În 30 octombrie debutează Festivalul Internaţional de Teatru. Până la 7 noiembrie, publicul bucureştean, ca şi specialiştii invitaţi din ţară şi din străinătate vor putea avea o imagine completă a fenomenului teatral actual. Este şi un prilej pentru iubitorii scenei de a se conecta la pulsul teatrului internaţional, dar şi de a se bucura de noi premiere. Nu pierdeţi ocazia de a face o cură de teatru, de a-i aplauda pe tineri şi pe maeştri, pe aceşti nebuni ai scenei, de a fi părtaşi la râsul şi lacrimile lor.
Selecţia acestei ediţii aniversare, la împlinirea a 20 de ani, este realizată de criticul de teatru Cristina Modreanu, care, ca un fin analist, a reuşit recucerirea limbajului cuvintelor, o evaluare lucidă a tuturor zonelor scenei româneşti, de la marile teatre la producţiile teatrelor independente, promovând o nouă generaţie de actori şi regizori. Astfel că, alături de teatrele naţionale din Bucureşti, Sibiu, Iaşi, de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca sau Teatrul de Comedie, evoluează Teatrul Green Hours, Teatrul LUNI, Teatrul Inexistent, dar şi Club La Scena, cu cele mai bune producţii.
Sub semnul capodoperei
Scenă din Dibuk
Surpriza FNT 2010 o marchează prezenţa renumitului regizor polonez Krzysztof Warlikowski, elevul lui Peter Brook, care se află pentru prima dată în România şi va sosi cu spectacolul „Dibuk”. După premiera de la Avignon din 2003, spectacolul s-a jucat la International Theatre Festival DIALOG în Wroclaw, Polonia, la Hebbel Theatre din Berlin, la Bouffes du Nord, Paris, iar în 2004 a fost invitat la BAM Next Wave Festival din New York. În vara lui 2008, spectacolul a ajuns şi la Festivalul de la Edinburgh, iar în septembrie acelaşi an a fost prezentat în cadrul Festivalului din Israel, printre evenimentele care au marcat Anul Polonez în Israel 2008-2009.
Începuturile lui Krzysztof Warlikowski în teatru sunt legate de doi mari regizori contemporani. La Şcoala de Stat de Teatru din Cracovia l-a întâlnit pe Krystian Lupa, care l-a încurajat să-şi dezvolte individualitatea şi să-şi caute propriile modalităţi de exprimare artistică. Cel de-al doilea este Peter Brook, care, după ce a văzut o adaptare a lui după Dostoievski, l-a invitat la Viena la un workshop de regie. Mai târziu, Warlikowski a devenit asistentul acestuia la spectacolul „Impresiile lui Peleas” de Claude Debussy, la Bouffes du Nord, Paris (1992). De atunci, Krzysztof Warlikowski a montat texte de Shakespeare („Hamlet”, „Furtuna”, „Îmblânzirea scorpiei”, „Pericle”, „Macbeth”), teatru antic, dar şi piese de Bernard-Marie Koltès („Roberto Zucco” şi „Cheiul de vest”), Sarah Kane („Purificare”), Tony Kushner („Îngeri în America”), Hanoch Levin („Krum”).
Printre premiile câştigate amintim: Premiul pentru cea mai bună piesă străină al Sindicatului francez al criticilor de teatru, în 2002, pentru „Purificare”, în 2006 la Moscova, pentru „Krum”, Premiul „Meyerhold” pentru cel mai bun regizor european, iar în 2008 Premiul „Europa – Noi Realităţi Teatrale”.
Despre teatrul lui Warlikowski, unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai momentului, eseistul George Banu, spunea în prefaţa cărţii „Théâtre Ecorché”, editată de Actes Sud: „Teatrul lui se focalizează pe problema tinereţii confruntate cu dezastrele şi deziluziile lumii. El pune în scenă destinul îngerilor decăzuţi, scenariul prăbuşirii. (…) Supravieţuirea pare interzisă pentru aceşti eroi lipsiţi de puritate şi aflaţi în căutarea dragostei: eşecul îi înalţă. Ei sunt inadaptabili, ei îşi ard aripile în pofida dorinţei lor de a atinge ceea ce le lipseşte. Va exista întotdeauna ceva absent care ne chinuie… şi doar prin durere ei mai pot spera să umple această absenţă. Iată bazele acestui liric modern”. Spectacolul „Dibuk” după textul clasic al lui Solomon An-ski şi nuvela contemporană a Hannei Krall este programat la Sala Mare a TNB, marţi, 2 noiembrie, ora 20.00 şi miercuri, 3 noiembrie, ora 18.00. Cei care vor să-l întâlnească personal pe cunoscutul regizor o pot face miercuri, 3 noiembrie, de la ora 13.00, la Fundaţia „Löwendal”, unde va avea loc o conferinţă specială cu participarea regizorului, a teoreticianului şi criticului de teatru George Banu şi a autorului volumului „Théâtre Ecorché”, criticul polonez Piotr Gruszczynski. Tot cu acest prilej, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” va lansa versiunea în limba română a volumului „Théâtre Ecorché”, cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti şi al Festivalului Naţional de Teatru.
Scenă din Măsură pentru măsură
Matthias Langhoff, una dintre cele mai mari personalităţi ale teatrului german contemporan, este prezent cu „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, spectacol regizat la Teatrul Maghiar de Stat. Regizor din spaţiul teatral franco-german, Langhoff a pus în scenă numeroase alte adaptări ale unor piese ale lui Shakespeare, cea mai recentă fiind o nouă versiune a lui „Hamlet” („Cabaret Hamlet”), la Dijon. Regizorul mărturisea: „Scena nu ţine predici, nu demonstrează şi nu statuează ceva, ci creează o confruntare colectivă, invitând spectatorii la o reflecţie comună. «Măsură pentru măsură» vorbeşte despre mecanismul puterii, despre faptul că puterea devine dictatură; fie că ajunge într-o mână bună sau rea, consecinţa este aceeaşi: omul se angajează, se supune ideologiilor şi asta conduce de fiecare dată la contradicţii”. În distribuţia spectacolului figurează actorii: András Hatházi, Zsolt Bogdán, Attila Orbán, József Bíró, Áron Dimény, Ervin Szűcs, Sándor Keresztes, András Buzási, Csongor Köllő, Anikó Pethő, Emőke Kató şi Csilla Varga. Muzica este semnată de Vasile Şirli, costumele de Carmencita Brojboiu.
Spectacolul „Regele moare” pe textul lui Eugène Ionesco, subintitulat „O ceremonie teatrală în timp limitat pentru şase actori şi un muzician”, cu distribuţie internaţională, semnat de genialul regizor Silviu Purcărete, este produs de compania pariziană „Les Arts et Mouvant – Cie”, căreia i s-au alăturat coproducătorii Ex-Ponto Festival Kulturno Drustvo B-51 (Slovenia), Théâtre d’Esch (Luxemburg), National Drama Theater Ljubljana (Slovenia), International Festival Theater MOT (Macedonia), Scène Nationale de Bayonne Sud-Aquitain (Franţa).
„Silviu Purcărete, cel care a pus în scenă «Faust» ca operă testamentară în care destinul protagonistului şi acela al teatrului se confundă cu o strălucire aparte, abordează acum «Regele moare», piesă în care Ionesco, pe un fond de teamă exacerbată, pune în mişcare toate mijloacele teatrale fără nici cea mai mică economie. Fără îndoială, tocmai asta îl atrage pe Purcărete, care, montând «Regele moare», doreşte să se confrunte cu moartea pe fondul încrederii acordate teatrului… iată ce mi se pare că face legătura între marele proiect faustian deja împlinit şi cel ionescian, care urmează. Silviu Purcărete atacă această piesă, care până de curând mi se părea că-i este complet străină, iar eu încerc să-i înţeleg motivele. De ce o face acum? Simplă întâmplare? Decizie arbitrară? Înţeleg, după ce am văzut şi revăzut «Faust»-ul lui, operă summum, că aici debutează un nou ciclu, care s-ar putea numi regizorul şi moartea. «Regele moare» se înscrie, pentru Purcărete, regizorul, în filiaţia goetheană. El, epicureanul, sedus până acum de Rabelais, începe să se distanţeze de acesta pentru a-şi pune întrebări tocmai despre cea mai bună cale de a pleca, despre ce implică această plecare şi despre ce păstrează ea din punctul de vedere al «teatralităţii»”, spunea eseistul George Banu vorbind despre alegerea regizorului. Această coproducţie internaţională este, aşadar, pentru Purcărete un prilej de a se reîntâlni cu Ionescu, dar şi cu compozitorul Vasile Şirli, colaborator apropiat al regizorului, şi cu artişti din Franţa, Slovenia şi Luxemburg.
Romeo Castellucci, un regizor vânat cu ardoare
Selecţia este într-adevăr de top, cu nume precum ingeniosul regizor italian Romeo Castellucci, creator al unui stil unic, care combină regia de teatru cu arta plastică într-un mod visceral, iar rezultatul îl plasează în topul mondial. El este un admirator al lui David Lynch, hotărât să ducă teatrul dincolo de orice frontieră, în privinţa textului, personajelor, construcţiei dramatice, pentru a explora zonele care interpelează violent spectatorii prin imagini şocante. Aşa cum s-a decis şi la Festivalul de Teatru de la Avignon, din 2008, de a parcurge „Divina Comedie” şi de a-l întâlni pe Dante, personajul-poet. Străbătând cele trei regate, „Infernul”, „Purgatoriul” şi „Paradisul”, regizorul Castellucci plonjează în „pădurea obscură”, trebuie să plătească pentru speranţă. În această trilogie, Castelucci ridică o serie de interogaţii asupra spectacolului, conceput ca „operă deschisă”, aşa cum spunea Umberto Eco. Castellucci declara: „În fiecare zi trăim infernul, paradisul şi purgatoriul. Fiecare dintre acestea este înscris în structurile mentale ale omului contemporan. Nu mă interesează să lucrez asupra socialului, nu e felul meu de a face teatru. Mă interesează omul, dar la un alt nivel… mă interesează foamea oamenilor de viaţă, de iubire…”. Într-un alt interviu mărturisea: „Scena europeană este acum într-un moment fecund, fiindcă, în fine, figurile marilor maeştri dispar. Ei au vampirizat mai multe generaţii, dar acum scena este mai liberă, iar această libertate este necesară mental. Mulţi artişti tineri au o viziune complet deschisă, ceea ce e foarte important. Publicul e şi el mai deschis, are experienţa expoziţiilor de arte vizuale, deci e pregătit să primească şi noile limbaje din teatru”. Castellucci nu face teatru în sensul clasic al cuvântului: nu construieşte spectacole pentru un public anume fiindcă nu lucrează într-un teatru şi nici nu alimentează un repertoriu curent, ci îşi prezintă creaţiile – alcătuite în luni de zile de cercetări – aproape exclusiv în circuitul festivalier al lumii, acolo unde la început a fost primit cu rezervă, iar acum este vânat cu ardoare.
După ce a studiat artele plastice la Universitatea de Arte Frumoase din Bologna, Castellucci a fondat, în 1981, „Societas Raffaello Sanzio”.
Considerat un deschizător de drumuri al avangardei teatrale, Castellucci este cunoscut ca autor al unui teatru al percepţiei totale. A creat spectacole pornind de la opere clasice şi epopei, precum: „Ghilgameş” (1990), „Hamlet – vehementa exterioritate a morţii unei moluşte” (1992), „Orestia – o comedie organică?” (1992), „Iulius Cezar” (1997), „Călătorie la capătul nopţii” (1999), „Tragedia Endogonidia” (2001-04). În 2005 a fost desemnat directorul secţiunii teatrale a Bienalei de la Veneţia. Refuzând logica unui scenariu scris, respingând textul aproape în întregime şi folosind vocea umană numai la nivelul ei sonor (lucrat în colaborare cu muzicianul Scott Gibbons), amestecat cu alte sunete pentru a alcătui un fundal audio potrivit fantasmelor strânse laolaltă de acest magician cerebral şi cinic, spectacolele lui Castellucci ajung să te bântuie mult timp după ce le-ai văzut.
Imaginile înşiruite de Castellucci pe firul non-epic al spectacolelor sale au consistenţa visului, iar cei ce le văd construindu-se în direct, sub ochii lor, au senzaţia că participă la o şedinţă de hipnoză colectivă, în urma căreia au ajuns să viseze acelaşi lucru cu sute de semeni.
Hey, Girl!
Pentru producţia „Hey, Girl!”, piesă cu care celebrul regizor italian este prezent la Bucureşti, s-au asociat instituţii din Franţa, Austria, Belgia, Olanda, Slovenia, Ungaria şi Italia. Despre „Hey Girl!”, realizat în 2006, şi prezentat de atunci în toate marile festivaluri ale lumii, Castellucci povesteşte că i-a fost inspirat de imaginea unor adolescente aşteptând autobuzul într-o staţie, în faţa şcolii. Ce a rezultat este un eseu despre momentul inefabil al trecerii unei fete de la starea de copil la aceea de femeie. Spectacolul este o călătorie printre mituri, încorporând ipostazele acestei vârste incerte prin intermediul unor personaje simbolice precum Fecioara Maria, Ioana d’Arc sau Julieta lui Shakespeare. Folosind costume suprarealiste, proiecţii de film, explozii de sticlă şi răvăşitoarea apariţie a celor două interprete, „Hey Girl!” construieşte o lume care se zbate între frumos şi oribil. „O frumuseţe hipnotică, cu o rezonanţă vizuală pe care mult prea rar le găseşti împreună pe scenă”, scria „Financial Times” după turneul spectacolului la Londra.
Căutări spirituale
Andrei Şerban la repetiţii la Strigăte şi şoapte
Nu rataţi ultimul spectacol semnat Andrei Şerban, „Strigăte şi şoapte”, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, care are la bază scenariul lui Ingmar Bergman pentru filmul cu acelaşi nume, la care sunt adăugate fragmente din volumul „Lanterna magică” a regizorului suedez, precum şi consideraţii proprii despre teatru, actori, relaţia acestora cu personajele. „Andrei Şerban introduce în teatrul românesc paradigma «teatrului cinematic». Din prima clipă spectatorul devine conştient că i se pregăteşte ceva. Înainte chiar să urce scările spre noua sală studio a Teatrului Maghiar e rugat să-şi acopere încălţările, aşa cum se întâmplă în unele muzee sau biserici. Din acel moment începe «pregătirea» lui, care va continua în foaier, unde se află o mică instalaţie – un podium roşu având la capătul lui un scaun regizoral pe care scrie «Bergman». Pregătirea spectacolului continuă cu o introducere a lui Zsolt/Bergman care povesteşte cum i-a venit ideea pentru scenariul filmului «Strigăte şi şoapte», cum a găsit – cu greu – finanţare pentru filmare, cum s-a războit cu un critic care îi «denigra» opera (plătind chiar o amendă pentru că l-a agresat fizic). Apoi ne prezintă actriţele şi le informează în acelaşi timp ce roluri vor juca…” Pe scurt, un spectacol fermecător.
Ofelia Popii
La fel de cuceritor şi spectacolul „Breaking the Waves” („Viaţa binecuvântată a lui Bess”), în regia lui Radu Nica, tot o adaptare, după scenariul de film al lui Lars von Triers, cu tulburătoarea Ofelia Popii, copleşitoare în rolul lui Bess. „Întotdeauna mă identific cu rolul pe care îl interpretez în acel moment. Nu mi-am ales niciodată un personaj. Rolurile au venit ele spre mine. O ador pe Emily Watson, actriţa din rolul titular. Adaptarea pentru scenă a scenariului are ceva din tragediile greceşti. Acţiunea se petrece într-o lume foarte ciudată şi totul este scris în alb şi negru. O reflecţie asupra ideilor de credinţă, Dumnezeu, iubire, sacrificiu. E un rol greu, dar extrem de frumos. Mi-e tot timpul teamă să nu cumva să pierd ceva din complexitatea personajului”, îmi mărturisea Ofelia Popii.
Nu rataţi „Livada de vişini”, în regia lui Felix Alexa, de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. „Întotdeauna am ales texte care rezonau cu lumea din jurul meu, cu starea mea interioară, iar acest adevărat act testamentar al dramaturgului rus mi s-a părut un subiect acut în acest moment. Când un regizor montează «Livada de vişini» are de rezolvat o mare problemă: cum o transpune scenic? Soluţiile, de-a lungul timpului, au fost când foarte concrete, cum ar fi materializarea livezii, prin arbori cu floricele albe, ca la Andrei Şerban sau Peter Stein, când foarte poetice ca la Strehler, ce o imagina într-un văl presărat cu frunze uscate, care se întindea asupra sălii şi a scenei. La Peter Brook, livada nici nu exista, ceea ce era o problemă. Eu am pornit spectacolul cu o imagine care este foarte concretă, dar în acelaşi timp, duce spectatorul către o zonă mult mai poetică, mai stranie, mai metafizică, prin forţa ei. Livada mea este o livadă conservată cumva – şi nu mă refer numai la faptul că există vişine în borcane, ci conservată în timp şi spaţiu”, declara regizorul.
Livada de vişini
Un alt nume de referinţă al teatrului internaţional, ce se va afla la Bucureşti, Rodrigo Garcia, dramaturg şi regizor argentinian multipremiat, semnează pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara spectacolul „Interzis animalelor”.
Lansări de cărţi
Editura Paralela 45 lansează volumul „Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane”, de Octavian Saiu, prezentat de Călin Vlasie şi Marina Constantinescu. Totodată, va avea loc şi un incitant dialog cu regizorul Silviu Purcărete, de la care nu trebuie să lipsiţi, la sediul UNATC. Cartea Românească propune „Trilogia îndepărtării” de George Banu, cât şi conferinţa susţinută de criticul de artă de la Sorbona pe tema „Teatrul privit de aproape”. O altă interesantă conferinţă se anunţă cea susţinută de David Esrig despre „Teatrul existenţial”. Editura Bybliotek din Cluj-Napoca lansează „Memoriile hingherului” de Mihai Măniuţiu, cu ilustraţii de Iuliana Vâlsan, recomandată de Alexandru Dabija, dar şi „Spaţiul cameleonic” de Cristina Modreanu. Autoarea îşi continuă cercetarea legată de rolul spaţiului de joc în producţia teatrală contemporană. Spectacolul tulburător al imaginii în opera regizorului Mihai Măniuţiu este demonstrat în albumul recent apărut la această editură. Criticul Miruna Runcan prezintă universul spectacolelor regizorului Alexandru Dabija sub titlul „Habar n-am în oraşul teatrului”. Cu siguranţă, publicul va fi interesat de conferinţa despre Tadeusz Kantor, susţinută de Michal Kobialka, însoţită de proiecţii din spectacole semnate de regizor.
Răzvan Vasilescu şi Mihai Constantin în Sfârşit de partidă
Dezbateri, expoziţii, întâlniri
Mihaela Marin se lansează şi de această dată cu o expoziţie de fotografii de teatru. La Muzeul Naţional de Artă va fi vernisată expoziţia „Tadeusz Kantor”. Michal Kobialka a susţinut de-a lungul timpului numeroase conferinţe având ca subiect teatrul şi scrierile marelui regizor polonez: Tadeusz Kantor. Kobialka este cunoscut ca primul traducător în engleză al scrierilor lui Kantor, căruia i-a dedicat o serie de studii. Prezenţa lui în seria de „Dezbateri, Conferinţe, Întâlniri”, în care au mai conferenţiat Richard Foreman, Richard Schechner, Hans-Thies Lehmann, Aleks Sierz, este de natură să completeze tabloul teatral al ultimei jumătăţi de secol, pe care FNT a încercat să-l contureze în ultimele trei ediţii. Prelegerea de la Bucureşti este o ocazie de a parcurge, alături de un cunoscător, traseul artistului polonez, dar şi de a urmări secvenţe reprezentative din spectacolele sale. Kobialka a publicat peste 20 de volume despre teatru, este specialist în teatrul medieval, dar şi în teatrul contemporan european şi în teatrul şi dramaturgia postmodernă.
O mare varietate de stiluri
Pyramus&Thisbe 4 You
Afişul manifestării reuneşte spectacole ale marilor teatre din ţară, care se vor regăsi cu cele mai recente creaţii. Aşadar, nu pierdeţi: „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca, „Elling”, dramatizare după romanul „Fraţi de sânge” de Ingvar Ambjornsen, în regia lui Vlad Massaci, a Teatrului de Comedie, „Odyssea după Homer”, în regia lui Tim Carroll, a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, cât şi spumoasa comedie „Pyramus & Thisbe 4 You” după William Shakespeare, în regia lui Alexandru Dabija, în interpretarea actorilor de la Teatrul Odeon, „Legenda marelui inchizitor”, după Dostoievski, în regia lui Radu Penciulescu, spectacol al Naţionalului bucureştean, în rolul titular, Victor Rebengiuc. „Royal Fashion”, un spectacol semnat de Dan Puric, vă va încânta cu splendidele costume ale Doinei Levintza. Timp de două ore, în „Royal Fashion”, graniţa cu miraculosul e ştearsă, transpunându-te într-o dimensiune a imaginaţiei. Traversând epoci, regizorul, scenograful, actorul, creatorul de text şi de pantomimă Dan Puric ne învaţă, prin lumina scenei, să celebrăm regalitatea, ne smulge rutinei, stârneşte ropote de aplauze. Spectacolele lui au darul de a te include în sufletul istoriei, în marea şi mica poveste a celorlalţi, aşa că devii şi tu un Don Quijote, un rege, te poţi imagina locuitor al unei monarhii. Asistăm la un melanj al scenelor galante cu imagini din realitate, al dansului clasic cu cel modern, al stepului cu pantomima, al jazzului cu vodevilul. Vivaldi se întâlneşte cu Chopin, Mozart cu Verdi, Brahms cu Ceaikovski, Lehar cu Haendel. La fel de incitante şi spectacolele „Herr Paul” după Tancred Dorst, în regia lui Radu Afrim, în interpretarea actorilor de la Teatrul din Piatra Neamţ, „Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett, semnat de Alexandru Tocilescu, de la Teatrul Metropolis, cu Irina Petrescu, Mihai Constantin, Ion Besoiu şi Răzvan Vasilescu. Alexandru Tocilescu a utilizat o muzică potrivită ideii sale regizorale, melodii interpretate de Stan Laurel şi de Oliver Hardy.
Royal Fashion
Dansul acaparează scena
Coregraful, compozitorul şi realizatorul de film scoţian Billy Cowie va veni la Bucureşti, cu „Trilogia stereoscopică”, spectacol-instalaţie ce îmbină coregrafia cu arta video într-un mod care plasează spectatorul la graniţa dintre arta live şi înregistrare, între senzaţiile reale şi distanţarea pe care o dă proiecţia.
Billy Cowie lucrează în principal în zona spectacolului de teatru-dans, a proiecţiei de dans şi a instalaţiei. Împreună cu Liz Aggiss a realizat peste 20 de spectacole sub denumirea de „Divas Dance Theatre”, companie cu care a devenit cunoscut în Europa. Sandler’s Wells Theatre şi Victoria and Albert Museum din Londra, EMPAC din New York sau Bargate Gallery din Southampton sunt spaţii cunoscute dedicate artei contemporane care l-au avut ca invitat. De asemenea, importante festivaluri de dans sau film se întrec să-i prezinte şi să-i premieze lucrările („Shoot Festival” – Suedia, „IMZ Festival” – Austria, „Cinecity” Festival – Marea Britanie, „Temps d’Images” – Germania). Routledge a publicat în 2006 volumul „Anarchic Dance”, dedicat muncii celor doi coregrafi.
Reprezentaţiile care fac parte din „Trilogia stereoscopică” – „In the Flesh”, „The Revery Alone” şi „Tango de Soledad” . implică o formă specială de proiecţie 3D care oferă privitorului senzaţia că împarte spaţiul, într-un mod intim, cu dansatorii. Cowie alege îndrăzneţ diverse spaţii de proiecţie: podeaua, când imaginea dansatoarei se amestecă printre spectatori, sau tavanul, când publicul are senzaţia că dansatoarea stă prinsă deasupra capetelor lui, într-un echilibru sensibil. Cowie îmbină admirabil elemente de teatru, film, poezie, muzică, pentru a realiza mici bijuterii de artă vizuală, spectacole surprinzătoare şi sensibile. FNT vă invită la cea de-a 20-a ediţie să cunoaşteţi un artist complex şi o creaţie care „înlocuieşte realitatea cu ceva mistic, obsedant, rar” (Glasgow Herald despre „The Revery Alone”) sau care este percepută ca „un tactil poem de dragoste” (Il Manifesto despre „In the Flesh”).
Chiar şi în această perioadă de criză drastică, Teatrul învinge, îşi invită publicul la ceremonial şi la un dialog între monştrii sacri şi tânăra generaţie de regizori şi de actori.
