L-am văzut la televizor pe Emil Boc spunând „ţara asta” nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Cu câteva zile mai înainte, tot la tele, tot în campanie de promovare a chipului său blond, am văzut-o şi pe Elena Udrea. Şi ea tot cu „ţara asta” în sus, „ţara asta” în jos. Nu era vorba nici de Angola, nici de Zambia. Vorbeau despre România! Coana Joiţica parcă pomenea ceva despre o geantă de-a sa. Ceva în genul „geanta asta am luat-o de nu ştiu unde” sau „geanta asta o port când mă întâlnesc cu nu ştiu cine”. Din păcate, mulţi politicieni folosesc aceeaşi formă de exprimare. Şi ziarişti. Ţara asta în sus, ţara asta în jos! Şi o invocă de fiecare dată cu un aer de compasiune, de condescendenţă, de detaşare. Tonul este amarnic. „Asta-i ţara şi alta mai bună nu avem”, par a spune ei cu o sintagmă ironică, detaşată, de superioritate. Aţi auzit un francez care să spună despre Franţa „ce pays!”. Sau un italian care s-o ţină langa cu „questo paese!” când este vorba de Italia mia. Sau un englez care să vorbească despre Anglia cu „this country”. Fiecare popor când se referă la ţara lui adaugă pronumele posesiv pentru a sublinia legătura cu ţara. My country, our country, mon pays, notre pays etc. Pronumele posesiv îl apropie pe respectivul cuvânt, subliniind apartenenţa, inefabilul relaţiei, frumuseţea şi trăinicia ei. Doar politicianul român vorbeşte cu „ţara asta” care nu-i decât o pacoste, căzută pe capul său tont pentru a o scoate din încurcătură. Ceea ce nu-i adevărat! E chiar invers. Politicienii au picat ca lăcustele pe capul nostru, al românilor, şi nu mai scăpăm de ei ca de o haită de animale flămânde.
Exprimarea „ţara asta” are în ea ceva dispreţuitor. E un barbarism de om needucat şi fără simţul limbii române. Dar şi fără multe alte simţuri. De jăpcar ajuns într-un loc din care trebuie să fure. Sună a ceva de ocazie, de adopţie, de folosit şi de aruncat. Ceea foloseşte doar la portretizarea vorbitorului şi nu schimbă cu nimic farmecul sau amarul locului.
O exprimare stil „ţara asta” mai întâlneşti şi la adolescenţii furioşi pe starea de lucruri. N-au bani de discotecă, cei mai mari nu găsesc locuri de muncă şi atunci, furioşi, zic, „m-am săturat de ţara asta”. Unii chiar adaugă şi un „mi se rupe de ţara asta”. Furia şi toată neîncrederea lor tot de la politicienii cu „ţara asta” se trag, politicieni care sunt copii tâmpiţi ai pământului pe care locuiesc mai mult întâmplător, fără o legătură profundă cu spiritul şi istoria locului. De fapt, „ţara asta” nu-i decât mama tâmpiţilor. Ţara noastră este bunul nostru cel mai de preţ faţă de care toţi suntem datori. „Ţara asta” e doar o barbarie de limbă şi nu produce decât impostori agramaţi şi locuitori de ocazie. Nu cetăţeni şi nu români.
Ţara noastră este locuită de compatrioţi disperaţi că nu găsesc o soluţie ca România să iasă din încurcătură.
