Tot așteptându-l pe Godot ne-am trezit cu sosirea taifunului. MAGA și a cometei MEGA (2)                

 Motto:

“Fiecare cu cruciulița lui, în timpul scurtului de-acum  și al lungului de apoi ”. 

Replică a lui Vladimir: în Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot/trad. de Gellu Naum

Sugestiile subtextuale în perioada de tranziție și arta interpretării lor. O echipă redutabilă.

 

În ce mă privește am fost fascinat în Troilus și Cresida de bogăția sugestiilor subtextuale ritmate de gesturi, mimică, scenografie. Thersit (= Gheorghe Dinică) în Iliada apare ca o ființă estorpiată, cocoșată, șchioapă, rea de gură. Un obraznic dizgrațios, fără păr pe cap. Era fără limită, îl lua peste picior pe Agamemnon ca să-i distreze pe oștenii greci. Dialogul lui Ajax (=Dem Rădulescu – Bibanul) ràmane in memorie ca episod antologic: stârnea hohote de râs. Nu știu dacă există un spectacol filmat în întregime. Ar fi un deliciu revederea în acțiune a celor doi și a tuturor maeștrilor din spectacol. Printre care se număra și Marin Moraru, în rolul deloc ușor al lui Patrocle.

Cu Thersit, care cu violență l-a atacat pe Agamemnon pentru războiul devastator pentru viețile aheilor și famililor și care a fost lovit pentru “neobràzarea” sa de Ulise, deoarece îndrăznise să spună adevărul susținut și de Achille, s-a inaugurat în istoriografie considerarea “tendinței thersitiste”, atitudine constând în spunerea adevărurilor pe față. Extrapolat din contextul Iliadei Thersit este sărmanul vorbăreț din zilele noaste pe care lumea nu îl ascultă deoarece nu deține putere, sceptru, oaste (cf. Maurizio Soardo, în https://ermesverona.it/2020/11/26/tersite-oltre-le-apparenze/). Thersit din piesa pusă în scenà de Esrig era un fel de Madan Soșoacà “avant la lettre”, un mahalagiu de pe malul Danbovitei, deghizat in războinic antic, un personaj absurd, un zăpăcit care rostește adevăruri pe care cine ar trebui să le recepționeze nu are are urechi cu care să le audă.

În plină perioadă de succes a piesei Troilus și Cresida, rămas pentru mulți ani în repertoriul Teatrului de Comedie, a fost declanșată, în acelaș teatru, în 1967,  “campania de pregătire” și repetițiile pentru punerea în scenă a piesei Nepotul lui Rameau, probabil cel mai inteligent și strălucit spectacol – atât din punct de vedere regizoral și actoricesc, cât și din punctul de vedere al limpezimii mesajului cultural și uman transmis publicului – realizat în țară de David Esrig. Timpii de pregătire a spectacolelor regizate de David Esrig au fost întotdeauna extrem de lungi, opera de șlefuire a desfășurării scenelor și polizare a dialogurilor fiind pentru el un proces într-o continuă devenire până la clarificarea pe deplin a intențiilor proprii. Exasperarea căutării perfecțiunii a lungit timpii de producție astfel încât toate operațiunile premergătoare premierei au fost tranferate la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, cu puțin înainte de plecarea lui Radu Beligan de la Teatrul de Comedie la Teatrul Național. La Teatrul Lucia Sturdza Bulandra era, în acea vreme, director (1963-1974) acel mare regizor de film și de teatru, scenograful, arhitectul și omul de cultură Liviu Ciulei, care în 1980 a luat drumul străinătății datorită revenirii în forță a conflictualității cauzate de intervențiile brutale ale “stăpânirii” în spațiul artei (în cazul de față) teatrale. A lucrat în multe țări din Europa, precum și în Statele Unite ale Americii, Canada și Australia.  Maestrul Ciulei a avut un onorat parcurs artistic și universitar în instituții de prestigiu din Statele Unite. S-a întors în țară în 1991, an în care a pus în scenă, firește la Teatrul Bulandra, un splendid spectacol: „Visul unei nopți de vară„, de William Shakespeare.

*

Premiera piesei Nepotul lui Rameau a avut loc în 12 mai 1968 la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. “În spectacolul meu ()…) – a scris după aproape trei decenii de la premiera spectacolului, David Esrig – cei doi interpreți, Gheorghe Dinică și Marin Moraru au întruchipat un model actoricesc în intregime opus celui preferat în Paradox despre actor (pentru informare a se vedea Denis Diderot, Paradox despre actor. Dialoguri despre Fiul natural, Ed. Nemira, Colectia Yorick, Bucuresti 2010 –  n.n.).

 

In cele nouă luni de repetiție am clădit împreună lumea interioară a celor doi protagoniști atât de concret, atât de existențial, într-o formă atât de acută, încât în cele câteva sute de reprezentații jucate de-a lungul anilor (la vreo două sute cred că am fost și eu de față), flacăra generoasă a acestui text a fost reaprinsă de fiecare. Sigur, cu pasionate variațiuni de ritm, de înlănțuiri, de stări nemijlocite de spirit. Cu atât mai bine cu atât mai viu, cu atât mai adevărat artistic.” (cf. David Esrig, în Postfață la Denis Diderot, Paradox despre Actor. Dialoguri despre fiul natural, trad. Dana Ionescu, Ed. Nemira, Bucuresti 2010, p. 235).

Cu câteva luni înainte avusese loc debutul literar ca dramaturg al poetului și eseistului Marin Sorescu, cu piesa Iona, publicată în “Luceafărul”, nr. 2 din 18 ianuarie 1968.  Iona este o parabolă cu un singur personaj, definită, după apariție, de însuși autorul ei precum o “tragedie în patru tablouri”. Pescarul solitar recită în fapt un dialog fără martori, cu sine despre sine.  Ajuns în mod absurd, fără un motiv oarecare, în burta cetaceului, Iona își pune problema destinului existențial, meditează asupra ființelor, oameni și pești. În finalul piesei, Iona, deși sperase că a ieșit la lumină din grota burții peștelui, constată  înspăimântat că orizontul ce i se deschide în față nu e decât un șir nesfârșit de burți, ca niște geamuri suprapuse. Își pierde cumpătul vrea să se sinucidă și renunțarea la lupta de a reveni la lumină i se pare că este  singurul mod de a învinge destinul.  În “burțile” din afara burții cetaceului nu este cu putință altă viață.

Nu pot să nu evoc aici împrejurările în care piesa a apărut, până la urmă și la urmă, în ”Luceafărul”. În fiecare joi după amiază din preziua apariției, echipa de serviciu, din care făceam constant parte, trebuia să îi aștepte pe Eugen Barbu și Dinu Săraru să se întoarcă de la Secția de Literatură și Artă a C.C al P.C.R. (unde revista era deja transmisă, în format paginat, cu o zi înainte) ca să ne aducă eventualele observații ale “conducerii” acesteia. Textul piesei Iona a fost refuzat de Secție (o subdiviziune a “Castelului” condus de un frate geamăn al lui Klam) fără prea multe explicații.  Barbu a insistat: în săptămâna următoare refuzului a fost din nou “trimisă Sus” (la etajul IV al C.C. al P.C.R.) revista cu textul în aceeași pagină: a șasea, dacă îmi aduc bine aminte. Ultima oară când a fost repusă în pagini, dupà cateva incercări nereușite, a primit “undă verde” după  o conversație încordată, dar elucidatoare, cu chiar Șeful Secției, Ion Stoian (1927-2912). Acesta era de profesie activist, la bază fiind însă strungar, devenit absolvent al Facultății Muncitorești (1949-1951). Nu pot să nu îmi amintesc o considerație a lui Eugen Barbu “a propos” de “discuția constructivă”: “Omul ăsta a făcut cu noi precum activiștii de la Galați care au secat lacul omorând peștii, după care, constatând că nămolul s-a făcut beton, au reintrodus apa și au repopulat lacul cu crapi chinezești (care erau distrugători ai vegetației – n.n.). În mod sigur este și piscicultor”. Un asemena “joc” de-a șoarecele și pisica îl mai exersase Barbu și cu alte ocazii. Cu trei ani înaintea episodului evocat mai sus asistasem  la “ciocnirile” redacției “Luceafàrului” din toamna lui 1965 (eram încă redactor la “Scânteia) cu Secția de Presă, prilejuite de multiplle tentative de publicare a nuvelei Leul albastru semnată de Dumitru Radu Popescu (1935-2015), pe atunci redactor la “Steaua” de la Cluj și prozator în plină creștere de popularitate. Textul nuvelei a fost scos din pagini de către Secție de vreo 4-5 ori, dar până la urmă a apărut, după unele absurde tăieturi ce se pretindeau “cosmetice”, acceptate de redacție din motive  de “forță majoră”. Publicarea celor două scrieri la care m-am referit  mai sus a suscitat mare interes în rândurile cititorilor revistei. Despre modul în care au reacționat oficialitățile și presa centrală – aflată sub oblăduirea Secției de Presă a C.C al P.C.R. –  la publicarea nuvelei Leul albastru în trei numere consecutive din “Luceafàrul” (prima parte a fost tipărită în nr. 24 /183 din 30 octombrie 1965, la p. 5;  cea de a doua, în nr. 25/184 din 6 noiembrie, iar cea de a treia, sâmbătă 13 noiembrie 1965, la p. 4-5) a scris rânduri lămuritoare, la  distanță apreciabilă de momentul apariției acesteia și de tapajul generat,  cunoscutul jurnalist Dumitru Constantin (cf.  https://cvlpress.ro/05.01.2023/d-r-popescu-dresorul-leului-albastru/). Unele informații din textul acestuia sunt însă în afara realității.

Eugen Barbu Barbu, poreclit “Patronul”, era considerat în acea perioadă de către mulți scriitori tineri – unii promovați, ca și mine, din cadrul cenaclului Nicolae Labiș al U.S  – o persoană atentă la noi tendințe culturale ce se afirmau pe terenul încă împregnat de dogmele realismului socialist. Literatura absurdului, cu toate conotațiile sale existențiale și modalitățile abrupte de sugerare a complexității  tragice a vieții, era însă în plin proces de reconsiderare, deși risca deseori să se împotmolească în obtuzitățile și labirinturile Castelului (sau Castelelor) diverșilor Klam. Ei constituiauau un fel de “Curte Constitutionalà”  nevăzută a  unei nevàzute (dar prezente – tot subteran) Republici a literaturii și artei spectacolului. Aceastà “Curte” era menită să prevină intrarea în scenă a intrușilor care doreau doar să dialogheze cu cetățenii care își primiseră de mai multă vreme biletul de intrare în viață.

Piesa cu un singur personaj – omul din burta peștelui – a lui Sorescu era desigur la antipodul rafinamentului dialogului între Eu și El, între raționalitate și pitorescul grotesc din textul dui Diderot, aranjat pentru scenă de Gellu Naum și David Esrig. Rămâne oricum unul din punctele de referință simbolice pentru interesul cu care în România era privit fenomenul  deja internaționalizat de  modernizare și diversificare a abordărilor problematice, expresive și scenice a textelor dramatice, pentru care autorii teatrul absurdului deveniseră un izvor de   inspirație cu resurse inepuizabile.

Este o coincidență desigur întâmplătoare faptul că în 1968, anul în care au “năvălit” pe scena Teatrului Bulandra, Gheorghe Dinică și Marin Moraru în Nepotul lui Rameau, a apărut la Editura pentru Literatură și monografia Kafka, semnată de criticul Radu Enescu, (1925-1994) pe atunci redactor șef adjunct la revista “Familia” de la Oradea. Radu Enescu era, ca și Gellu Naum, o persoană foarte instruită.  Făcuse parte, în anii ’40, din Cercul Literar de la Sibiu,  împreună cu Ion Negoițescu, Radu Stanca, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, I. D. Sârbu, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Eta Boeriu,  Dominic Stanca, Ioanichie Olteanu, Ovidiu Drimba, Wolf von Aichelburg, Ovidiu Cotruș si alte nume grele ale literaturii române, unii cu”state de serviciu” în temnițele comuniste pentru “delicte de opinie”. Radu Enescu a avut și o perioadă fertilă de activitate, ca redactor și redactor șef adjunct (1957-1965), la revista “Tribuna” de la Cluj.  Cu câțiva ani înaintea apariției lucrării lui Radu Enescu, interesul cititorilor pentru Kafka fusese stimulat de  traducerea în română de către Gellu Naum a romanului Procesul (1965), neterminat (I ed. germ. Der Prozess, Die Schmiede Verlag, 1925),  ca multe alte opere ale scriitorului.

*

Spre deosebire de piesa lui Sorescu, care si-a fàcut cu oarecare greutate loc in spatiul teatral intern si international, piesa “dialogantà” pusă în scenă de Esrig a fost probabil, fapt recunoscut de critică, unul dintre momentele maxime de vârf ale celor mai curajoase experimentări realizate în România în secolul trecut. “Ingeniosul (bine) temperat” (se potrivește aici formularea lui Mircea Horia Simionescu- n.m.) care a fost și este David Esrig  a inventat un cadru scenografic în care într-un joc de oglinzi mobile se reflectau tablouri de epocă. Fascicolele de lumină se încrucișau deasupra lor creând coridoare și zone de umbră populate de chipuri grotești ce sugerau zarva străzilor pariziene în care se regăseau și chipurile multiplicate ale celor doi și unici protagoniști: Filosoful (Eu, în piesà, interpretat de Marin Moraru) și El (interpretat de Gheorghe Dinică), personaj transferat in literaturà din realitate: Jean Francois Rameau (nepotul cunoscutului compozitor Jean-Philippe Rameau (1683-1764).  Diderot a conferit nepotului marelui compozitor calități de om cinic, excroc și vagabond, plin de trufie dar și înzestrat cu bun simț, care își pune în evidență calitățile fără a se mândri cu ele și defectele fără a se rușina. Între cei doi (Eu si El) are loc o vivace conversație în care sunt abordate o serie din temele fierbinți ale filosofiei Epocii Luminilor, cum ar fi raportul între raționalitate și intelect, între moral și amoral, între ateism și bigotism, între ordinea socială și revolta ce se poate metamorfoza în farsă. Temele le-au pus în evidență la timpul potrivit, în 1968, critici cu autoritate precum Valentin Silvestru (în Contemporanul, mai 1968) și Mircea Alexandrescu (în Teatrul, nr. 7, 1968; cf. și https://www.dmtr.ro/spectacol/nepotul-lui-rameau/ ).

În spectacolul lui Esrig rolul ce personifica filosofia lui Diderot a fost încredințat lui Marin Moraru. “Partitura” interpretului-actor era extrem de dificilă. Regizorul de la o zi la alta îmbogățise, la repetiții, nuanțele adresării către năvalnicul  și chiar netrebnicul nepot al compozitorului, punând în gura acestuia răspunsurile prompte și deseori absurde, situate între obrăznicie și ridicol. Jocul oglinzilor multiplica efectele. Am fost fascinat de acel spectacul și replicile rostite pe scenă, cu tonalități adecvate situațiilor scenice, m-au persecutat multă vreme. Privit din perspectiva deceniilor scurse de atunci nu pot să nu afirm că regizorul a punctat la reflecție solicitând ciocnirea între rațional și semi-grosolănie debitată cu aer nonșalant.  Nu cunosc “bucătăria” internă a raportului regizorului cu cei doi eminenți actori; sigur știu doar că au muncit din greu la identificarea nuanțelor recitării și mișcării în scenă în sensul conceput de David Esrig.  Eram pe atunci încă foarte tânăr, lucram încă la “Luceafàrul”, locuiam  într-o veche clădire din curtea Bisericii Bulgarilor de pe Calea Rahovei, în spatele Tribunalului. Venind “spre casă” mă opream deseori, destul de târziu, în rătăcirile mele pedestre prin “București, orașul Prăbușirilor” ( expresie pe atunci revenità “en vogue” – ce preia titlui unui roman al lui Octav Dessila din anii ’30), la o bodegă aflată în drumul meu. Era un local “spartan”: o cămăruță cu galantar, tejghea și câteva ustensile de bucătărie. În rest vreo două mese înalte pe lângă care trei persoane în picioare puteau sta cu greutate.  Prin ușa și peretele de sticlă se vedea tot ce se petrece pe stradă și viceversa in interior. Bodega se numea, dacă țin bine minte, TicTac și se afla în flancul clădirii actualului restaurant al hotelului Continental, la 25 de metri de încrucișarea Căii Victoriei cu Strada Ion Câmpineanu. Peste drum era “Romarta”. Pe partea cealaltă a Căii Victoriei era spațiul gol al fostului Teatru Național bombardat în 1944 de avioanele americane cu baza la Brindisi.  Din T.N. mai rămăseseră doar birourile directorului TNB, pe atunci Zaharia Stancu, la care mergeam uneori pentru motive profesionale. Menu-ul “forte” al numitei bodegi erau crenvuștii cu bere. O “liberă alegere” atractivă și mai ales economică și “dinamică”, adică nu se stătea mult de vorbă deoarece clienții “aveau treabă” sau se grăbeau să ajungă acasă, ca și mine . Acolo i-am întâlnit” deseori pe Gheorghe Dinică și  Marin Moraru, aflați mereu “în afara programului, rupți de oboseala repetiției prelungite până și peste “buza nopții”. Într-o primă etapă veneau “în sus, pe Calea Victoriei”, de la Teatrul de Comedie, unde au repetat luni de zile, sub “bagheta” lui David Esrig,  până la sleirea forțelor, într-un spațiu de la demisol, pentru care aveau cheia, tolerați fiind de Radu Beligan care deja își pierduse speranța că lungirea repetițiilor se va materializau într-o premieră și ca atare renunțase la ea. În a doua etapă veneau de la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, al cărui director, Liviu Ciulei, pusese structura la dispoziție pentru realizarea piesei. La Bulandra, David Esrig, scăpat de presiunea grabei lui Beligan, își putea desfășura în liniște, la repetiții, fantezia regizorală.  Nu știu dacă de pe urma acestor repetiții au rămas pe undeva “caietele de regie”, care sigur au existat, precum m-a asigurat doamna Viki Stürmer. Domnia sa a fost asistenta de regie a lui Esrig pe tot parcursul activității sale profesionale  desfățurate în România, de la absolvirea IATC până la plecarea în Germania, unde si-a “reunificat familia”, urmandu-l acolo pe sotul ei Helmut Stürmer (n. 7 februarie 1942 , Timișoara), eminentul și ultra cunoscutul scenograf, pe plan internațional și în România, plecat si el in Germania, in mod rocambolesc.  Succesul Nepotului lui Rameau (titlul spectaculului fiind dat de titlui magistralei traduceri a textului lui Diderot de Gellu Naum (1915-2001), scriitor  a càrui  valoare este încă nerecunoscută în multiplicitatea aspectelor sale, un consecvent suprarealist, cu o cultură literară de invidiat. Subtilitatea  traducerii în română a textului lui Diderot, dramatizat de Gellu Naum, a dat vigoare și a conferit subînțelesuri dialogului răsfrânt și multiplicat în oglinzi dintre Eu (Diderot –  Marin Moraru ) și El (nepotul lui Rameau –  Gheorghe Dinică). Piesa a avut un succces extraordinar.  Disputa verbală între  “iluminatul” Diderot  și  “fluturașul detracat”,  fiu al celebrului compozitor Jean Philippe Rameau (1683-1764) se consuma în gol, cu accente comice frizând absurdul.

*

Ar trebui probabil scrisă, dintr-o perspectivă critică detasată, o scurtà istorie a modului in care in “cincinalul teatral” romanesc inceput in 1964, s-au impus pe plan national si international reprezentantii unor noi generatii de regizori, scenografi, actori, autori, care care s-au inscris  prin repertoriul promovat, prin fantezia regizorală, inventivitatea scenografică  si strălucirea interpretărilor la loc de frunte in peisajul teatral european.  Aceastà perioadă a coincis cu procesul declansat in Europa Centralà si de Est pe urma Colocviului ținut in Castelul de Liblice, în Boemia, dedicat lui Kafka, unde s-a reabilitat figura literar-artisticà a marelui anticipator al literaturii absurdului si a modernitàții scrierilor sale. Colocviul a fost urmat după cateva săptàmani (în aprilie 1963) de Al Treilea Congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia.  Ambele evenimente au pus temeliiile intelectuale ale zguduirii efectelor congelatoare ale “Cortinei de Fier” în domeniul culturii țàrilor din “lagărul socialist” si au deschis drumul Primăverii de la Praga.  Repercursiunule reevaluării lui Kafka, în dezbaterile ce au avut loc atunci, susțin cu temei unii critici, s-au resimtit la nivel global.
Drum sufocat în fasà de  “invadarea  Cehoslovaciei – in noaptea de 20 spre 21 august 1968 – de trupele “Tărilor “aliate si prietene” ale Pactului de la Varsovia (mai putin Romania).  Cine a participat  la acest proces de “deschidere culturală” si în Romania, impletit strans cu drumul cehoslovacilor către un  “socialism cu fatà umană”, merită recunostința noastră.

In ziua de 21 August 1968 plecasem de la Bucuresti la Pietrosita, să imi salut, pentru orice eventualitate, părinții. La Bucuresti incă din zilele precendente se zvonise cà nu era de exclus o chemare sub arme, cu efecte greu de descifrat.  Tatăl meu se afla în acea zi acasă, intr-un scurt concediu. Implinise recent 61 de ani.  Din curtea inferioară a casei l-am vàzut sub colonada de la etajul superior privind in departare, “peste garlă” (Dambovita) spre dealul impădurit, pe fundalul căruia se profila vila fostului colonel din arma cavaleriei Valeriu Cocos, căsàtorit cu  “tanti” Lucia, din familia lui Achil Grigorescu, înrudità cu a noastrà.  Sotii Cocos erau nasii de căsătorie ai părintilor mei. Nenea Achil, cel mai avut om din zonà, pierise cu ani in urmà se în timpul domiciliului forțat, pe undeva pe la Campulung. Tata avea in acea zi o privire cam pierdută. La radioul aflat la volum maxim se auzea vocea alarmată a fostului meu coleg de la “Scanteia” Eugen Ionescu, redactor la Secția Externe, care transmitea cu vocea sugrumată ceea ce se petrecea in Praga. Rămasese acolo pentru a ilustra efectele vizitei lui Ceausescu, care abia plecase din capitala Cehoslovaciei, unde fusese în “vizită de prietenie”, cu putine zile in urmà. Mi-am intrebat prosteste tatàl: “Astepți cumva pe Godot?”  A mormàit ceva greu de descifrat. Tata era un taciturn.  Mi-a spus cà sub casa colonelului i se pàruse că vede, pe drumul care ducea spre intrarea in sat, un nor de praf. Si atunci mi-am adus aminte, de episodul norului de praf. Tata avusese o halucinatie.  Imi povestise candva chiar  el ce  s-a intamplat intr-o altă zi fatală, de sfarsit de  august 1944. Escadronul de cavalerie comandat de fiul colonelului Valeriu, căpitanul Valeriu Cocos, se indrepta, cu el in frunte,  in mars fortat către Sinaia, pentru a intra, dupà intoarcerea armelor împotriva Germaniei, ordonată imediat dupà “lovitura de stat” (regală) din 23 August, în dispozitivul de “inchidere” a Văii Prahovei. Tatăl sàu incercase in zadar sà il convingă in acele zile să nu plece în misiune în prima linie. Fiul sàu, care era si nasul de botez al  fratelui meu mai mare, a refuzat categoric să se lase ajutat să “ràmanà in spatele frontului”.  Dorea sa împàrtàseascà, ca un adevàrat militar, soarta unitătii sale. A plecat cu ea la drum spre necunoscut. Si-a imbràtisat familia in poartă in timp ce caii tropăiau ridicand praful, imaginar sau real, vàzut de tatàl meu dupà 24 de ani.  In drum spre Sinaia, urmand drumul Moroenilor, escadronul a trecut peste muntele Păduchiosu, aflat la cumpăna apelor, între raurile Dambovita si Prahova. In varful Păduchiosului se află si acum o “cruce de răscruce”, pusă pe domeniile lui Constantin Vasiliu Bolnavu (1867-!944), cel mai generos filantrop roman al tuturor timpurilor. Pe o pajiste de pe cumpăna apelor mă opream deseori cand treceam pe acolo cu mama mea Maria. Se vedea in depărtare padurea de alun dintre livezile bunicului Nicolae Popescu din Valea Calului. Pe pajiste se află  de cateva decenii o manăstire slujità de călugàri demni si vrednici. Trecand peste munte càpitanul Valeriu Cocoș a fost inghitit de istorie. Douà avioane germane au apărut prin surprindere deasupra coloanei escadronului bombardand-o si mitraliind-o. Istoria este si ea uneori un fel de balenă imaterială de hidrogen, in care plutesc astri, un fel de sistem al sistemelor devoratoare. Pe neasteptate ingurgitează tot…

Dar ca sà revenim “la oile noastre”, cum ar fi spus nemuritorul Panurge, zdrentărosul si hatrul personaj din Gargantua et Pantagruele. In 1968 pe scena teatrului istoriei generale a lumi se intamplau evenimente care excedau cu mult spatiul scenic, din care transpare oricum o imagine limitată dar edificatoare a acelei imago mundi pe care ne-o formăm fiecare in functiune de fapte, oameni si evolutii.  Panurge al lui Rabelais din La vie de Gargantua et de Pantagruel  (5 càrti, anul 1542 si urm.) întruchipează, de pildà, un personaj de un absurd împins panà la sublim: este un tip prezentabil dar cu înfătisare neglijentă, cersetor in 14 limbi, dintre care trei sunt imaginare: “le lanternois” (un limbaj hibrid intre franceză si engleză,  care nu stiu cum se poate traduce mai bine în romană, printre altele si deoarece, aici unde mă aflu, imi lipsesc cărtile lui Romulus Vulpescu),  limba utopică si limba antipozilor. Aceasta din urmă fiind un amestec de reinventări personale ale lui Rabelais a vorbirilor in arabă, siriacă (pretins antică) si ebraică. Panurg e este un anticipator al lui Kafka din moment ce una dintre oile aflat in grija sa  este in măsură, aruncandu-se în apa mării să la atragă pe toate celelalt, facandu-le astfel să se  sinucidă in numele spiritului de turmă. Modalitatea sinuciderii oilor lui Panurge are ceva din din tipul incercării pe care o exerseazà Madam Von Truppen de la Bruxelles prin propunerea punerii in practică in mars fortat a Programului “ReArm Europe”, care intre timp, fiind mirosit de unii berbeci cu caracter, ostili luării in piept a mării deja in furtunà, si-a schimbat numele in White Paper for European Defence – Readiness 2030. Ceea ce indică doar amanarea unui posibil dezastru. Mecanismul psihologic pervers și distrugător din Rinocerii lui Ionescu isi are probabil originile, cel puţin in parte, in fanteziile satirice ale animalicei autodistrugeri a mioarelor din textul lui Rabelais.

In  1969,  între 15 și 22 iunie,  a fost  Organizat de Centrul Naţional Român afiliat la  I.T.I. (The International Theatre Institute – organizaţie fundatà in 1948 . sub egida UNESCO, de experţi in teatru si dans) și de Asociaţia Oamenilo de Teatru din Instituţiile Teatrale și Muzicale (A.T.M.) un amplu simpozion  dedicat formării profesionale a regizorului. Organizatorii găzduiau delegaţii din 28 de ţări din Europa, America de Nord, America Centrală și Asia. Manifestarea a fost o bună ocazie pentru trecerea in revistă a efervescentei activităţi a regizorilor romani “din noul val “, afirmaţi pe scena internatională dupà 1964, in multiple imprejurări si cu concursul I.T.I.  Intr-un articol din revista cu recunoscutà autoritate profesionalà Theater Heute – comentat pe larg intr-un remarcabil studiu din 2018 intitulat Internaţionalizarea teatrului românesc: Simpozionul dedicat tînărului regizor, 1969,  semnat de Viviana Iacob (cf. https://institutulprezentului.ro/2018/11/07/internationalizarea-teatrului-romanesc/)- este descrisă pe larg “revoluţia „furișată” (sic) pe scenele românești, propunîndu-i pe Beligan și Ciulei ca precursori ai tinerei avangărzi în spaţiul internaţional.  In articol se elogiazà viziunea managerială a lui Ciulei si capacitateasa de a colabora in cadrul teatrului de el condus cu tineri inovatori precum Esrig și Pintilie. Raportandu-se la perioada la care ne-am referit, autoarea studiului citat,  constată cà Esrig, și-a castigat acea recunoastere externă care l-a plasat pe regizor intr-o poziţie de “vizibilitate absolută” in context european cu spectacolele Teatrului de Comedie, Umbra (1963) si  Troilus și Cresida (1965) “generînd în presa străină comparaţii cu Peter Brook”. Tot in contextul Festivalului ITI de la București din 1969 criticii străini au avut reacţii entuziaste la adaptările tînărului Andrei Șerban: Iona – piesa monolog a lui Sorescu (1969) și Omul cel bun din Seciuan (1968).  Spectacolul cu Iona ar fi surprins și pentru că  invitaţii străini  ar fi văzut “in textul lui Sorescu apropierea de Samuel Becket, un autor nepus încă în scenă la București”.

Respectivul simpozion / seminar a fost un moment de bilanţ pozitiv pentru evolutiile din Romania in domeniul artei teatrale. A afirmat principii de abordare, viziuni regizorale specifice ale unor personalitàţi aflate in plin avant creator, a consacrat echipe redutabile si tandemuri actoricesti  care au intrat in istoria teatrului romanesc si international, printre care si tandemul Gheorghe Dinicà si Marin Moraru pe care, intre un spectacol si altul, intre un turneu si altul, ii intalneam destul de des, nu doar la Tik-Tac, ci si in alte ocazii. Nu cred cà aveau o viată socialà intensà dar  nu se dădeau in làturi de la frecventarea colegilor si prietenilor uneori comuni.

Antologice sunt participàrile lor, in special ale lui Dinicà, la initiativa celebrei SIRFA, “societate” pusà pe picioare de remarcabilul pictor, chitarist de forţà si om de lume, dar mai ales maramuresean hatru, Mihai Bandac, pe atunci cadru didactic foarte tanàr la IATC, el insusi autor de farse colosale, inteligente, absurde si subtextuale, cu “conţinut social-politic” suspect de “erezie”, al càror ecou făcea uneori inconjurul  mediilor literare si artistice. “Presedintele” SIRFA a fost ales, la propunerea lui Bandac marele nostru actor  Toma Caragiu, “vicepresedinte” era sublimul  poet Nichita Stanescu. Timp de două decenii “Societatea Internaţionalà de Ridicare a Femeii prin Artà” a fost filată si răsfilată de “organe”, pană cand, spre sfarsitul anilor ’80, cateva “note informative” aduse la cunostinţa “organelor superioare de Partid si de Stat” au generat o analizà “la inalt nivel”. Sfarsită, fireste, in hohote de ras.

În 1969, anul consacrărilor la care m-am referit mai sus, Primăvara de la Praga fusese lichidată cu armele si la orizontul politicii si – prin reflex – al politicilor culturale se intrevedea o mare ceaţă. A fost acela anul in care David Esrig a inceput, la Teatrul Bulandra, pregàtirile pentru spectacolul cu piesa “Asteptandu-l pe Godot”.  Pregătiri care, conform metodei sale de muncà, durau foarte mult timp, uneori ani.  Viitorul deja se intrevedea nebulos, absurd ca si trecutul dinaintea Primàverii de la Praga. (va urma)

___________________________________________________________

Fig. A.  Gheorghe  Dinicà in rolul Thersit din Troilus si Cresida.

Fig. B.  Gheorghe Dinicà si Marin Moraru in Nepotul lui Rameau.

Fig. C. Marin Moraru_Liviu Ciulei_David Esrig_Ion Popescu Udriste_ Gh. Dinicà dupà premiera piesei Nepotul lui Rameau

Fig. D. Castelul Liblice_Boemia_Liblice_zámek

Tot așteptându-l pe Godot ne-am trezit cu sosirea taifunului MAGA și a cometei MEGA (1)