„Testul R.C.”

Acest articol n-ar fi fost scris acum dacă nu ar fi avut loc un eveniment pe care îl aștept cu răbdare programată de mulți, mulți ani: „în data de 19.02.2020 la ora 10… drd. Popa M. Petru va susține la Universitatea A.I. Cuza, Iași, teza intitulată, „Opera literară a lui Radu Cosașu” așa cum e regula academică în afiș sunt trecuți, Președintele Comisiei, Cooordonatorul științific și referenții. Se cuvine să le spun numele: Antonio Pătraș, Lacramioara Petrescu, Laura Bădescu, Gheorghe Manolache și Pompiliu Crăciunescu. Acoperă, integral, toate centrele istorice și universitare romanești. Acest „integral” este, în ce mă privește, un cadou în plus, pentru așteptarea care a luat sfârșit o dată cu citirea veștii de mai sus. Despre ce este vorba, totuși. De întâlnirea dintre – ce spune acest tânăr doctor în filologie pe care sper să îl întâlnesc cândva, dacă și dânsul va dori același lucru („Fiindcă nu există o monografie dedicată acestui scriitor, lucrarea de față își propune să umple acest gol de critică literară și să analizez exhaustiv opera acestui mare scriitor, evoluția… și relevanta literară a operei acestuia” ) -și una dintre exigențele (termenul este cam prietenos) „Testului R.C.”. Iată cum am ajuns să folosesc o asemenea formulă, pentru a vedea astfel, și legătura cu evenimentul tocmai pomenit. Trebuie să spun că nu sunt specialist în a aplica teste științifice, obiective, cu valoare de adevăr, în psihologia personalității, de pildă. Dar am un bun prieten, aflat peste mări și țări, adept al lui Freud, Milgram și Lifton (cu ultimii doi și-a susținut doctoratul despre psihologia răului) cu care, într-o anumită împrejurare din anul ’71 am ajuns la concluzia că,  „anumite întâmplări și anumite persoane pot fi un fel de teste: rămâne doar să știm să le identificam și să le înțelegem semnificația„. O să povestesc altă dată acel episod, acel prim pas în a gândi un test intuitiv de natura să ne facă „să citim mai bine experiențele”.

Între primul pas și al doilea s-au scurs puțin peste 5 ani. Se înțelege că, ultimul pas a însemnat chiar găsirea numelui: „Testul R.C.” . În acel răstimp, nu știu cu deplină certitudine decât faptul că, mi s-a strecurat în suflet, pe nesimțite. ideea că trebuie să fiu mai atent la ce exprimă anumite situații de viață. Mai precis: că situațiile de un anumit fel au privilegiul de a dezvălui o legătură, una adâncă, între, pe de-o parte, ideile și atitudinile susținute de anumiți oameni și, pe de altă parte, caracterul acestora (în sensul conferit acestui termen de la Teofrast, La Bruyere, la Rochefoulcald până la Emil Cioran sau Erich Fromm). Și, mai exact: e vorba de un caracter intuit în acel moment, dar, care urmează, apoi, să se arate la față, prin confirmări, ani și ani, decenii după decenii. Evident, oricine ar putea obiecta că ne aflăm în fața unei constatări lovite de banalitate. Dar, oare, ce altceva este cunoașterea noastră cea de toate zilele, cunoașterea noastră imperfectă, decât o nesfârșită înlănțuire de asemenea asociații ale minții? În care reperele gândirii încap în amintiri; în care amintirile sunt selectate din fragmente disparate și, în care alegerea este ghidată, de ceea noi ,zicem și credem cu fermitate, că înseamnă un caracter. Unul adevărat, unul moral: fară rest, fară tăgadă, fară… „dacă sau poate”, și fară … „mâine voi fi liber… și curajos…” ; în fapt, „voi fi orice vreți voi…”

Oricum, în decembrie ’76, într-o pauza de seminar – cum aveam să relatez după trei decenii într-un interviu acordat excelentelor studente de la Filosofie, Lavinia Marin și Ruxandra Apetrei pentru revista Luni- am avut, pur și simplu, pot spune din nou și acum după atâta amar de vreme, „o revelație, observând că, oamenii care citeau din acest autor erau de o calitate specială: erau inteligenți, de bun caracter și cu anumită stare de blândețe în firea lor. Nu vă spun – adăugam cu acel prilej- cine este persoana respectivă, este unul dintre oamenii de condei ai acestei țări. Mi-am propus… să îi urmăresc pe acești oameni, să văd dacă se confirmă intuiția mea. Până acum, toți s-au dovedit a fi persoane inteleligente și de caracter”. Și promiteam: „o să scriu cândva, un eseu intitulat „Testul R.C.” . În acel moment, chiar studentele care îmi luau interviul au trecut, din moment ce m-au întrebat – „Scrie cumva pentru Dilema Veche?”. Răspunsul a fost: -„Suntem prieteni și am această jenă de a-l lăuda public, deși este evident că va trebui să o fac cândva tocmai pentru a determina o recunoaștere a valorii sale”.

Probabil că, testul era atât de clar în mintea mea încât răspunsul a venit de la sine: știu că valorea sa este indiscutabilă, dar, va trece ceva vreme până la recunoaștere publică, chiar și în spațiul criticii literare. Or, criteriile „Testului R.C.” sunt mai degrabă, morale. Se cuvenea, deci, să aștept și prima recunoaștere academică a valorii sale. Acum, că această recunoaștere s-a petrecut nu putem decât s-o consemnăm drept un criteriu îndeplinit al valabilității „Testului R.C.”. În fapt este o teză de doctorat în care Radu Cosașu este, în sfârșit, neuitat în toate ipostazele semnificative ale vieții și operei sale. Folosim în chip deliberat, cu acest prilej, cuvântul neuitat, ca opus al celui de tăcere, care a precedat neuitarea din teza lui Petru M. Popa. În ce sens anume în cuprinsul aplicării „Testului R.C.” putem vorbi de tăcere? În cel mai direct mod: despre Radu Cosașu și alte personalități aidoma lui din cultura română, ca și despre cei apreciați în registrul moral de către autorul Supraviețuirilor, cu rare excepții, – se tace- în spațiul nostru public. Se tace, în toate tonalitățile tăcerii dintotdeauna: ca ignorare, din pură neștiință sau dezinteres, ca ignorare din invidie competitivă profesională, sau – și, poate, cel mai important,- se tace din incapacitatea de a accepta că pe termen lung, apărătorul „adevărului integral”, s-a dovedit el însuși, cu adevărat, integru ( nimic mai mult dar și nimic mai puțin, căci, așa se cuvine să fii dacă aspiri să fii numit astfel), iar „puriștii” și „integri” tuturor circumstanțelor, nimic altceva decât niste „comedianti ai adaptabilității”. Cum spuneam sunt și am fost primul om conștient de precaritatile și limitele „Testului R.C.”. Testul se bazează, cel puțin la început, doar pe receptarea unor simple reacții. De pildă, manifestarea unui interes brusc și intens pentru o temă etică majoră (cum ar fi cea în care se discută aprins despre valorile morale fundamentale ale condiției umane, dintotdeauna și de pretutindeni); sau, în care apare o simplă incruntare la aflarea unui adevăr de viață dureros; sau, în care, un zâmbet de bucurie luminează un chip când acesta aude despre un deznodământ just; sau, în care o empatie, apărută în mod firesc, când trebuie, cum trebuie, și fată de cine anume trebuie, nu mai are nevoie nici de explicații, nici de justificări, fiindcă ea singură a „lămurit totul”.

În fond, m-am orientat tot timpul după această axioma intuitivă (de ce nu ar fi si axiomele așa ceva câtă vreme și matematicienii le accepta!): sentimentele noastre sunt indicatoarele primare ale valorilor noastre. Inclusiv, se înțelege, și pentru „civilizația oximoronică” în care, Radu Cosașu ne-a avertizat, mereu, că trăim. „Testul R.C.” pornește de la asemenea observații, dar el s-a întregit, corectat și remodelat prin jocul confirmărilor sau infirmărilor venite în timp. Iar, cum se întâmplă să am încă o bună memorie a ființelor omenești, i-am reținut pe cei mai mulți dintre cei care „au trecut testul”. Nu o dată sau de câteva ori, ci, în mod constant, în unitatea vieții lor.

Cum sunt persoanele cuprinse în „Testul R.C.”? Întăi de toate sunt niste naivi inteligenți; unii mereu bucuroși de existeța binelui din jur, dar, în egală măsură surprinși și încântați intelectual de complexitatea lumii și a vieții dimprejur. Bucuria vieții și satisfacția intelegenței în cazul lor, nu se exclud. Ambele îi califică și pentru „oximoronia vieții”, dar, de-o potrivă, și pentru trecerea, fară pierderea demnității, a dilemelor morale din existenta lor. Astfel, desi intelectul lor le atrage mereu atenția asupra faptului că, încrederea nu este întotdeauna răsplătită tot cu încredere, cu bunavoința și cu buna credință, și în pofida faptului că același intelect le spune clar de exemplu, că recunoștința intre oameni vine rar sau chiar deloc, ei nu sunt, cu toate acestea, nici contorsionați și nici chinuit de obsesii mărunte. Au, ca atare, virtutea morala a simplității. Inseamna că sunt departe de simplicitatea monocordă a celor săraci cu duhul , dar tot la fel de departe și de sofisticăria celor care complică inutil lucrurile simple, evidente prin ele insele și de bun simț.

La toți cei care au confirmat intuiția inițială a testului, virtutea simplității se întâlnește cu cea a modestiei și a răbdării. Intr-un cuvânt, nicicând, vreunul dintre ei n-a dovedit, ca o trăsătură constantă a purtării lor publice, viciul nerăbdării pline de hybris. A stării care funcționează conform principiului: din vanitate și orgoliu fară de nicio măsură ei considera că li se cuvine tot pe lumea aceasta; sau, încă, pe deasupra: că însăși istoria universală ar există pentru că ei există. La fel precum Cosașu, inteligentii blânzi și curajoși („proaspătă fluența a inteligenței”, va spune Lucian Raicu, singurul care „n-a trecut pe trotuarul celalalt” când autorul era șomer), aspirând spre ințelepciune, poartă cu ei- dar nu ca o povară de care vor să se lepede sau de care ar avea motive să se rușineze- înclinații și convingeri utopice. Adică, au ajuns să creadă în adâncul sufletului lor, că pentru ei, pur și simplu , valorile morale fundamentale există . Există, dincolo de spațiu și sunt în afara timpului. Iar ei sunt indignați când aceste valori sunt nesocotite de relativiștii, cinicii și indiferenții, care „nu se lasă păcăliți de iluzii”. Ei simt și știu, intuitiv și înțelepți, totodată, că viața morală înseamnă și „iluzie constinetă”. Sau, după expresia lui Radu Cosașu: morala ca utopie există și pentru cei „deciși și confuzi” și pentru cei care ajung să fie „deciși și deloc confuzi”.

Într-un fel, putem spune că Supraviețuirile și supraviețuitorii din toată opera lui Radu Cosașu ajung să depună mărturie, într-un chip confesiv inconfundabil, aflat sub specia nuvelei, pentru „adevărul vieții” , cum zice, nu arareori, însuși autorul: anume că, naivii, utopicii morali sunt cei care salvează pentru alții, rareori pentru ei (de aceea și suferă de „nevroză optimistă”), „ultima picătură de moralitate”. Datorită lor această „ultimă picătură” nu moare, cu totul, niciodată. Fie, afirma Radu Cosașu, și numai, „ca viclenie hegeliană a istoriei”. Există, astfel, o legătură care unește personanjul principal al tuturor Supraviețuirilor (pedepsit pentru „această jalnică și nocivă teorie mic burgheză a adevărului integral”) cu personalitatea morală a celor care trec „Testul R.C.” ( ca dovadă că, toți înțeleg fară explicații suplimentare ce înseamnă de pildă, să-i strigi, ca prieten singurului tău apărător: ” a nu te supune deloc, e la fel de grav ca a te supune total”). In fond, și unul, personajul, și ceilalți, personalitățile „Testului R.C.” supraviețuiesc având convingerea tare că ultimul element moral nu moare, desi suferințele, indurările nedrepte și absurdul sitatiilor sunt tot timpul la ele acasă în istorie. Indiferent daca se trăiește în anii „armatei lui de cavalerie”; în timpurile „servirii RPR” sau ale „nefictiunii de după o revoluție” când istoria-și devora adepții; sau, se trăiește în vremuri în care, “zările parca se deschid”, chiar în sensul iluziilor generațiilor tinere; sau, în care, „dezghețului” promis, îi urmează contemplația pe sloiuri de gheata, prevestind, o a doua adorniana, „răceală universala” a relațiilor dintre oameni.

Am constatat, totodată, că oamenii ‘Testului R.C.” stiu cel mai adesea și de „Mătușile din Tel Aviv” dar și de Sanseverina Mănăstirii din Parma; iar, Mizerabilii lui Hugo este considerată, de aceeași, o capodoperă a literaturii universale alaturi de Idiotul lui Dostoievski, de Război și Pace al lui Tolstoi sau de Ciuma lui Camus. Toate acestea pot părea a fi simple detalii, dar nu sunt deloc doar așa ceva: semn că, toți, „trecuții prin „Test” s-au simțit parcă, obligați să le remarce. Și atunci, nici nu poate mira, prezența, la majoritatea dintre ei, a unei virtuți numite simțul umorului. Cu înrădăcinări premoderne și biblice, savuros moderne și postmoderne, dar fară relativism frenetic și dizolvant. Umorul lor este blând, dar curajos, neîncrancenat, iertător. Cu masurile însă cele date de Jankelevich: sunt și lucruri de neierat pe lumea aceasta. Rimează, toate acestea, foarte protrivit cu „extremismul de centru’ al celui care a dat, fară să știe, numele „Testului R.C.”.

În fine, oamenii „Testului R.C.”, tocmai pentru că au simțul realității și măsurii, dar l-au înfrățit cu cel al umorului și ironiei, nu suporta ridicolul expunerii publice prin căutarea incontinenta al singurului lor stăpân: succesul. Iar cum lipsa vanității este un fapt tot mai rar în societatea exhibitonismului generalizat, de ce nu i-am aprecia, totuși, pentru că sunt puratorii de mesaj ai moralei elementare? Or, morala elementară, nu este un spectacol- „ieftin” sau „scump” – fiindcă oricum utopistului moral aplauzele nu-i folosesc la nimic. Poate de aceea, deloc fară motiv, aceste persoane gândesc, în unitatea cu sens moral a vieții lor, la fel precum, cel prețuit de Radu Cosașu. Montaigne: „oricât ai fi de înțelept nu ești decât un om”. Dar și cu prelungirea acestui aforism, una datorată prietenului său: „fiecare om este el însuși”. Se împlinesc în scurta vreme 44 de ani de la acea pauza de seminar. Îmi dau seama că mulți din cei 150 de oameni (conform „Numărului Durban” doar cu atâtea ființe avem „relații semnificative” în decursul unei vieți) seamănă, poate surprinzător, poate misterios, cu mulți din tabloul personalităților din „Testul R.C.”.

Sunt sigur că Radu Cosașu ca specialist neîntrecut, până acum, in „Logica” și ‘Oximoronia vieții” va găsi o interpretare pe măsură, și pentru potrivirea amintită. Nu era un bun prieten al lui – cel care avea mereu „întâlniri cu doi necunoscuți”- ziua, optimist, și noaptea, pesimist? Iar media rezultată, nu alcătuia ,oare , chiar un om întreg? Al unui „adevăr integral” întrezărit de toți utopiștii lucizi, mai mult… sau mai puțin… ludici? Am de gând, dacă ar fi să fie, să-l întâlnesc vreodată pe autorul primei teze de doctorat depre Radu Cosașu, Petre M. Popa, să-l rog să citească, pentru a întregii, tot ce a dezvăluit interpretand academic, ciclul Supraviețuirilor, și cartea lui Peter Herzog, Despăgubirea. Povestea unui supraviețuitor. Sunt, acolo, detaliile unei și unor supraviețuiri. De neuitat. Peste care nu trebuie, niciodată, să se întindă tăcerea. Sunt, însă, detalii esențiale. Ca viața însăși. Ca miza ei morală elementară dintotdeauna: supraviețuirea cu sens si valoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.