Telefonistele care au lăsat Bucureștiul fără apeluri timp de trei săptămâni

În martie 1928, o parte dintre telefoanele din București nu au mai răspuns timp de aproape trei săptămâni. Presa vremii a pus blocajul pe seama telefonistelor, nemulțumite că erau criticate aproape zilnic pentru întârzieri și legături greșite, scrie București.ro.

Nu a existat atunci un anunț oficial și nici o revendicare semnată. Ziarele au vorbit despre „răzbunare”, însă termenul a aparținut gazetarilor, nu telefonistelor. Totuși, aceasta a rămas explicația consemnată în epocă pentru tăcerea care a afectat multe case din Capitală.

Numele acestor femei nu au rămas în arhivele consultate. A rămas doar episodul în care o meserie discretă a devenit, brusc, vizibilă pentru un oraș întreg.

Cum funcționa telefonia în București

Telefonia din București a început la o scară foarte mică. Prima centrală telefonică manuală a fost instalată în 1889 și avea doar cinci abonați. Printre ei se aflau Parlamentul și câteva ministere. În anii următori, telefonul a intrat și în locuințe particulare. Până în 1898, numărul abonaților ajunsese la 700, potrivit cercetării realizate de Alexandrina Nicolae, de la Muzeul Municipiului București.

Sistemul era însă departe de cel de astăzi. Abonatul nu forma direct numărul. Fiecare apel trecea printr-o telefonistă, care asculta cererea și făcea manual legătura. Ea introducea un cablu cu mufă jack într-un panou central.

Dacă persoanele apelate erau conectate la centrale diferite, procedura se complica. Telefonista trebuia să ceară ajutorul unei alte centraliste. Din acest motiv, erorile și întârzierile erau frecvente.

Haosul a ajuns și în literatura vremii. Scriitoarea Ioana Pârvulescu amintește, în volumul „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, un fragment de teatru semnat de Ion Manu. În scenă, un bărbat cere numărul 19/35, dar primește pe rând alte legături, inclusiv compania de gaz și fabrica de gheață artificială.

Pentru public, momentul era comic. Pentru bucureștenii care foloseau zilnic telefonul, era însă o situație cunoscută.

Criticate pentru orice defecțiune

Telefonistele au ajuns rapid ținta nemulțumirilor. Orice apel întârziat, orice legătură greșită sau orice linie moartă le era pusă în seamă. De multe ori, problemele erau tehnice. Cu toate acestea, presa le acuza frecvent de lipsă de promptitudine. Într-un sistem dependent de munca lor, vocea de la centrală devenise și primul vinovat.

Episodul din 1928 arată și cealaltă parte a situației. Telefonistele nu aveau, cel puțin vizibil, un sindicat puternic. Nu aveau nici o cale clară de negociere publică. În acest context, tăcerea a devenit o formă de protest. Potrivit relatărilor vremii, ele nu ar mai fi răspuns la apeluri. Iar efectul s-a simțit imediat într-un oraș tot mai dependent de telefon.

Pentru Bucureștiul interbelic, telefonul nu era doar un instrument practic. Era parte din viața culturală și socială a orașului. Eugen Lovinescu își ținea la telefon legătura cu cenaclul Sburătorul. Camil Petrescu îl suna noaptea pe Mihail Sebastian pentru a-i vorbi despre idei noi.

Telefonul intrase și în literatură. Hortensia Papadat-Bengescu a fost printre scriitorii care au folosit convorbirile telefonice în romanele sale. O întrerupere de trei săptămâni nu era, pentru acea lume, un simplu disconfort.

De la centrala manuală la Palatul Telefoanelor

Telefonia epocii avea și soluții rudimentare. Podcastul „re:connect Palatul Telefoanelor”, realizat de Orange România cu Damian Anfile, amintește mai multe astfel de detalii.

Tudor Arghezi ironiza, în revista „Bilete de Papagal”, serviciile PTT, adică Poștă, Telegraf și Telefon. El glumea că telegraful și telefonul se stricau atât de des încât omul rămânea la mâna Poștei. Uneori, centralista întreba dacă telegrama trebuie trimisă „cu trenul sau cu căruța”, semn că linia căzuse din nou.

Nici neplata facturii nu era gestionată ca astăzi. Tonul putea fi întrerupt prin introducerea a două bețe de chibrit într-un mecanism al aparatului. Abonatul rămânea cu o linie moartă până la plata datoriei.

Automatizarea a început câțiva ani mai târziu. Prima centrală automată din România a fost inaugurată la Ploiești, pe 16 aprilie 1932. Bucureștiul a urmat pe 24 aprilie 1933, când Societatea Anonimă Română de Telefoane a pus în funcțiune centrala automată a Capitalei. Din acel moment, formarea directă a numărului a început să înlocuiască munca telefonistelor. Vocea care făcea legătura între abonați a devenit treptat inutilă.

Schimbarea a rămas vizibilă și în oraș. Palatul Telefoanelor, construit între 1929 și 1934 pe Calea Victoriei, a devenit simbolul noii epoci. Clădirea avea 52,5 metri și a fost prima din România construită cu schelet metalic.

Până în 1956, Palatul Telefoanelor a fost cea mai înaltă clădire din București. La inaugurare, a stârnit reacții împărțite. Unii o vedeau ca pe un semn al modernizării. Alții o considerau prea masivă pentru bulevard.

Din telefonistele care au făcut legăturile unui oraș întreg nu s-au păstrat nume. A rămas însă povestea unui protest tăcut. În 1928, când nu au mai fost ascultate, ele ar fi ales să nu mai răspundă.