zinc, un avocat tânăr, absolvent de Harvard, dar suferind deja de sindromul oboselii cronice, renunţă la cariera sa promiţătoare de la o firmă puternică de avocatură din centru, se îmbată zdravăn şi se trezeşte în pragul firmei-butic, unde se şi angajează fascinat de “aceşti oameni adevăraţi, cu problemele lor reale”. Foarte repede se vede implicat în planul mercantil al lui Figg pentru a deveni bogat: intentarea unei acţiuni în justiţie împotriva unui gigant farmaceutic, “Varrick”, al cărui nou medicament anticolesterol “Krayoxx” este acuzat, pe drept sau pe nedrept, că duce la crize cardiace sau infarcturi.
Autorul descrie, fără concesii, funcţionarea marilor cabinete de avocatură şi a industriei farmaceutice. Cinismul abundă, mai ales în prezentarea grupurilor de presiune de la Washington. În acelaşi timp, nu iartă nici mediocritatea micilor avocaţi simpatici, dar lipsiţi de anvergură.
“În cele din urmă, marele Jerry Alisandros îşi făcu intrarea pe scena din Chicago a marelui război împotriva laboratoarelor Varrick, iar sosirea sa fu impresionantă. În primul rând a aterizat cu Gulfstreamul său G 650, la care Wally continua să viseze. În al doilea rând a adus cu sine un anturaj care rivaliza cu cel care o înconjura pe Nadine Karos la tribunal. Cu Zell&Potter, vârf de atac şi mijlocaş, terenul de joc părea echilibrat. În al treilea rând el avea iscusinţa, experienţa şi reputaţia pe care nu le avea firma Finley&Figg. Pentru Wally era cel mai interesant moment al carierei sale. Cine ar fi crezut că el, un terchea-berchea din zona de sud-vest, era prezent la tribunalul federal, urmărindu-i pe marii avocaţi înfruntându-se în nişte cazuri pe care el le găsise şi le deschisese, pentru care el era responsabil. Înghiţea Viagra, conducea un Jaguar decapotabil nou şi se simţea cu 20 de ani mai tânăr”.
Zona 7
“Trupul senatorului a fost găsit în pădurea ce împrejmuieşte cabana sa de vânătoare din Alaska. De fapt, atunci când a murit, Jerry Woolf nu mai era senator deoarece demisionase brusc din Congresul Statelor Unite, cu zece luni înainte, luându-i prin surprindere pe toţi analiştii şi invocând motive de ordin familial. Era încă în viaţă atunci când a fost găsit, deşi glonţul îi străpunsese cu mare viteză pieptul. După 45 de minute de îngrijiri medicale de urgenţă, fostul senator SUA Jeremiah Woolf a murit. Simplu, nu-i aşa? Un teribil accident de vânătoare, ca oricare altul, pentru că astfel de accidente au loc în fiecare an în această ţară. Asta vrea guvernul să credeţi voi…
FBI crede că Woolf care fusese un tânăr senator extrem de dinamic, militant împotriva crimei organizate şi un potenţial candidat la preşedinţie, a fost victima unui şantaj. Iar dacă Woolf era şantajat, întrebarea este de ce? Iar dacă a murit în urma unui simplu accident de vânătoare, de ce atunci FBI a confiscat toate fişele medicale? Ce i s-a întâmplat cu adevărat lui Jeremiah Woolf?”
Romanul scris de Matthew Reilly începe cu cadre disparate, din timpul Războiului de Secesiune, de la închisoarea federală de maximă siguranţă Leavenwort din Kansas, unde se afla prizonierul identificat cu numărul T 77 pentru crimă de înaltă trădare. Fost fort, acest loc este acum o închisoare federală de maximă siguranţă. Asta înseamnă că aici sunt închşi cei ce încalcă legi federale, spioni străini sau terorişti, criminali extrem de violenţi, capi ai crimei organizate, dar şi membri ai Forţelor Armate americane care au vândut secrete, au comis vreo ilegalitate sau au dezertat.
“Zona 7” este cea mai secretă bază din America, ce aparţine Aviaţiei. E ascunsă adânc în deşertul Utah. Iar astăzi, are un vizitator: Preşedintele Statelor Unite. Acesta a venit să inspecteze “Zona 7”, să-i cerceteze mai îndeaproape secretele. Dar, cu această ocazie, va căpăta mai mult decât şi-a dorit. Deoarece duşmanii îl aşteaptă înăuntru.
Neajunsurile vieţii de politician, gradul mare de stres, frecvenţa mare a călătoriilor, lipsa cronică a exerciţiilor psihice afectează deseori grav la nivel psihic. Cum introducerea emiţătorului în inima unui Preşedinte era o sarcină aproape imposibilă, amplasarea lui în muşchiul coronarian nu era un plan imposibil de realizat. Operaţiile la ficat, la rinichi şi la prostată erau destul de frecvente, dar cele la inimă ofereau cele mai bune oportunităţi pentru a plasa dispozitivul. Totul se făcea printr-o procedură dificilă, ce implica folosirea unor sisteme de camere cu fibră optică. Transmiţătorul urma să fie activat mai târziu, la timpul potrivit.
Viaţa din imediata apropiere a Preşedintelui Statelor Unite reprezintă un univers cu totul aparte. Este în acelaşi timp palpitantă, dar şi înfricoşătoare. Palpitantă pentru că te afli atât de aproape de omul ce deţine atât de multă putere, dar şi înspăimântătoare pentru că acel om este înconjurat de un număr mare de indivizi care doresc să-şi impună influenţa asupra lui.
Teoria autorului luase naştere dintr-un fapt foarte simplu. Pe toată durata ultimilor 40 de ani, fiecare preşedinte american îşi avea originea într-unul din cele două cluburi elită: guvernatori de stat şi senatori federali. Kennedy, Johnson şi Nixon fuseseră toţi senatori înainte de a deveni preşedinţi, Carter, Reagan şi Clinton, guvernatori de stat.
Zbor periculos
Un nou roman de Ken Follet. „Prim-ministrul urmărea filmul «Şoimul maltez». De curând, bucătăriile vechi din sediul Amiralităţii fuseseră transformate în cinematograf. Acesta avea 50-60 de scaune pluşate şi o copertină din catifea roşie, dar era folosit îndeobşte pentru proiectarea filmelor despre raidurile aeriene şi a celor de propagandă înainte de a fi prezentate publicului. Târziu în noapte, după ce dicta toate ordinele, după ce trimitea toate telegramele, după ce adnota toate rapoartele şi semna toate procesele-verbale, când era prea îngrijorat, prea furios şi prea încordat ca să mai poată dormi, Churchill şedea într-unul dintre fotoliile VIP încăpătoare din primul rând, cu un pahar de brandy în mână şi se abandona celor mai recente producţii hollywoodiene… După ce termină, Churchill fixă câteva clipe ecranul de parcă ar fi aşteptat să vadă cine jucase în rolul lui Bryan. Erau momente când Churchill putea fi fermecător, cu un zâmbet cald şi un licăr jucăuş în ochii albaştri, însă în noaptea asta părea mohorât de-a binelea”.
Era iunie 1941 şi războiul nu mergea deloc bine pentru Anglia care arunca în luptă val după val de bombardiere peste Canalul Mânecii, doar ca să fie doborâte de Luftwaffe. Cerurile şi războiul păreau să-i aparţină lui Hitler. Însă pe o mică insulă daneză din Marea Nordului, Harald Olufsen, un tânăr de 18 ani, cu talent ingineresc, descoperă o instalaţie secretă germană care ar putea întoarce soarta războiului. Cum englezii pregătesc cel mai mare atac aerian din istorie, tânărul hotărăşte să le transmită informaţia cu orice preţ. Dar Harald are la dispoziţie doar un biplan abandonat într-o biserică în ruine, un avion atât de uzat încât pare puţin probabil să se poată ridica de la sol. Urmărit de duşman, vânat de colaboraţionişti, fără să aibă practic nicio pregătire, cu o rezervă limitată de combustibil şi neştiind dacă va supravieţui zborului de aproape 1.000 de kilometri, Harald poartă cu sine cea mai mare şi poate singura speranţă de a evita un dezastru.
De altfel, rezistenţa daneză a devenit până la urmă una dintre cele mai eficiente mişcări clandestine din Europa. A furnizat în mod constant informaţii cu caracter militar Aliaţilor, a întreprins mii de acte de sabotaj împotriva forţelor de ocupaţie şi a asigurat rute secrete prin care aproape toţi evreii din Danemarca au scăpat de prigoana naziştilor.
Violonista
Sentimentul dezrădăcinării se împleteşte cu cel al continuităţii, iubirea şi dezamăgirea se succed ameţitor în acest roman scris de Jessica Duchen.
„Lemn, patru coarde, voluta. Păr de cal, coardă şi metal, vibraţie. Vârfurile degetelor ei găsesc tonalităţile povestirii lui: o lunecare, un licărit la pişcarea coardelor, cel mai tăcut ton armonic pe care îl poate ea izbuti. Menestrelul şoaptelor prin muzica lui Marc Duplessis”.
Martoră la dezastrul în care se transformă viaţa celei mai bune prietene, Karina simte că a sosit momentul să îşi cerceteze rădăcinile propriei existenţe. Fiică a doi părinţi unguri, dar născută în Marea Britanie, cu un soţ englez, mamă a unui fiu descendent, pe de o parte, al unui lord, iar de cealaltă parte, al unei dinastii de menestreli hoinari, Karina simte că nu se integrează în niciuna din aceste lumi.
Dar Rohan, un coleg violonist, admirator al bunicii ei, o încurajează să-şi cunoască rădăcinile familiei şi moştenirea ei nomadă. Descoperirile pe care le va face îi vor schimba viaţa pentru totdeauna.
Trecutul şi prezentul se ciocnesc, în vreme ce de-a lungul paginilor se împletesc poveştile fascinante ale Karinei şi ale bunicii ei, faimoasa violonistă Mimi Racz. Taraful ţigănesc al lui Istvan Racz cânta de şase luni la restaurantul Karolyi, când cineva o remarcase pe Mimi. Era un doctor evreu. Istvan îi spusese lui Mimi că toţi doctorii buni erau evrei. Fiul lui îşi găsise sfârşitul în armată în 1918, odată cu Imperiul Austro-Ungar. Muzica, îi mărturisise doctorul Gyorgy Frankl lui Istvan, are o putere de vindecare mai mare decât oricare dintre medicamentele lui.
„Prin 2000, o mulţime de refugiaţi romi, după cum se zvonea, mai ales din România, începuse să frecventeze metroul londonez. Femeile care purtau fuste lungi, viu colorate şi basmale pe cap umblau prin vagoanele aglomerate cu bebeluşi în braţe sau cu puradei mai măricei spijiniţi pe şold şi le arătau călătorilor pancarte pe care era descrisă situaţia lor. Pasagerii se fereau scârbiţi, însă romii nu înţelegeau faptul că englezii îi ignorau, rămânând pe loc şi cerşind până li se adresa direct o dojană care îi alunga… Gazetele de scandal tunau şi fulgerau împotriva lor numindu-i căutătorii mincinoşi de azil. Karina se făcea foc şi pară citind ziarele. Ecuaţia era simplă: pielea măslinie plus batic plus frică egal personaje care cresc audienţa. Când venea la Londra ca să-şi vadă familia, Karina le dădea întotdeauna bani ţiganilor cerşetori. Se uita la feţele lor şi o vedea pe bunica ei. Dacă Mimi n-ar fi ştiut când să treacă de la cafenea la Conservator, traversând graniţa foarte nesigură dintre o tradiţie şi o alta, atunci şi ea s-ar fi putut plimba prin trenuri cu copii după ea, încercând să aibă grijă de ei în mijlocul unei populaţii ostile care se temea de orice era diferit”.
Şi Karina îşi amintea de bunica ei. Smulsă dintr-o familie de ţigani unguri doar pentru că ştia să cânte la vioară, fusese catapultată de cealaltă parte a lumii în braţele celui mai puternic organizator de evenimente din New York, să bucure săli pline de concerte, să fie aplaudată în picioare şi să participe la cele mai fastuoase petreceri pe care le văzuse vreodată.
Îşi amintea de Mimi, care trăise un basm, de întâlnirile cu patroni ai artelor în casele lor superluxoase. Admiratorii îi ofereau diamante, alţii tablouri originale. Nu-i păsa nimănui că era ţigancă. Poate că nici nu ştia nimeni. Avea o prezenţă exotică şi vorbea cu un puternic accent central-european, iar asta era de ajuns ca să-i încânte. Îi cunoscuse personal pe Serghei Rahmaninov, pe celebrul pianist rus Vladimir Horowitz, pe Bela Bartok, în faţa căruia a interpretat şi „Dansurile populare româneşti”.
Între Budapesta şi Londra, singura constantă a romanului pe care îl veţi citi cu mare pasiune rămâne sunetul viorii.
Locul în care a fost paradisul
Odată cu publicarea celui de al doilea roman al său, “Locul în care a fost paradisul”, după “Santiago Cero”, Carlos Franz s-a instalat definitiv în prima linie a noii generaţii de scriitori latino-americani. Romanul s-a vândut imediat în peste 30.000 de exemplare şi a fost ecranizat în anul 2001. Totodată este finalist al Premiului “Planeta” pentru roman, în Argentina. Juriul, compus din Mario Benedetti, Tomas Eloy Martinez şi Angeles Mastretta, a considerat că “este un roman excelent scris, care surprinde prin intima şi complexa relaţie dintre o natură nimicitoare şi o intrigă subtilă”. Cel de al treilea roman al său, “El Desierto”, este distins la rândul său cu premiul internaţional “La Nacion Sud-Americana”, iar cel mai recent se intitulează “Al Muerzo de Vampiros”.
O atmosferă nefastă pluteşte peste Iquitos, oraş de apusă splendoare din jungla amazoniană peruană, înconjurat de mirosul putred al drogurilor şi al morţii. Pe aceste pământuri arzătoare, ultima mare frontieră, care, după cum spun localnicii, “a fost, pe vremuri, paradisul”, sosesc un consul, fiica sa, amanta acestuia şi un refugiat politic. Personaje dezrădăcinate care trăiesc într-o lume ecuatorială ce-i va împărţi în emisfere etice ireconciliabile, cea a pasiunii furibunde şi a intrigii şi cea a iubirii care se transformă de fapt, nemărturisit, în tragedie.
Este un roman de o forţă dramatică aparte şi, în acelaşi timp, profund actual, dezvoltând o estetică în care converg diverse tendinţe narative contemporane. Autorul reuşeşte să creeze o poveste de mare eficacitate intimă, plătind de asemenea un tribut scriitorilor săi preferaţi. Astfel el reuşeşte să scrie o proză transparentă, aproape perfectă, de o mare profunzime, fără a face uz vreodată de excesul verbal.
“Călătoare în tranzit… Ideea îmi dădea fiori. Într-un anumit moment al acestei călătorii am vrut să dispar şi eu. Ar fi suficientă lectura acestui itinerar rapid de escale pentru a deduce fuga călătorului. Menţionez aeroporturile, câmpurile aeriene, dar nu şi oraşele. Îmi place puzderia de luminiţe roşii, albastre, aliniate la fereastră, care dau bineţe încărcatelor păsări migratoare. Întotdeauna m-au emoţionat difuzoarele fonfăite care anunţă trasee ce se încrucişează în acel punct şi se despart apoi la infinit. Apatridă, respinsă de poliţiştii de la Emigrări, aş fi fost alungată din aeroport în aeroport, aş fi dormit în sălile de aşteptare, aş fi mâncat de la tonomate şi m-aş fi îmbrăcat în magazinele duty free. O întreagă viaţă care era posibilă în spatele ferestrelor blindate ale străinătăţii… Am ştiu că în toţi aceşti ani, chiar şi în cei orbi, am continuat întotdeauna să fiu fetiţa de pe pământul străin, în faţa Consulatului tatei, unde se sărbătorea o zi naţională. Să fie patria acel imn de neînţeles care se aude pe dinăuntru? Un disc zgâriat care se întoarce iarăşi şi iarăşi la aceeaşi melodie, un scut pe frontispiciu”.
O singură clipă
“Întâmplările din care este alcătuită viaţa ta sunt ca piesele unui puzzle – nici mai mult nici mai puţin, iar tu începi să le potriveşti din nou, mereu având în minte imaginea de pe cutia de puzzle, în timp ce trăiai în altă parte: imaginea vieţii tale ca o aventură cu puţini sorţi de izbândă, dar onorabilă”.
Doliu, vină, regrete şi un vid imens cauzat de moartea unui copil. Cărţile lui John Burnham Schwartz au fost traduse în nenumărate limbi, iar scrierile sale au apărut în multe publicaţii precum “New York Times” şi “The New Yorker”.
Un accident tragic declanşează un ciclu de violenţe şi răzbunări. Doi bărbaţi urmăriţi de trecut şi familiile lor sunt cuprinşi de emoţiile declanşate de o moarte cumplită şi neaşteptată. Ethan, un respectat profesor de lectură de la Colegiul Smithfield, este măcinat de obsesia răzbunării care ameninţă să-i distrugă familia. Dwight, care a fugit de la locul unui accident, dar care speră în acelaşi timp să fie descoperit, se luptă cu vina sa copleşitoare şi răspunderea pe care o poartă fiului său. Pe măsură ce vieţile acestor două personaje îşi urmează cursul, “O singură clipă” se îndreaptă spre un deznodământ surprinzător.
Această uluitoare poveste despre iubire şi pierdere, furie şi salvare este pe cât de palpitantă, pe atât de mişcătoare.
“Vreau să povestesc totul aşa cum a fost. Într-o zi frumoasă de vară, am ieşit la iarbă verde undeva, pe un câmp unde într-un cort galben cânta o orchestră. Haendel se terminase, urma Beethoven, «Simfonia a IX-a», cu întreg corul, pe câmpul plin de verdeaţă mergeau agale perechi de tineri, iar doi băieţi jucau frisbee, un câine negru alerga mereu după discul alb. La un moment dat, Emma s-a ridicat şi a zis că vrea acasă, avea 8 ani şi Beethoven nu prea îi spunea nimic. Se declanşase furtuna. Între timp, coriştii şi-au făcut loc sub cort şi au rămas în picioare pe iarbă, în haine de gală, discutând sau făcând vocalize. Şi poate pentru a doua oară sau a treia oară în ziua aceea, i-am explicat fiului meu că, de fapt, corul final din «Simfonia a IX-a» era «Oda bucuriei», scrisă de Schiller. Josh n-a făcut decât să dea din cap. Avea 10 ani şi uneori era o adevărată enigmă pentru mine. Studia vioara la modul serios de când împlinise 7 ani şi era destul de familiarizat cu Beethoven”.
Şi în contrast cu acest început luminos şi muzical, sfârşitul romanului este ca un eşec care sfidează logica. “Cel mai bun lucru pe care-l pot face este să sprijin întunericul din urmă sperând că un ecou îndepărtat se va întoarce ca să lumineze chiar şi parţial drumul ales, schimbările de direcţie greşite, hibrisul, dragostea nechibzuită şi împrejurările care te-au adus aici unde nu e lumină deloc, nu e niciun drum în faţă şi nici alte direcţii spre care să porneşti, nimic care să nu fie deja îngropat şi aparţinând de trecut. Undeva, pe parcurs, îmi rătăcisem fiul, îi pierdusem amintirea… Mi se părea că nu mă pot opri din plâns, nici măcar nu-mi imaginam că pot face aşa ceva. Singurul meu vis era să nu mă mai scol în picioare niciodată”.
