Povestea singurei jurnaliste românce de la televiziunea publică din Spania. Cum a fost alungată din România de sistemul medical

„Fetița noastră mică s-a născut cu o boală genetică,fibroză chistică (n.r. boală ereditară caracterizată prin probleme digestive, probleme respiratorii, infecții respiratorii cauzate de acumularea mucusului și creșterea concentrației de sare din transpirație, conform Regina Maria), de care nu am știut la naștere. În Spania și în multe alte țări, această analiză genetică este inclusă în screeningul neonatal. În România nu era așa, iar ea a fost diagnosticată foarte târziu”, povestește Oana Dobrescu într-o discuție cu Cotidianul.

Semnalele pentru problemele fetiței au fost mai mereu acolo. Inexplicabile, însă. Drumurile la doctori nu aduceau diagnosticuri.

„La externare, nimeni nu ne dădea nicio șansă”

„Eu simțeam, ca orice mamă, că ceva este în neregulă. Îmi luam liber de la serviciu, mi-am modificat programul ca să lucrez doar după-amiaza pentru a avea diminețile libere cu ea. Din când în când avea căderi deodată, inexplicabile, se simțea rău și nimeni nu știa să-mi spună de ce. Toată lumea îmi spunea că eu sunt nebună, că sunt hiperprotectivă și că copilul n-are nimic, până într-o zi când i s-a făcut foarte rău și a intrat în șoc practic, pentru că i s-a blocat sistemul digestiv. A trebuit să se intervină și să fie operată pe semnătură.”

România era pe atunci nepregătită total însă pentru un astfel de diagnostic. Asta deși boala nu este în general una cu previziuni sumbre în vestul Europei.

„Cea mai dură lovitură a fost în momentul în care ni s-a spus că nu existau în momentul respectiv nici specialiști, nici tratament. La externare, nimeni nu ne dădea nicio șansă. Fibroza chistică are mii de mutații, fiecare pacient e o lume și nu poți ști exact cum reacționează. Șocul a fost că, în loc de recomandări medicale clare, am primit numere de telefon de pe grupuri de WhatsApp ale unor părinți care aveau aceeași problemă, ca să intru în legătură cu ei și să văd de unde fac ei rost de vitamine și medicamente.

(…) Căutam informații despre pacienții cu boala asta… Vârsta până la care era așteptarea de viață era undeva până la adolescență în România, adică era foarte puțin. Și în alte țări oamenii ies la pensie, adică nu e o boală care chiar să te doboare. Te doboară și din cauza infecțiilor pe care le capeți din spital.”

Ultimul avion către Spania

Așa că, în ciuda faptului că lucra de 20 de ani în televiziunea publică din România, atât Oana, cât și soțul său Marius, au trebuit să facă o schimbare radicală.

„În fine, și am căutat atunci soluții, dar soluții, cum să spun, într-o disperare. Practic noi am fugit din România, n-am plecat la momentul respectiv. Efectiv eram disperați să vedem ce putem face ca să o salvăm.

Până la urmă am căutat și în Spania. Când am văzut că practic e foarte importantă clima pentru cei cu această condiție. Și am ales Valencia. În Spania mai fusesem de foarte multe ori, dar în Valencia nu mai fusesem. Deci a fost prima dată când ne-am dus direct acolo. M-a ajutat faptul că deja știam limba, fiindcă eu am terminat filologie în engleză-spaniolă.”

Oana Dobrescu a plecat în 2020 din România către Valencia. Familia Dobrescu s-a urcat chiar în ultima cursă de dinainte de carantina cauzată de pandemia de COVID.

„Am venit cu ultimul avion, cu ultimul zbor pe data de 14 martie. Nu se uită niciodată pentru că a doua zi, pe 15, am intrat în carantină.”

Traseul prin TVR

Până atunci, Oana Dobrescu își petrecuse toată viața profesională în televiziunea publică. Intrase în presă la 19 ani, la studioul teritorial din Iași. „Eu când am intrat în lumea asta nu știam absolut nimic”, ne povestește Oana. Totuși, munca într-un studio teritorial este cel mai bun învățător. „Înveți să faci foarte multe lucruri pentru că sunt puțini oameni și atunci mereu se rotesc.”

După un timp, a venit mutarea la București, la TVR-ul național. „Plecarea de la Iași la București a fost tot dintr-o perspectivă nu profesională, ci personală.” Motivul? „M-am căsătorit, practic ăsta a fost motivul… Marius era tot în TVR. Practic, așa ne-am cunoscut, prezentam jurnalul și ne dădeam legătura unul altuia.”

La TVR-ul din Capitală, Oana Dobrescu a început pe zona culturală. Cu timpul, a trecut însă pe zona medicală. A acoperit toate marile probleme ale sistemului de sănătate din țară, dar până la plecarea din România nu a realizat cât de gravă este în realitate situația.

„Mi-am dat seama de gravitatea lucrurilor după ce am venit aici. Despre faptul că trăind acolo cu toate problemele astea, cumva te obișnuiești atât de mult cu ele că nu ți se mai par probleme, știi? Nu le mai vezi ca pe ceva… Par ceva firesc…”

Și, paradoxal, tocmai sistemul medical precar a făcut-o să părăsească România. Nu și televiziunea publică românească, însă. Asta deși plecarea în Spania ar fi venit, în mod normal, cu o despărțire de TVR. „Eu țin minte că m-am dus atunci, înainte să plec în Spania, m-am dus la șefa mea de la știri. I-am zis: Uite, trebuie să-mi dau demisia, trebuie să… ori să-mi dau demisia, ori să-mi iau un concediu fără plată.”

„Televiziunea m-a salvat”

Doar că demisia nu a fost necesară. „Mi-a zis: Nu, nu îți dai demisia, te duci corespondent!” Oana Dobrescu primise șansa de a continua astfel munca pentru TVR. A plecat din România imediat, doar cu telefonul.

„Ne-am luat zborul și am plecat. Nevoia te învață: a trebuit să învăț să filmez, să montez. La un moment dat trimiteam materialele gata, pentru că îmi dădeam seama că nu erau doar materialele mele care contau, și știi foarte bine că multe lucruri vin în ultimul moment și dacă nu ești acolo cu ei la montaj… Făceam multe reportaje în Spania și eu le vizualizam cumva în mintea mea. Mă ofticam că ceea ce aveam eu în cap nu coincidea cu ce vedeam la televizor de multe ori, și atunci am învățat să și montez și le trimiteam de-a gata.”

În contextul complicat al mutării, stabilitatea jobului de la TVR a fost exact ceea ce avea nevoie Oana Dobrescu.

„În fine, a fost o perioadă dificilă. Cumva eram împărțită între problemele personale. Pentru că trebuia să rezolv în primul rând problema pentru care venisem. Dar trebuia cumva să și supraviețuim, nu? Vreau să spun că, una peste alta, pe mine televiziunea m-a salvat.

Faptul că eu ieșeam orele alea și mă concentram numai pe ceea ce aveam eu de făcut, de filmat și așa mai departe, pe mine m-a ajutat foarte mult. Pentru că mă deconectam. Așa am mers mai departe. ”

Oana Dobrescu: Diaspora românească s-a schimbat foarte mult

Pentru trei ani, Oana Dobrescu a lucrat din Spania drept corespondent pentru TVR. A călătorit prin toată Spania, căutând poveștile imensei comunități românești de pe peninsula Iberică.

„Cred că a fost foarte importantă munca mea pentru comunitatea de români de aici. Cred că a fost o oglindă a ceea ce trăiau, a ceea ce sunt românii aici, cine sunt ei de fapt. Am călătorit foarte mult, deci nu știu dacă e loc unde să nu mă fi dus în Spania să caut tot felul de povești. Să arăt cine sunt românii de aici, de fapt.

Vreau să spun că în 20-25 de ani de migrație s-au schimbat foarte mult lucrurile. Românii au ajuns deja la a doua, a treia generație, lucrează în foarte multe domenii, performează mulți dintre ei, copiii lor, cum spuneam, la a doua, a treia generație, care sunt deja educați în sistemul de aici, la fel au rezultate foarte bune”, povestește Oana Dobrescu.

Cum a redevenit importantă o școală de vară din studenție

Jurnalista nu era însă la prima experiență din Spania. În vremea studenției, Oana Dobrescu a urmat un curs de vară în Spania, despre televiziune.

„Începusem practica la TVR și am vrut să văd cum se lucrează și în Spania, pentru a avea o altă experiență. Am făcut un curs la televiziunea publică spaniolă, care are o școală de televiziune cu studiouri de filmare, cu platouri, faci teren cu cameraman… Practic, o televiziune în miniatură.

La vremea aia era un curs premergător pentru masterul lor. Selecționau studenții pentru masterul de televiziune. Dar eu nu m-am mai întors după aceea în Spania. N-am mai continuat parcursul ăsta, am preferat să rămân în țară.”

„Nu mă înscriu, am zis ce șanse am eu”

Zeci de ani mai târziu, însă, acest curs a redevenit deodată relevant pentru Oana Dobrescu. Luase legătură, prin email, cu coordonatoarea sa din cadrul acelor cursuri. „Și-a adus aminte imediat de cine eram”, povestește Oana. Cele două s-au întâlnit la Summitul NATO din Madrid, desfășurat în 2022.

„Ne-am întâlnit și ea mi-a zis: de ce nu te-ai înscris la master? Și zic: nu știu, locuiesc în Valencia, unde să mă înscriu la master, care e în Madrid? În fine, dar m-am întors cu ideea asta în cap. Țin minte că am vorbit atunci cu Marius. Chiar mă uitasem pe internet, căutasem informații și chiar trecuse perioada de admitere. Urmau să publice rezultatele, deci oricum anul respectiv ar fi fost pierdut.”

Momentul părea pierdut. Doar că soțul Oanei, Marius, nu a uitat de ideea acestui curs. „Să știi că a început perioada, te rog să te înscrii”, i-a spus anul următor Marius. „Nu mă înscriu, că n-am… am zis ce șanse am eu”, răspunsese atunci Oana.

Concurența era destul de mare, iar probele de la admitere nu erau tocmai simple. Pe lângă o testare în care trebuia să identifici lideri politici, dar și personalități spaniole, mai exista și o probă de studio. „Mie mi s-a părut că am făcut-o rău”, ne povestește Oana. Standardele ei erau înalte, dar proba într-o limbă diferită de cea natală era ceva complicat. De la admitere a plecat, deci, dezamăgită.

„În fine, am intrat ultima. Au fost 17 persoane în anul meu.”

Masterul era în Madrid, departe de Valencia. Totuși, la început, jurnalista a făcut naveta săptămânal pentru a-și face studiile. Cursul era unul solicitant. Pe lângă faptul că prezența era importantă, studenții erau trimiși săptămânal pe teren să compună diferite materiale. Între navetă, job și master Oana trebuia să facă echilibristică fină.

„Când a fost o reuniune trilaterală a miniștrilor de externe, polonez, român și spaniol, a fost în Valencia, în port. Și atunci am plecat dimineața cu un tren de ora șase din Madrid, m-am dus, am acoperit tot evenimentul, am filmat, l-am și montat. M-am dus la gară… Deci eu am venit în Valencia, dar n-am apucat nici să-mi văd fetele, nici…

M-am dus doar, am acoperit evenimentul ăsta și, după aceea, înainte să iau trenul ca să mă întorc la Madrid, m-am dus în baie, la gară, să citesc, practic să pun voce materialului. După care, în cât durează drumul, că e o oră jumătate, o oră și 40 de minute drumul până la Madrid cu trenul, am montat și am trimis știrea, și m-am dus direct la master.”

„Du-te, du-te că o să fie bine!”

La un moment dat în timpul anului de master, familia Dobrescu a luat decizia să se mute cu totul în Madrid. Oana și-a finalizat studiile, iar viața a revenit la cotidian.

„Am terminat masterul, în fine, și m-am întors la rutina mea obișnuită. Și în momentul ăla am primit un telefon de la șefa de la centrele teritoriale, care e și profesoara mea la master, și mi-a propus un contract în Extremadura.”

Oanei îi fusese propus să intre în televiziunea publică spaniolă. Problema era că oferta venise de la un studio teritorial departe de Madrid, oraș în care de-abia se mutase. Merida, orașul din regiunea Extremadura unde îi fusese propus postul, era aproape de granița cu Portugalia, în sudul țării.

„Deci de-abia ne mutaserăm toți în Madrid când s-a întâmplat povestea asta. Zic: nu pot acum iarăși să plec așa. Dar Marius a insistat: du-te, du-te că o să fie bine. Pentru că, știi cum, e foarte important să ai sprijinul familiei. Că televiziunea e o meserie care te scoate foarte mult din casă. Televiziunea se face pe stradă, pe teren, mereu ești plecat și dacă nu ai pe cineva care să te susțină și să înțeleagă lucrul ăsta și să te împingă câteodată, adică să zică da, știi, când tu spui nu.”

Obstacolul navetei și revenirea în Madrid

Oana Dobrescu a coordonat activitatea redacției din Extremadura. S-a adaptat repede și a reușit să aibă succes în noul post. Doar că nu se simțea complet mulțumită din cauza navetei pe care trebuia s-o facă între Madrid și Merida.

„Făceam naveta în Mérida – Madrid cu mașina în fiecare weekend. Mi-a fost foarte dificil în perioada respectivă. Când pui în balanță plusuri și minusuri, pentru mine era mai important să fiu alături de fete în perioada respectivă. Când le-am spus, îmi pare rău, trebuie să plec, mi-am adus aminte că directorul de la Centrul Teritorial de acolo mi-a spus: „Eu vreau să te adopt aici dacă se poate”, pentru că, într-adevăr, nu doar că m-am integrat, dar eu cred că am făcut și treabă bună. Chiar îmi ziceau: „Wow, am făcut super audiență!”.”

Întoarcerea în Madrid nu a însemnat, însă, plecarea din televiziunea spaniolă.

„Am primit un telefon de la directoarea de la canalul de știri, Cristina Ónega, care m-a sunat și mi-a propus să vin editor la canalul de știri în Madrid. Mi-a zis, zice: „Fii atentă, e perioada de weekend, trebuie să lucrezi noaptea”. M-a luat pe tronsonul de noapte, pentru că nu era acoperit, și s-a gândit să mă aducă pe mine.”

O carte despre româncele pioniere în Spania

În prezent, Oana Dobrescu este editor pe tronsonul nocturn din weekend la televiziunea publică spaniolă. În activitatea sa, Oana ne povestește că încearcă să vorbească și despre comunitatea românească din Spania. Activitatea ei i-a adus apreciere și din partea unei scriitoare care a decis să o includă într-o carte despre zece femei din România care fac performanță pe peninsula Iberică.

„Ornella Ivan Basso a publicat o carte care se numește Relatos de éxito de mujeres rumanas en España. Cumva suntem 10 femei, 10 portrete de femei pioniere, să spun așa, în diferite domenii: artă, educație, jurnalism, care cumva am deschis o portiță. Și eu sper să rămână deschisă portița asta și să nu fiu singura, știi? Pot să fiu un model pentru alții ca să aibă curaj, pentru că în primul rând trebuie…

Nu poți să spui „nu pot”, trebuie să aibă curaj să încerce, să facă, să lupte pentru obiectivul pe care vor să-l atingă. Pentru că dacă îți dorești cu adevărat și muncești pentru asta – că nu-i de ajuns să-ți dorești, trebuie să și muncești pentru asta – eu cred că poți să ajungi unde îți dorești.”

„Dacă am cea mai mică șansă să pot să continui să fac în Spania ceea ce am făcut și în România și să fac ceea ce-mi place, o să lupt pentru șansa respectivă”

Scriitoarea a întrebat-o dacă subiectul nu ar fi potrivit și pentru televiziunea publică. Inițial, Oana se gândise că spaniolii nu ar fi interesați de această carte. Dar totuși, a propus subiectul.

„Și chiar țin minte când m-a sunat autoarea, Ornella Basso, când să-mi propună să particip la proiectul ăsta, mi-a și spus: „Uite, tu care lucrezi în presă, dacă crezi că e de interes…”. Nu știu ce zic, nu credeam că interesează pe ei câțiva români, să zic, nu cred.

În fine, și pe lângă faptul că nu mi-a fost niciodată refuzat tot ce le-am propus eu să facem: informații active despre România… Niciodată n-au fost împotrivă, am descoperit o deschidere uriașă din partea lor. Și atunci, cu cartea, au făcut o emisiune, m-au invitat și pe mine și pe autoare în platou și am vorbit despre cartea asta. M-a mișcat.”

Pe viitor, pentru Oana Dobrescu este cel mai important ca familia sa să fie bine. În rest, totul vine dacă lupți pentru ce-ți dorești.

„Pentru mine e foarte important să fim toți patru în formula în care suntem acum, să fim sănătoși și să, nu știu, să continui să fac ceea ce-mi place, pentru că deviza mea a fost următoarea: dacă am cea mai mică șansă să pot să continui să fac în Spania ceea ce am făcut și în România și să fac ceea ce-mi place, o să lupt pentru șansa respectivă. Și asta am făcut. Și asta va trebui să fac și în continuare.”