La „Gallimard” există o colecţie reputată de texte, “Pratique du théâtre”, unde s-au publicat “Notele şi contranotele” lui Ionesco. Ele au marcat debutul acestei serii de texte teoretice care au reprezentat o referinţă inconturnabilă în anii ’70.
Această colecţie a fost reactivată în 2010 pentru publicarea antologiei comentate a textelor lui Shakespeare despre teatru, antologie concepută şi semnată de George Banu, marele teoretician al artei teatrale, “spectator avizat”. Traducerea română a apărut sub titlul “Lumea-i un teatru”, la Editura Nemira, şi e în traducere în Polonia, Italia şi Rusia. George Banu a reunit ansamblul referinţelor shakespeariene la personaje şi joc, la actori şi costume, la teatru şi vis. O iniţiativă originală şi unică pentru studiile shakespeariene.
Acum a apărut în aceeaşi colecţie volumul său intitulat “Les voyages du comédien”, titlu care parafrazează deliberat cel mai frumos film al marelui regizor grec “Le voyage des comédiens”.
“Călătoriile actorului” s-a născut din frecventarea constantă a sălilor de teatru şi dintr-o pasiune pentru “actorul nesupus”. Actorul e centrul teatrului. La capătul unei lungi cariere de spectator şi critic, profesorul şi teoreticianul George Banu propune o serie de miniaturi teoretice inspirate de atracţia actorului, a actorului care, jucând, îşi asumă rolul fără a-i deveni sclav. Actor nesupus, actor-poet ce poartă cu sine o lume pe care nu o sacrifică nicicând.
Presa franceză a comentat entuziast lansarea acestui volum semnat de George Banu la Editura “Gallimard”.
Reproducem câteva dintre articolele publicate în aceste zile.
“Dublu visat de George Banu”
Este titlul articolului din publicaţia “Le Monde des livres”, scris de apreciatul critic teatral Denis Podalydés, Societaire de la Comédie Française.
George Banu este unul dintre acei spectatori creatori care, de-a lungul anilor, a produs o operă bazată pe privirea critică iubitoare şi visătoare pe care a îndreptat-o neobosit din fotoliul său către scenă. Îmi amintesc multe spectacole pe care nu le-am văzut. “Livda cu vişini” de Strehler, “Prinţul Constant” de Grotowski, opere-far, determinante pentru istoria teatrului.
Avem o nevoie crucială de aceşti mari păstrători ai memoriei, care ştiu să descrie un spectacol, să traducă şi să redea sensul unei scene, miza unei opere prin realizarea ei, care ştiu, în sfârşit, să analizeze jocul actorilor cu precizie şi cu o dragoste nebună pentru teatru.
Fără ei? Fotografii, desigur, amintiri inefabile şi urme nesigure şi, în curând, uitarea, pierderea, dispariţia banală, moartea în cel mai rău caz.
Banu revine asupra celor mai scumpe experienţe ale sale. Consacrată actorului, mai mult decât regizorului, aceasta este cea mai intimă dintre cărţile sale. Primul capitol, “Actorul nesupus”, dezvăluie, într-o teorie magistrală şi afectivă, ceea ce înseamnă la un actor, în acelaşi timp, revoltă şi adeziune, autonomie creatoare şi dependenţă de proiect, de idee, de celălalt, mişcarea constantă de la convenţia necesară la libertatea cucerită.
“Din sală percep demnitatea acestei lupte şi dificultatea a cărei dimensiune trezeşte în mine un adevărat “erotism al prezenţei”. Valerie Deville se dăruieşte poeticii lui Anatoli Vassiliev, neagă cariera şi teatrul consensual. Insolenţă şi violenţă a unei afirmări, asceză a unei actriţe al cărei joc în “Medee Materiau” se învecinează cu sacrificiul. Cum să împaci uitarea de sine şi singularitatea intransigentă? Actorul mare prin ce face, dar şi prin ce nu face, se revoltă parţial, desabilizează punctual şi se dăruieşte pe ascuns”.
Propriul său exil
Această nesupunere visată este dorinţa celuilalt de a vedea actorul căutând în el însuşi partea cea mai îndepărtată, cea mai străină naturii sale, pe care o relevă totuşi la superlativ.
Banu, român şi francez, proiectează în condiţia actorului propriul său exil, căutarea perpetuă a unui altundeva şi a ţării promise. El a găsit-o uneori la Tamasaburo, celebrul “onnagata” al cărui joc eliberat de orice marcă mimetică permite reprezentarea celuilalt sex în câteva linii pure şi rarefiate.
A găsit-o la actorul său prometeic, Ryszard Cieslak, al cărui joc fizic se înrudea cu o prăbuşire interioară, prin măsura în care prezenţa lui atingea incandescenţa.
Şi la alţii încă, ireductibili şi de neuitat, uneori exilaţi ca şi el – Sotigui Kouyate, Yoshi Oida – “plecaţi din limba lor fără să fi ajuns cu adevărat în alta”.
După ce a a explorat secretul actorului din viziunea celuilalt, Banu se întoarce la vechea lui dorinţă de a fi actor. Ea nu s-a împlinit niciodată, în asemenea măsură vocea, corpul său, întreaga fiinţă refuzându-se reprezentării.
Actorul este dublul său visat. El mărturiseşte că merge mai puţin la teatru. Colecţionează marionete pe care prietenii săi i le oferă. Le contemplă, imobile şi mute, la el acasă. Sfârşitul cărţii este eliptic, uşor misterios. “Sunt făcut atât din stofa spectacolelor pe care le-am văzut, cât şi din cuvintele pe care le-am auzit”.
El va rămâne în fotoliul său, cu privirea cufundată în teatrul său mental şi aceste ultime pagini se citesc ca un foarte frumos spectacol în care Banu este, în sfârşit, actor.
Coperta cărţii de la Gallimard
“Enigma actorului”
Observator atent, care scrie despre teatru de 40 de ani, în mod obligatoriu George Banu trebuia să scrie şi despre actori, nervul vital al scenei.
“Călătoria actorului” este un gest rar care intenţionează să se apropie de un fenomen de neatins, actorul în lumină, enigma lui, forţa pe care o degajă. De-a lungul eseului, un eseu veritabil în toate sensurile cuvântului, George Banu ajunge cât mai aproape posibil de această enigmă: ce se întâmplă când ceva se petrece pe scenă?
În pofida formei teoretice riguroase şi reflexive, el răspunde la această întrebare într-un mod direct şi organic. Scrisă de un martor al marilor aventuri artistice ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, şi de un observator privilegiat al Europei regizorilor demiurgi, cartea are inteligenţa de a arăta că marile opere ale scenei îşi trag forţa în mod esenţial de la cei care sunt pe scenă, actorii. Banu îi defineşte drept nesupuşi, contravenienţi, desţelenitori ai unui pământ necunoscut. Monştri, s-a putea adăuga, care arată ceea ce nimeni n-a văzut şi n-a vrut să vadă.
Pentru că cei în bătaia focului sunt, în ultimă instanţă, actorii, chiar dacă în ultimul secol au învăţat să tacă, explicând că regizorul este cuvântul, în timp ce ei sunt la furnal, pe cale de face, de a încerca să facă ceea ce nu s-a făcut niciodată, nu s-a văzut niciodată.
De la Chéreau la Pintilie, trecând prin Vilar, Brook, Vassiliev sau Stern, constatarea este aceeaşi: arta lor datorează mult, în esenţa şi preţiozitatea ei, actorilor care i-au urmat. Ei, nesupuşii, au ştiut să arate noile căi. A venit timpul să li se aducă un omagiu, chiar dacă am fi dorit ca această dragoste pentru ei să meargă mai departe.
Cum să povesteşti cu adevărat apariţiile unor Gérard Philipe, Ryszard Cieslak, Sotigui Kouyate, Yoshi Oida, Andre Wilms, Philippe Clevenot, Hugues Quester, Marcel Iureş?
Un adevărat pariu, desigur: să spui în cuvinte ceea ce aceşti actori au deplasat, au inventat fizic. Portretul lor intim. O altă carte va veni, fără îndoială, pentru a continua această modalitate singulară şi extrem de rară, de a privi teatrul. Ea corespunde totuşi cu ceea ce se întâmplă în epoca noastră.
Comenta Bruno Tackels în “Mouvement”
Călătoriile unui spectator avizat
Acum mai mult de un sfert de secol, Georges Banu publica o carte intitulată “L’Acteur qui ne revient pas”, în care era vorba despre un teatru la răspântia Estului şi Vestului. În acest frumos volum, care nu se dorea opera unui specialist, ci accea a unui “spectator avizat”, era vorba în principal despre teatrul japonez şi formidabilii lui actori.
După 25 de ani, acelaşi “spectator avizat”, autor totuşi a peste 20 de cărţi, toate consacrate teatrului, revine asupra problemei actorului sau comediantului. În cea mai bună dintre modalităţile posibile. Adică în maniera sa, care nu este cu adevărat frontală, ci, aparent, întotdeauna un pic distanţată sau apropiindu-se de subiectul teatral prin ceea ce ar putea părea un detaliu. Georges Banu a disecat astfel “roşul şi aurul” teatrului italian, a evocat cortina sau “fereastra lumii”, s-a exersat în sesizarea “omului din spate”, a lucrat asupra “scenei supravegheate” şi am putea continua uşor acest uimitor inventar.
Nu e de mirare că una dintre ultimele lui cărţi este intitulată “Miniaturi teoretice”. George Banu procedează întotdeauna aşa, prin “miniaturi”. “Călătoriile comediantului” sunt şi ele scrise după această “metodă”, primul (şi foarte pasionantul) capitol, consacrat actorului nesupus, este împărţit în miniaturi evocând “ pactul îngrădirii şi al nesupunerii”, “amprentele identitare”, “limba şi corpul” pentru a nu cita decât câteva.
Dar mai mult decât această manieră de a proceda prin tuşe succesive, ceea ce apare din ce în ce mai clar pe parcursul operei este aplicarea definiţiei emise de el cu mulţi ani în urmă, privind criticul dramatic (care este sau care a fost), adică, o fiinţă întotdeauna între “autobiografie şi utopie”.
“Întoarcerea” la comediant pe care o constituie acest volum este un fel de rememorare şi de mărturisire a propriei sale relaţii cu arta teatrală. “La capătul unei îndelungate frecventări a teatrului, pe fondul unei demisii iniţiale, urmate de o pasiune ultimă, atracţia pentru actor provoacă în spectatorul implicat care sunt un fel de ”floare”, a cărei savoare nu vreau s-o ratez şi a cărei dimensiune ascunsă vreau să mi-o aproprii”.
Totul este spus aici şi avem, de asemenea, o mărturisire stilistică. Nu ne vom mira să constatăm că ultimul capitol al cărţii (ca un fel de Postfaţă) este o confesiune: “De ce nu am devenit actor”. Surprinzător din partea unui profesor universitar recunoscut şi a unui mare teoretician al artei teatrale de astăzi.
Afirma Jean-Pierre Han în Suplimentul ziarului “L’Humanité”
“Călătoriile comediantului”, strălucit eseu în acelaşi timp critic şi autobiografic
Că ştiinţa, cultura nu te fac mai bun nu este singura idee a bestsellerului americanului Daniel Keyes din 1959, delicat adaptat de dramaturgul Gérald Sibleyras. “Flori pentru Algrenon”, triumfal transpus pe ecran, la televiziune şi chiar într-o comedie muzicală de peste Atlantic, vorbeşte despre sensibilitatea exacerbată, inteligenţa instinctivă şi nu mai puţin profunde ale celor modeşti şi umili. În rolul lui Charlie, Grégory Gadebois, superb condus de actriţa Anne Kessler, este o prezenţă impresionantă. Pare să nu facă nimic, dar este uimitor de prezent. Fizicul său uşor rotunjor, timbrul vocii parcă împiedicat, gestica stângace, incapacitatea de distingere adaugă oare un răscolitor adevăr personajului?
Teoreticianul George Banu ar spune că Grégory Gadebois este un “actor nesupus”. Adică “incapabil să dispară, fără a încerca totuşi să se afirme: el se dezvăluie “prin efracţie” pentru că rolul este misiunea lui primă, constant asumată şi totuşi, constant depăşită”.
Prezent şi absent totodată, acest artist provoacă cu atât mai multă bucurie publicului, cu cât pare să se ofere în rolurile cărora le aduce o combinaţie tulburătoare de plin şi de gol.
Sfâşiat, din secolul al XVIII-lea şi de la “Paradoxul actorului” al lui Diderot, între text, personaj şi propria identitate, actorul european, după părerea lui George Banu, ar fi prototipul însuşi al nesupusului, la intersecţia trecutului cu prezentul, a vizibilului şi a invizibilului, a dăruirii şi a afirmării de sine.
“Actorul care există este actorul care rezistă”, afirmă el în “Călătoriile comediantului”, strălucit eseu în acelaşi timp critic şi autobiografic.
Specialistul în opera celor mai buni regizori, Vitez, Brook, Bondy, Warlikowski, mărturiseşte că îşi descoperă acum cea mai mare plăcere de spectator graţie actorilor. Care ne readuc la intimitatea noastră bruiată prin intimităţile lor, pe care le depăşesc în felul lor şi ne deschid astfel calea…
Cronica lui Fabienne Pascaud în “Telerama”
“Les Voyages du comédien”
Actorul este partea cea mai enigmatică a teatrului, crede Georges Banu, profesor universitar şi “spectator avizat”. Pentru un subiect insesizabil, o metodă caleidoscopică.
Actorul “nesupus” – marele actor – este studiat aici în amănunt. Fie că este oriental sau occidental, manierist sau natural, în travesti sau bătrân, fie că joacă cu faţa sau cu spatele la spectator, în limba sa sau nu, actorul scrie pe nisip, cum ar spune Vitez. Un mare memorialist al teatrului relevă aceste urme.
Titra “Le Nouvel Observateur”
