Teme deschise

Presa și instituțiile internaționale i-au acordat o atenție aparte lui Jürgen Habermas la împlinirea a 90 de ani de viață. Gânditorul nu a stat însă pasiv spre a fi sărbătorit, ca cei mai mulți, ci a avut exprimări care intră, la rândul lor, în istorie.

Una dintre acestea a fost publicarea monumentalei istorii a filosofiei (Auch eine Geschichte der Philosophie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2019), în care, pe mai mult de o mie șapte sute de pagini, Habermas a reconstruit istoria filosofiei universale prin prisma relației dintre „cunoștință (Wissen)” și „credință (Glauben)”. O altă exprimare, larg discutată acum, este interviul din revista Leviathan de la Berlin (“Moralischer Universalismus in Zeiten politischer Regression”, în Leviatan, Heft 1/2020), care abordează teme deschise ale vieții în lumea actuală, asupra căruia mă opresc aici.

Nu de puține ori, când se aduce în discuție o idee, la noi încep mofturile: „ce ne trebuie asta, când viața este concretă?”; „lasă că știu eu mai bine!”; „de ce nu discutăm ce mai face x sau y?”. Nu mai vorbesc de ceea ce observa Mihail Sebastian – nu se aduc argumente la ceea ce se pune în discuție, ci se trece la altceva, dacă nu chiar la înjurături.

Adevărul este că moftangismul nu a rezolvat vreo problemă de interes public în România de azi sau de ieri, iar faptul este ușor sesizabil – cât moftangism, atâta sărăcie, de orice fel! Și mai evident este faptul că nu se poate ocoli adevărul ideilor, fie ele și filosofice, încât, mai devreme sau mai târziu, place sau nu place, acel adevăr se impune.

Iau un exemplu chiar din interviul menționat. Cum se știe, atunci când s-a întrezărit posibilitatea reunificării Germaniei, la începutul anilor 90, în contextul înțelegerilor Reagan – Gorbaciov și Bush Gorbaciov, s-a discutat asupra procedurii. Cancelarului federal Kohl, care a fost pentru folosirea imediată a oportunității și unificarea prin atașarea de landuri estice la landurile existente, i s-a opus opinia lui Habermas, care propunea un referendum pentru a legitima unificarea și a integra astfel cetățenii celor două state germane ale erei postbelice. Opinia cancelarului federal a prevalat, cum se știe, în numele „realismului” politic. Acum, în interviul din revista Leviathan, cu eleganța-i cunoscută, Habermas amintește că faptele i-au confirmat opinia – o mare parte a militanților partidului „Alternative für Deutschland” vine din fosta Germanie răsăriteană, chiar dacă, între timp, mulți din Vest s-au stabilit printre germanii estici.

În interviul din Leviathan, focusurile sunt însă altele. Mă voi referi la trei dintre ele – noua constelație politică, starea Uniunii Europene și efectele digitalizării, în care Habermas înnoiește perspectiva.

Pe fondul conturării mass media ca forță a societății moderne târzii, este tentant să se pună în seama mediatizării ceea ce se petrece în jur. Teoreticieni mai noi au și lansat teza după care în societățile actuale s-a creat o prăpastie între intelectuali atașați valorilor și grupuri ajunse în poziții de mijloc din societate, care cultivă o mentalitate mercantilă a descurcării, iar mentalitatea s-ar datora mass media.

Habermas consideră că explicația trebuie să meargă mai în adâncime. În fapt, este vorba de “probleme sistemice”, nu doar de efecte ale mass media. Oamenii de astăzi trăiesc o „accelerare a schimbării mediului” și o „accelerare a schimbării tehnologiei” – având ca vârf digitalizarea. Pe acest fundal, cresc „teama pierderii statusului” și sentimentul „neputinței politice”, care se combină în chipuri variate. „Imigrarea” de populații din diferite părți ale lumii și spectacolul uneori dezamăgitor al „pluralismului politic” se adaugă la acestea și generează „extremismul politic de dreapta”, pe care-l vedem cu ochiul liber.

În mod evident, dreapta nu poate înfrunta problemele reale create de piața internațională actuală în interiorul țărilor, care reclamă de fapt o democratizare. După cum social-democrația se condamnă singură la irelevanță nelămurind în ce lume s-a intrat și acceptând adaptări mărunte, în locul unei „acțiuni de schimbare cuprinzătoare (Gestaltung)” pe direcția democratizării. Săraci în idei, actorii politici actuali se refugiază în apelul la „apărarea țării”.

Statul se mișcă acum între două repere –„piața internațională” și „constrângerile bugetare” – și nu are o imagine clară asupra a ce este de făcut. În aceste condiții, “cetățeanul furios (Wutburger) reacționează la o clasă politică care răspunde la probleme cu resemnarea” (p.11). Aceasta este realitatea nouă și izbitoare.

Soluția nu este alta decât aceea de a recunoaște că sunt probleme în care „statul național” nu mai are rezultate – ca, de pildă, schimbarea climatică. Dar sunt și probleme pe care numai „statul național” le poate rezolva – precum democratizarea sau asistența socială sau dezvoltarea. Trăim astăzi, de fapt, susține Habermas, într-un „regim transnațional” care a scăpat de sub control, deși ar trebui adus în limite normale și democratizat.

Unde ne aflăm în momentul de față? Situația este „volatilă” în lume și în Uniunea Europeană. Nu este adevărat că responsabilii europeni nu pot face ceva deoarece nu ar avea la dispoziție spațiu juridic (p.10). Adevărul este că ei nu stăpânesc problemele. Mai grav, ei stăruie în clișeele „populismului de dreapta (Rechtpopulismus)”, în vreme ce nu sunt în stare să conceapă pași noi de integrare europeană.

Este de menționat că Habermas a însoțit cu reflecții documentate și profunde nu doar evoluția postbelică a Germaniei Federale. El a însoțit cu analize docte și angajate unificarea europeană de după Al Doilea Război Mondial. De altfel, el a și dat cea mai vastă operă (peste zece volume!) de analiză a Uniunii Europene din câte există.

Habermas a avertizat adesea asupra erorilor decidenților din Uniunea Europeană și a lipsei lor de pregătire. Acum, observând reacția slab structurată și în coada evenimentelor, la pandemia coronavirusului 19 (cu evaluarea întârziată a pericolului, cu neajutarea promptă a Italiei, cu confuzii ce afectează economia, cu tentația de a face din pandemie ocazie de politică măruntă în unele țări) nu poți să nu-i dai dreptate.

În 1984, într-un discurs în Parlamentul Spaniei, Habermas a atras atenția asupra crizei de lideri în Europa, ce se întrevedea. În 2011, el a arătat că „deoarece până acum Uniunea Europeană a fost susținută și monopolizată de elite politice, a apărut o periculoasă asimetrie – o asimetrie între participarea democratică a popoarelor la ceea ce guvernele <obțin>, la distanță de scena, din perspectiva lor, îndepărtată, de la Bruxelles, și indiferența, chiar lipsa de participare a cetățenilor Uniunii în ceea ce privește deciziile Parlamentului lor din Strasbourg” (Zur Verfassung Europas. Ein Essay, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011, p.78). În conferința prezentată la Goethe Institut din Paris (2011), el arăta că „dictatul de la Bruxelles” a încălcat suveranitatea națională a Greciei și a adăugat: „Politicienii noștri sunt de mult timp incapabili să aspire la altceva decât la realegerea lor. Ei nu au substanță politică, nici convingeri”. Orizontul lor politic este de fapt cel mult un „autoritarism plebiscitar”, care s-a despărțit demult de democrația pe care proiectul european o prevedea.

Problema Uniunii Europei este, înainte de orice, instituțională. În primul rând, este excesivă distanța dintre cei care exercită conducerea și cetățeni. Ea nu are cum rezolva mare lucru. În al doilea rând, instituțiile în care se iau decizii nu sunt fasonate democratic. Bunăoară, “Parlamentul European abia dacă are vreo influență. Comisia Europeană are o poziție ciudată, suspendată, fără a fi efectiv responsabilă de ceea ce face”. Iar “Consiliul European este un organism guvernamental care se angajează în politică fără a fi autorizat să procedeze astfel.” Întregul ansamblu instituțional ar trebui regândit, dacă este să se revină pe linia proiectului european.

Habermas i-a acuzat cu severitate pe responsabilii Uniunii Europene de „întoarcerea spatelui la idealurile Europei”. El a spus că “puterea a alunecat din mâinile poporului și a trecut în organisme cu legitimitate democratică îndoielnică, precum Consiliul European. În fapt, tehnocrații au dat cu timpul o lovitură de stat tacită”, iar Uniunea Europeană plătește din greu costurile.

Atunci când britanicii au hotărât părăsirea Uniunii Europene, Habermas a spus fără ezitare lucrurilor pe nume (“Die Zeit”, 12 iulie 2016). Anume, că “votul britanic reflectă, de asemenea, ceva din starea generală de criză a Uniunii Europene și a statelor ei membre… Percepția creșterii drastice a inegalității sociale și sentimentul de neputință, percepția că propriile noastre interese nu mai sunt reprezentate la nivel politic, toate acestea formează backgroundul la mobilizarea împotriva străinilor, pentru a lăsa Europa în urmă, pentru a urî Bruxelles-ul”.

Soarta Uniunii Europene depinde acum de disponibilitatea de a complementa „integrarea sistemică” – prin economia de piață și administrație – cu „integrarea socială”. Aceasta din urmă nu mai dă rezultate, spune Habermas, decât dacă ia forma unei „fuziuni a diferitelor culturi politice ale Europei”, ancorată în „practici reglate prin prevederi de drept”, în cadrul „deschiderii identităților naționale spre identitatea europeană” (p.11). Sunt necesare „procese social-cognitive” și „procese de învățare normativă” (p.13), care exclud de la început abordările înguste practicate de decidenții europeni de astăzi. Habermas leagă anumite speranțe de acțiunea președintei Ursula von der Leyen, rămasă, cum spune el, printre cei abia câțiva decidenți atașați proiectului.

Privind situața din perspectiva istoriei, avem a reveni, ca europeni, spune Habermas, la acel universalism care a mai integrat oamenii – de exemplu, în Imperiul roman și, după multe secole de conflicte, în a doua jumătate a secolului al douăzecilea. Hegel redevine acum actual cu relația în care pune generalul, particularul și individualul – evident Hegel, nicidecum Carl Schmitt, cu exaltarea statului (și, adaug eu, cu apelurile funeste la politica drept distincție rudimentară „amic-inamic” și la „mișcarea străzii” ca sursă de drept, ce au găsit mai nou prozeliți!). Practic, spune Habermas, este nevoie de „incluziune politică”. Nu este vorba doar de „incluziune unilaterală”, prin recunoașterea acelorași drepturi și libertăți pentru toți, ci de „reciproca incluziune” a fiecăruia de către fiecare prin reglementări juridice adecvate.

Problemele de azi sunt, cum se observă lesne, de natură etică, politică și juridică, chiar dacă toate au un nucleu moral. Problemele politice țin de conflictele de interese, iar tratarea lor intră în competența instituțiilor care se bucură de „legitimare”. Numai „legitimarea democratică” poate lega durabil oamenii, spune din nou Habermas. „Eu nu am vreo înțelegere pentru împachetarea în vată a cetățeanului furios. Cetățenii sunt maturi și au pretenția de a fi tratați ca atare” (p.15), încât ar trebui recunoscut că orice rezolvare începe cu respectul cetățeanului.

Opinia lui Habermas este că în zilele noastre se trăiește o „regresiune politică”(p.19). Se petrece „prăbușirea structurală a sferei publice politice” (p.21), ca urmare a slăbirii convingerii egalității cetățenești și a respectului pentru cetățean. Habermas consideră că în „democrația ce funcționează înjumătățită” a timpului nostru se concentrează cauze ale dificultăților „neliniștitoare” din societățile existente. El spune că nu vede alternativa la constituțiile democratice actuale și că nu este de creditat vreo „democrație iliberală”.

Se știe că, în 1962, Habermas a publicat Schimbarea structurală a sferei publice (Strukturwandel de Offentlichkeit), carte considerată, pe drept, scrierea care a deschis dezbaterea epocii noastre asupra „sferei publice” a vieții sociale. Acum, în interviul din Leviathan, Habermas spune că „sfera publică” se va schimba în continuare, ca urmare a „noilor media”, care-și sporesc impactul.

„Comunicarea digitală” este, desigur, „o treaptă” în evoluția umanității comparabilă cu „tipărirea cărții”. Habermas observă însă că aceasta din urmă a făcut din fiecare utilizator un „potențial cititor”; acum, odată cu digitalizarea, fiecare utilizator devine „potențial autor” (p.27). Implicațiile sunt vaste. Altădată, mass media era parte a „sferei publice politice”, făcând-o posibilă. Acum, „noile media” destramă din interior „sfera publică politică”.

Spre a înțelege ce se petrece, putem pleca de la observația că fără mass media clasice – ziare și cărți, în primul rând – nu era posibilă democrația organizată pe partide aflate în competiție și presupunând un parlament ca organism legiuitor. Acum, în schimb, nu este deloc clar cum „mediile noi” – cu facebook-urile apărute între timp – ar putea sprijini democrația (p.27). Tendința lor actuală este, de fapt, ”anarhistă”, nicidecum pe direcția „incluziunii” presupusă de democrație.

Este de observat că „noile media”, cele digitale, nu sunt doar „centrifugale”, cum puteau fi unele forțe în democrația clasică, ci de-a dreptul „fragmentarizante”. S-a ajuns la situația în care participanții la discursul epocii digitale nu sunt interesați nici măcar de măsurile ce se adoptă de un stat la un moment dat în interesul lor. De pildă, „Obamacare” nu a interesat decât în treacăt mediile de socializare, deși legislația aceea era în interesul celor care luau cuvântul. Se poate spune că „mediile de masă clasice au putut să coaguleze atenția unui mare public național și să o concentreze pe câteva teme relevante; rețeaua digitală promovează o mulțime de nișe mici pentru discurs rapid, dar închis în sine, narcisistic” (p.28).

Cu fragmentarismul narcisist vor avea de furcă cetățenii care vor să rămână cetățeni, în anii ce vin. În lipsa unei reglementări de drept a răspunderilor, el va împiedica și mai mult coagularea opiniei și acțiunii democratice.

Habermas lasă în seama noilor generații examinarea situației care s-a creat. Dar, la nouăzeci de ani, el spune încă o dată lucrurilor pe nume, cu clarviziune și integritate exemplare.