Traian Ceauşescu sau Nicolae Băsescu ? (VIDEO)

O halucinantă horă cu ideea condamnării comunismului – de exemplu prin adoptarea Legii Lustraţiei – a dansat, în cei şase de mandat la Palatul Cotroceni, preşedintele României, Traian Băsescu. Când inetelctualii îi cereau la Bucureşti condamnarea comunsimului, la Beijing Traian Băsescu îl lipea de pereţi de jurnalistul care l-a întrebat doar ce părere are de acea solicitare: nici nu voia să audă. Gabriel Liiceanu şi alţi oameni de aceeaşi valoare intelectuală au descoperit recent, târziu dar mai bine decât niciodată, cât de anti-comunist este fostul lor preşedinte, deşi, aşa cum va demonstra mai jos cotidianul.ro, idolul proaspăt-decăzut a fost anticomunist cu serpentine sau sinusoide, de-a resuşit să-i ameţească pe toţi. După ce a recitat cu greutatea-i recunoscută şi cu poticnelile-i intelectuale unanim apreciate, la caraghioasa serbare din parlamentul României, textul scris de profesorul şi politologul Vladimir Tismăneanu sub formă de condamnare a comunismului, T. Băsescu şi-a dat arama pe faţă: Ceauşescu ar fi fost un mare preşedinte dacă pleca după zece ani. Adică exact câţi ani va acumula numitul idol decăzut la finele celu-i de-al doilea mandat. Mai e vreun secret pentru cineva care e idolul faţă de care se raportează Traian Băsescu în subsolurile minţii sale ? Între timp, condamnaţii lui Băsescu îşi iau pensiile frumoase şi prosperă frumos din afacerile grase.

“Dacă el stătea numai 10 ani, era un mare preşedinte în istoria românilor” a glăsuit Traian Băsescu, la b 1 TV, despre pedecesorul să la şefia statului român: dictatorul Nicolae Ceauşescu, condamnat la moarte şi excutat în urmă cu 21 de ani.

„Eu am fost de acord cu Băsescu  când a condamnat, în 2006, comunismul. M-am recunoscut în gestul lui. Atunci Băsescu a devenit preşedintele meu, nu eu am devenit intelectualul lui. Însă când acelaşi om care condamnă comunismul vine şi spune la o emisiune că dacă Ceauşescu ar fi condus România doar 10 ani ar fi fost un preşedinte mare, atunci  mă îndepărtez de el, pentru că asta înseamnă că nu ştie ce a condamnat”, a declarat Gabriel Liiceanu la o televiziune din Braşov, potrivit ”Adevărul”.

Gabriel Liiceanu şi alţi intelectuali ori de publicişti care i-au fost favroabili au rămas uluiţi de această atitudine, considerând-o ca fiind una nouă. Ei amintindu-şi doar că a condamnat comunismul. Cotidianul.ro le sare în ajutor. Le reaminşteşte cum, fiind cel puţin inconstant, a sărit de la respingere sau îndoială la acceptare: Traian Băsescu.

În mai 2007, Traian Băsescu susţinea cu fervoare „adoptarea legii lustraţiei, ca urmare firească a gestului de condamnare a crimelor comunismului şi desecretizare a arhivelor fostei Securităţi“.

În 18 martie 2005 avea altă părere.

Întrebat de ziarul „Ziua“ dacă va susţine un proiect de lege a lustraţiei, Traian Băsescu a răspuns, referindu-se la Parlament: „Să-l facă odată“.

Peste doar câteva zile se răzgândea, uitând ce spusese. Întrebat dacă sprijină o lege a lustraţiei, şeful statului a precizat, senin, pentru „Magyar Nemzet“: „Am anumite rezerve, în sensul că după cincisprezece ani o asemenea lege a lustraţiei nu ar fi de mare folos. Dacă o astfel de lege ar fi apărut pe vremea Proclamaţiei de la Timişoara, ar fi ajutat la o dezvoltare mai rapidă a societăţii româneşti“.

O lună după aceea, în aprilie 2005, la Mix FM, preşedintele ţării îşi schimba atitudinea spunând că dezbaterea despre legea lustraţiei „poate deveni o dezbatere importantă dacă ea va ajunge şi în Parlament. Dacă nu, va rămâne doar un vehicul prin care câte un politician «decedat» mai scoate capul din pământ şi spune «mai exist şi eu!»“. Traian Băsescu dădea cu acelaşi prilej asigurări: „Voi susţine o astfel de lege. Cu toate implicaţiile ei“.

Un an mai târziu, în aprilie 2006, la „Marius Tucă Show“, rămânea în acelaşi registru: „În mod categoric o lege a lustraţiei trebuie făcută. (…) Da, sunt de acord că trebuie făcută o lege a lustraţiei, s-a întârziat prea mult“. Şeful statului venea însă şi cu o precizare importantă şi extrem de interesantă: „Pentru ca o astfel de lege să fie credibilă, ea trebuie să-şi poată atinge obiectivul“.

Peste un alt an, în ianuarie 2007, Traian Băsescu – acelaşi care a râs de nenumărate ori de Emil Constantinescu din cauză că s-a declarat „înfrânt de structuri“ – se răzgândea din nou şi introducea în ecuaţie, pentru săptămânalul austriac „Profil“, tocmai „structurile“, luându-le apărarea: „Lustraţia este posibilă dacă are loc un an după revoluţie. Dar au trecut deja 16 ani. Mulţi angajaţi ai Securităţii sunt de mult în pensie. În actualul serviciu de informaţii al României nu mai sunt activi, mai degrabă sunt în economie sau în politică“.

Ulterior, la Realitatea TV, îşi schimba din nou opinia. Întrebat dacă legea lustraţiei îl interesează, Băsescu a răspuns „Da“. Şi a urmat o explicaţie stranie: „Nu este prea târziu. Nu cred că cei care au făcut poliţie politică, spre exemplu ofiţeri ai fostei Securităţi care au făcut poliţie politică, nu cred că oameni care au deţinut funcţii în Partidul Comunist Român, având posibilitatea să ia decizii, sau oamenii care să ia decizii care au influenţat în rău viaţa de zi cu zi“.

În cele din urmă, declarativ, Băsescu a condamnat oficial şi doar teoretic comunismul.

Bunăstarea pe viaţă a comuniştilor şi a securiştilor

În realitate, în Era Băsescu,  torţionarii comunişti şi securişti au fost condamnaţi la bunăstare pe viaţă

Legea lustraţiei şi măsurile cu adevărat reparatorii pentru victimele comunismului au fost marele eşec al mandatului preşedintelui României, Traian Băsescu.

Condamnarea crimelor comunismului a rămas doar o declaraţie scrisă a şefului statului român şi un laborios, dar contestat raport al comisiei prezidenţiale.

Torţionarii comunişti şi securişti de odinioară zburdă în libertate cu pensii astronomice. Doar recent tăiate ca trupa Boc-Băsescu să-şi astupe găurile incomptenţei. Mai mult, o bună parte a comuniştilor şi a securiştilor condamnaţi au afaceri prospere.

Prea puţine dintre recomandările curajoase ale specialiştilor din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste – coordonată de politologul şi profesorul Vladimir Tismăneanu – au fost puse în practică.

CULISE.Traian Băsescu a ajuns să înfiinţeze Comisia Tismăneanu după ce la început nici nu voia să audă de condamnarea comunismului. Când elita intelectuală îi cerea printr-un celebru Apel în martie 2006, în România, condamnarea comunismului, era într-o vizită oficială în China comunistă. Întrebat de un ziarist la un briefing exclusiv cu presa română ce părere are despre Apel, preşedintele României a avut, la reşedinţa sa oficială de la Beijing, o ieşire nervoasă: l-a apostrofat serios pe jurnalist, s-a ridicat şi a plecat de la întâlnirea cu presa română. A continuat să-l apostrofeze pe jurnalist şi la bordul aeronavei oficiale, la întoarcerea spre Bucureşti, spunându-i că e nătâng şi apoi nerod. La fel şi pe unul dintre semnatarii acelei solicitări care era membru al delegaţiei oficiale, iar astăzi e un ilustru demnitar.

 S-a ales praful de unele recomandări ale comisiei Tismăneanu:

• Recunoaşterea oficială a caracterului anticomunist al Revoluţiei din decembrie 1989.

• Analiza felului în care birocraţia s-a regrupat şi a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a împiedica avansul revoluţiei.

• Recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc în Piaţa Universităţii.

• Adoptarea de către Camerele reunite ale Parlamentului a unei declaraţii explicite de condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora, în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.

• Înfiinţarea unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii şi terorii comuniste.

• Urgentarea construirii în centrul Capitalei a unui Monument al Victimelor Comunismului.

• Continuarea omagierii victimelor comunismului prin ridicarea de monumente comemorative şi în alte locuri simbolice din ţară, completând seria celor realizate de AFDPR.

• Introducerea în muzeele de istorie din ţară a unor secţiuni referitoare la ororile comunismului.

• Înfiinţarea unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România.

• Centru de documentare destinat informaţiei publice pentru înţelegerea fenomenului comunist.

• Organizarea unei conferinţe internaţionale pentru condamnarea crimelor comunismului.

• Continuarea emisiunilor de la TVR din ciclul “Memorialul Durerii”, realizate de Lucia Hossu-Longin, cu o programare la ore de maximă audienţă.

• Organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică.

• Organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare, în care să fie prezentat conţinutul Raportului CPADCR.

• Traducerea Raportului în limbile de circulaţie universală şi publicarea lui.

• Publicarea unor variante prescurtate ale Raportului în română şi în limbi de circulaţie internaţională

• Revizuirea manualelor şcolare şi introducerea în programele de învăţământ a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste.

• Elaborarea în circa un an a unei enciclopedii a comunismului românesc.

• Aprecierea justă a luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei unei bune părţi a poporului român faţă de comunism între 1945-1989.

• Declararea crimelor şi abuzurilor regimului comunist – în baza dovezilor existente – ca fiind crime împotriva umanităţii şi, în consecinţă, imprescriptibile juridic.

• Având în vedere criminalitatea şi nelegitimitatea regimului comunist, se impune adoptarea urgentă a legii lustraţiei.

• Desfiinţarea prin lege a condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic făcând parte din codurile penale din 1948, 1955 şi 1968 cu modificările ulterioare.

• Anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată rezultate pe baza Decretului 153/1970 privind “parazitismul social”, “anarhismul” şi orice alt “comportament deviant”.

• Dezavuarea Legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea desface contractul de muncă pentru “abateri de la etica şi echitatea socialistă”.

• Anularea condamnărilor la moarte de tipul celor aplicate aşa-zişilor trădători de ţară, care nu au trădat de fapt România, ci criminalitatea comunismului. De exemplu: Constantin Răuţă – 1973, Ion Mihai Pacepa – 1977, Mircea Răceanu – 1989.

• Recunoaşterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ilegalităţii măsurilor de internare administrativă în unităţi, colonii şi batalioane de muncă, a domiciliilor obligatorii, a arestărilor fără mandat, a actelor de tortură fizică şi psihică din timpul anchetei şi detenţiei, a arestărilor colective pe bază de naţionalitate, apartenenţă politică, religioasă sau profesiune, a asasinatelor politice, a tratamentelor psihiatrice cu scop represiv, a discriminărilor pe bază de origine socială, religioasă sau etnică în politica de cadre şi în învăţământ.

• Abrogarea prin lege a prevederilor decretului prezidenţial al lui Nicolae Ceauşescu din 1988 în ceea ce priveşte crimele politice (scoaterea de sub incidenţa acelui decret a infracţiunilor de natură politică). Acest decret a amnistiat diverse condamnări (de exemplu, infracţiunile soldate cu pedepse sub 10 ani au fost amnistiate, iar pedepsele de peste 10 ani au fost reduse la jumătate). Datorită aplicării acestui decret, securişti şi şefi comunişti care, de pildă, au torturat sau au ordonat torturarea unor disidenţi nu pot fi acţionaţi în justiţie, deoarece orice vină în afară de omor a fost amnistiată prin acest act normativ. Există opinia că, din punct de vedere legal, aceasta a fost cauza principală pentru care nu s-a putut face “Procesul comunismului”: majoritatea crimelor nu au fost omoruri, ci: tortură, lovituri cauzatoare de moarte, bătăi, privare ilegală de libertate, abuz în serviciu cu vătămarea intereselor persoanei etc., toate “amnistiate”.

• Foştii cetăţeni români exilaţi în perioada comunistă (şi/sau urmaşii lor direcţi) să-şi reprimească drepturile de care au fost privaţi prin abuz (drepturile referitoare la cetăţenie – este vorba în primul rând de scriitorul disident Paul Goma, care nu a renunţat niciodată la cetăţenia română şi nu are nici un motiv să o solicite acum -, avere, alte drepturi).

• Statul român trebuie să-şi ceară tuturor scuze şi să-i cheme înapoi, pe ei şi/sau pe urmaşii lor.

• Toate nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu: foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai “Justiţiei” comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei.

• Propunerea de a se interzice drept forme de negaţionism, pedepsibile prin lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor comunişti.

• Interzicerea afişării în public a simbolurilor şi însemnelor comuniste (steaua roşie, drapelul roşu cu secera şi ciocanul, stema RPR, repectiv RSR) cu excepţia contextului educativ antitotalitar.

• Interzicerea difuzării materialelor de propagandă comunistă (afişe, pliante, cărţi, filme, cântece) cu excepţia contextului educativ antitotalitar.

• Recunoaşterea calităţii de deţinuţi politici a celor arestaţi pentru participarea la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii.

• Modificarea legislaţiei referitoare la Arhivele Naţionale şi imediata desecretizare a tuturor arhivelor legate de perioada comunistă şi trecerea Arhivelor Naţionale în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor.

• Legea Arhivelor Naţionale trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric.

• Este indispensabil ca transferul tuturor arhivelor comunismului de la serviciile secrete sau alţi deţinători la CNSAS sau Arhivele Naţionale să fie însoţit de o anchetă detaliată a tratamentului la care au fost supuse aceste arhive.

• O analiză riguroasă a felului în care serviiciile secrete au tratat moştenirea Securităţii, atât cea internă, cât şi cea externă

• Publicarea pe Internet a inventarelor Arhivelor Naţionale, ale direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, ministerelor Justiţiei, de Interne, Sănătăţii, Învăţământului etc. Sensul acţiunii acestei comisii nu se rezumă la examinarea trecutului. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber şi neîngrădit.

• Cercetătorii trebuie să aibă acces nelimitat la inventarul tuturor arhivelor instituţionale.

• Desecretizarea arhivelor “grupelor operative” (Servicul “K”, după 1956), ca o ultimă şansă de a descoperi din rapoartele securiştilor care supravegheau închisorile locurile secrete unde au fost înmormântaţi numeroşi deţinuţi politici;

• Restituirea arhivelor cultelor religioase confiscate în mod abuziv.

• Retrocedarea arhivelor sioniste capturate de Securitate şi accesul la dosarele personale ale tuturor sioniştilor.

• Imperativul ca organele abilitate să dea publicităţii locurile unde sunt îngropaţi sioniştii care au pierit în anchete şi adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru reînhumarea lor conform datinii evreieşti.

• SRI să descopere şi să predea neîntârziat instituţiilor şi fundaţiei abilitate “Jurnalul” lui Gheorghe Ursu în scopul publicării.

• Desecretizarea acordurilor încheiate între România şi RFG privind plata unor “despăgubiri” şi acordarea unor avantaje economice României în funcţie de numărul de etnici germani lăsaţi să părăsească România.

• Necesitatea grăbirii transferului documentelor Tribunalelor Militare, ale Direcţiei de evidenţă a Miliţiei, ale Ministerului Justiţiei etc. spre CNSAS şi sporirea numărului de angajaţi din această instituţie pentru a putea gira mai eficient documentele şi punerea lor la dispoziţia publicului.

• Prezentarea adevărului referitor la perioada precomunistă, comunistă şi postcomunistă în manualele şcolare şi cursurile universitare de istorie.

• Sprijinirea studiului aprofundat în institutele şi centrele de cercetare ştiinţifică existente în cadrul statului sau al societăţii civile, în vederea alcătuirii unor lucrări fundamentale de istorie a perioadei comuniste.

• Înfiinţarea unui sistem de 12 burse prezidenţiale acordate anual, pe bază de concurs, unor cercetători (sub 40 de ani) interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste. Bursierii vor lucra în cadrul muzeului, al centrului de documentare şi, pe bază de colaborare, în cadrul IICCR.

Călăul cu pensie de nabab

I.C. , acum în vârstă de 87 de ani, aflat la ora „bilanţului”, a simţit nevoia să se spovedească în faţa istoricilor crimelor comuniste: „Am împuşcat în ceafă cu mâna mea 16 oameni”. Are o pensie de 4.000 de lei noi.

Victima nu poate primi compensaţii

Elena Ionaşcu nu poate primi nici un fel de compensaţie pentru că tatăl său, Petru Anculia, a fost executat sub ochii ei de comunişti şi răstignit cât încă nu era mort. Cu toate că a suferit pentru că, după execuţia tatălui, mama i-a fost trimisă la muncă forţată la Canal, iar ea a fost internată într-un orfelinat, nu poate primi compensaţii pentru că legea le dă astfel de drepturi doar celor care au fost închişi sau deportaţi.

Mai multe asemănări, puţine deosebiri

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.