TRĂIRILE MALEFICE (10)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Şarpele din iarbă

– Ia mai termină, îi strigă Poolo, copilului Silar, care, prost crescut ca taică-său, lovea cu un băţ într-o conservă de tinichea găsită prin iarba din jur. Între timp, băiatul i se uita drept în ochi, cu o privire insistentă şi cu atât mai enervantă, cu cât nu există metodă mai sigură de a irita pe cineva decât să-i comunici fără echivoc faptul că pricepi foarte bine supărarea celuilalt şi că tocmai acel lucru este cel care-ţi produce cea mai mare plăcere. Poolo încercă să nu se monteze prea tare: el, care era atât de ocupat, abia dacă se lăsa convins o dată ori de două ori pe an să iasă în natură, să respire aer curat şi să nu se gândească la nimic. Tatăl lui Silar fusese coleg de bancă, în şcoala primară, cu Poolo şi o prietenie trainică – dacă drumurile vieţii nu te despart – de la vârsta aceea se formează. Ca şi fiul, şi tatăl n-a excelat niciodată prin bun-simţ, însă avea alte calităţi indiscutabile – indiscutabile! -, care-l făceau demn de a fi iubit încă de copil şi preţuit ca om matur. În primul rând, tatăl lui Silar era foarte generos şi era dispus, oricând, să-ţi dea şi cămaşa de pe el. Ceea ce denotă, mai degrabă, că tatăl lui Silar – pe care-l chema tot Silar… – nu prea avea ataşamentul elementar faţă de obiecte, îşi spunea Poolo, el care se despărţea atât de greu de ori ce lucru ce-i intrase vreodată în posesie.

Fiul acelui Silar – pe care-l chema ca şi pe taică-său – venise cu cei doi adulţi la iarbă verde şi era evident că se plictisea. În mod normal, ar fi trebuit să-i însoţească şi mama lui, însă aceasta a rămas acasă să pregătească ceva foarte bun de mâncare pentru când se vor întoarce băieţii din pădure. (Nu că nu le-ar fi dat şi o gustare consistentă pentru excursie, precum şi o ladă cu bere, una de apă şi alta cu sucuri, dar una e să mănânci pe o pătură întinsă pe gazon, unde nu-ţi găseşti poziţia comodă, stai pe un cot şi te străduieşti să te foloseşti doar de o mână, îţi amorţeşte piciorul, ţi se varsă termosul peste şuncă, iar o denivelare minusculă de teren, cauzată de un smoc de iarbă înghesuită sub cuvertură, îşi cere dreptul legitim la aer şi-ţi provoacă mari probleme de stabilitate a solniţei şi a sticlei căreia tocmai i-ai scos dopul (după ce ai căutat mai mult de zece minute deschizătorul acoperit de marginea din partea opusă a unei farfurii din plastic, pe care vă juraţi amândoi că n-a scos-o nici unul din coş. “Şi de ce aş fi scos-o? întreabă fiecare dintre voi, cu acelaşi glas excesiv de mirat.) Acasă este cu totul altceva, acasă stai comod la masă, te poţi folosi de ambele mâini, nu-ţi amorţeşte piciorul de sprijin, nici o gâză nu ţi se urcă pe pâine, iar vântul nu-ţi zboară încontinuu şerveţelele cât colo şi nici nu-ţi aduce tot felul de ierburi peste untiera uitată deschisă. Singurul lucru neplăcut acasă este că ţi-e dor de aerul curat de “afară”, unde a atât de bine….

Silar băiatul continua să-l privească pe Poolo direct în faţă, extrem de atent de parcă studia, asemenea unui expert, fazele succesive prin care trece un om atunci când avansează de la iritare la o adevărată criză de furie. Îl privea ţintă pe Poolo şi bătea în conserva goală de tinichea acelaşi tact de mai bine de cinci minute. (“Copilul acesta are un deosebit simţ al ritmului”, trebui să admită Poolo.) Apoi, pe cât striga mai tare adultul, ochii copilului îl focalizau tot mai insistent, mărind tensiunea şi provocând descărcarea ei tot mai violentă. Băiatul nu făcea nimic altceva decât să lovească în cutie şi să-l privească, în vreme ce taică-său a dispărut cu totul, de parcă ar fi intrat în pielea progeniturii sale. Strigătele de ajutor ale lui Poolo, care-l somau pe părinte să-şi strunească fiul, se pierdeau printre copaci, iar puştiul părea să nu mai obosească să păstreze ritmul şi să-şi ţină privirea concentrata asupra victimei sale.

„Acum am două soluţii, încercă să se calmeze Poolo: fie mă fac pur şi simplu că nu-mi pasă, situaţie în care şi lighioana asta nesuferită se va plictisi şi va căuta un alt mod de a mă exaspera, fie mă scol de aici şi-i dau două palme de-l las lat”. Poolo constată că tocmai atunci a găsit una dintre acele poziţii improbabile în care s-a nimerit să nu stea pe o piatră, să nu fie deranjat de furnici, să dea de un smoc de iarbă dispus să ia forma şi moliciunea unei perne. Aş că, măcar deocamdată, soluţia cea mai bună părea să fie să se prefacă indiferent la teroarea puştiului, rămânându-i neştirbită plăcerea rară a unei poziţii comode.

Urmă faza exerciţiului de rezistenţă. Un adult este mai înţelept, el are mai multă experienţă şi ştie cum să-şi gestioneze răbdarea. Evident că e aşa, numai că fiecare regulă are excepţiile ei. „Probabil că sunt, totuşi, prea obosit, îşi spuse Poolo, a fost ultimul termen de a mai ieşi şi eu ca să scap de toate mizeriile zilnice. Anul trecut n-am reuşit să părăsesc nici măcar pentru o singură zi oraşul, dacă nu punem la socoteală picnicul acela cu delegaţia japoneză, prilej cu care a trebuit să zâmbesc tot timpul şi să-mi controlez fiecare vorbă. Sunt epuizat”, constată el, în vreme ce, de la o distanţă sigură, copilul îl pândea cu ochi de şarpe şi bătea, în continuare, acelaşi ritm în cutia aceea blestemată de tablă. „Dacă nu mă scol acum de aici, oricât mi-ar fi de bine, derbedeul mă va atrage cu totul în vraja sa şi va suge întreaga voinţa din mine”. Lucrul era evident, aşa procedează pitonii şi, parcă, şi şarpele boa, numai că Poolo nu reuşi să se ridice din iarbă, oricât de logic şi de matur gândea.

„Şi unde naiba a dispărut şi nesimţitul ăla de taică-tu?” continua să caute un sprijin în afară Poolo. Care era tot mai convins că şi Silar senior se uită de undeva fix către el şi aşteaptă cu meticulozitatea savantului să analizeze toate fazele scoaterii din minţi a şoricelului alb, a victimei inocente jertfite pe altarul ştiinţei. Şi era tot mai convins şi că răcnetele sale de ajutor, întorcându-se indiferente de niciunde, nu dovedeau decât că tatăl şi fiul, ascunşi în acelaşi corp, îl urmăresc fiecare din spatele câte unui ochi al plăsmuirii care a luat înfăţişarea copilului. Prin care ochi se uită tatăl şi prin care fiul, iată o diversiune bună, aptă de a-l scoate din enervare pe Poolo.

Apoi începu dansul. Cel care cedă primul fu adultul, căruia nu i-au ajutat cu nimic înţelepciunea, experienţa, educaţia şi toate celelalte acumulări născute din atâtea sacrificii de o viaţă. Bărbatul se sculă brusc în picioare, dar nu suficient de brusc pentru ca băiatul să nu se dea câţiva paşi în spate, exact atât cât să se păstreze intactă distanţa de siguranţă. Poolo trebui să-şi recunoască şi faptul că anii au început să lase urme în trecerea lor nemiloasă: nu mai era mlădios, nu mai era sprinten, nu mai avea condiţie fizică. La fiecare mişcare spre copil, acesta răspundea cu o contramişcare identică şi, dacă adultul, „bătrânelul” – acum trebuie să ne obişnuim să-i spunem aşa, fără să ne mai ascundem după deget – făcea eforturi evidente pentru a se apropia, puştiul se replia firesc, fără a se împiedica de denivelările terenului, deşi se retrăgea cu spatele şi-şi ţinea tot timpul ochii aţintiţi asupra bietului cobai revoltat. Ba mai mult, nici măcar o singură dată ritmul acela persuasiv, veşnic neschimbat, enervant până la exasperare, nu s-a întrerupt şi n-a dat nici un singur rateu. În schimb, cel ce a sfârşit prin a se împiedica şi a cădea cât era el de lung a fost posesorul înţelepciunii cu greu dobândite, a experienţei bogate de viaţă şi a renumelui de bun strateg în bătăliile vieţii – altfel, nici nu s-ar putea explica extraordinara reuşită profesională şi socială a unui personaj atât de important în biografia întregii ţări. („Şi nu numai”, cum se obişnuieşte să se adauge, ori de câte ori se ajunge la acest punct.)

Căzut pe panta lină, pe care se repliase băiatul, Poolo se afla în situaţia cu totul umilitoare de a trebui să privească în sus la ochii ce nu s-au îndepărtat de el nici măcar de o infinitate de timp. Asta îi amintea că şi Silar senior, pe vremea cât au fost colegi de bancă în clasele primare, avea obiceiul să te privească lung, după ce-ţi făcea o porcărie, obligându-se să-ţi întorci, până la urmă, tot tu privirea, oferindu-i, astfel, satisfacţia unei izbânzi în plus. Silar senior fusese un copil de treabă, doar, din când în când, după un orar şi după o alegere imposibil de precizat, teroriza pe cineva şi savura în mod evident lungile momente din satisfacţia astfel dobândită. Deja atunci, Poolo i-a spus, de mai multe ori, lui Silar că acesta trebuie că a fost în altă viaţă un şarpe, dacă avea nevoie, la răstimpul dictat de fiziologia sa, de o victimă pentru hrană, pe care o savura în linişte şi fără milă, după care, pentru o vreme, subiectul fiind închis, (re)devenea cel mai de treabă individ din clasă, săritor la nevoie şi excelent coleg de joacă. (Poate, totuşi, că Poolo nu le-a spus toate astea colegului său în cursul primar, deşi amândoi au citit deja în clasa a treia nişte cărţi de popularizare a metempsihozei şi au devenit fervenţi adepţi ai ei, făcând tot felul de experienţe pe cât de ingenioase, pe atât de crude şi sancţionabile, dacă ar fi fost prinşi. O vreme, Silar a încercat să ţină pasul cu spiritul precoce al prietenului său, decalajul apărând prin clasa a patra elementară, când nici n-au dorit să mai fie colegi de bancă. Lucru ce nu i-a oprit, totuşi, să rămână prieteni buni.)

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Copilul… „E limpede, îşi mai spunea Poolo, e limpede că sunt extrem de obosit”. Ritmul era acelaşi. „Cândva devenise clar că şi programul lui va trebui să se termine. Că firul se va rupe, aşa cum se spune”. Nici o satisfacţie umană în ochii lui… în ochii lui Silar junior? Silar senior?

Poolo încercă să se scoale în picioare, chiar reuşi s-o şi facă. Dansul reîncepu, şarpele se replia în ritmul avansării victimei, în ritmul băţului pe cutia de conserve, în ritmul pulsului lui Poolo.

După al treilea eşec, bărbatul, bazându-se pe studiile sale, care i-au dezvoltat atât de mult înţelepciunea, pe experienţa şi pe neobişnuita-i inteligenţă nativă, renunţă să se mai ridice în picioare. „Întotdeauna cel mai înţelept cedează”. „La fel ca şi cel ce nu mai poate”, trebui să facă un mic amendament Poolo la cugetarea străbună. Cei doi ţapi tematici luându-se în coarne pe o punte îngustă, amândoi dorind să treacă în acelaşi timp valea, sosiră şi ei din memoria prodigioasă a savantului, direct din cartea de citire de clasa a treia. Un manual destul de ponosit, însă încă atât de viu, încât Poolo reuşi să-l şi ia în mână din iarba în care se afunda el însuşi tot mai adânc.

Era aproape de amiază, acum ar trebui să înfulece din proviziile frumos orânduite pe cuvertură şi să soarbă din berea rece. Copilul bătea acelaşi ritm în cutia goală de conserve, însă, ceea ce era cel mai cumplit, cel mai neomenesc, era că nici o satisfacţie nu era sesizabilă în ochii săi privind la fel de fix, la fel de lipsiţi de expresie, la fel de concentrat.

Poolo îl vedea pe Silar, mai tânăr cu câţiva ani decât tatăl său atunci când au fost colegi de bancă. Ţine manualul atât de uzat în mână şi nu se miră cât e de ruptă cartea: în fond, ea a stat mulţi, mulţi ani în iarbă, sub cerul liber, în aerul atât de curat al naturii neîngrădite, aerul atât de curat, e atât de bine, atât de sănătos, la doar câţiva kilometri de smogul din oraş, de gândurile din oraş, e atât de bine, trebuia să vină mai de mult, ochii îl privesc fix, au dreptate. Poolo se lasă absorbit de ei. E linişte. E bine.

E linişte.

Silar strânge gospodăreşte cele risipite cu dărnicie pe pătură, pune totul în portbagajul maşinii şi revine în vâltoarea nesuferită a oraşului.

Pentru Poolo, un om atât de important, se organizează funerarii naţionale. Mii de oameni sosesc de pretutindeni să-şi ia rămas bun de la el. (Chiar şi de peste ocean!) În fond, şi ei au dreptul la o vacanţă. În fond, şi el are dreptul la o vacanţă.

Organizaţia pentru Jefuirea lui Ioanides Goldstein

(O.p.J.l.I.G.)

sau pur şi simplu

ORGANIZAŢIA

Ioanides Goldstein? Ce nume mai e şi ăsta?

Introducere (nu foarte necesară)

Despre Ioanides Goldstein nu se ştie mare lucru, de fapt nu se ştie mai nimic. Cel mult, se spune că în realitate Ioanides Goldstein ar fi dat-dispărutul Laszlo Sancez, cel care a jefuit Banca United Koriolanus şi despre care s-a scris că s-ar fi înecat în Tamisa, unde maşina a fost scoasă de pompieri, dar nu şi trupul său. Şi nici cele 8,357 (opt virgulă trei sute cinzeci şi şapte) miliarde de dolari¹. Sigur, toate acestea nu-s decât nişte pure speculaţii pe o bază discutabilă, însă în legătură cu brusca apariţie atât de fulminantă a unuia dintre cei mai bogaţi oameni de pe glob, Ioanides Goldstein, dacă nu chiar cel mai bogat, o altă explicaţie cât de cât plauzibilă n-au emis până azi nici măcar serviciile …

Aşa că acest aşa-numit Ioanides Goldstein şi-a devoalat brusc puterea abia când s-a constatat că agenţii săi au cumpărat – pas cu pas! – jumătate din flota petrolieră a lumii. Pe urmă a reieşit că acelaşi I.G. şi-a însuşit 38,6% dintre toate bazele de agrement din Australia, aproximativ 39% dintre toate bordelurile de pe glob, 48 de staţiuni montane de pe toate continentele, precum şi celebra universitate S&A (Science & Arts). Mai nou, în toate clasamentele Ioanides Goldstein este dat drept cel mai bogat om de pe Terra.

Numele lui I.G. apare stârnind mari uimiri şi dispare în acelaşi misterios nor de fum de unde iese doar pentru foarte scurt timp. Şi nu apare niciodată personal, adică în carne şi oase, ci doar prin veştile despre ultimele sale realizări. Averea îi sporeşte continuu, fără ca personajul să fi fost văzut măcar şi o dată în public. O vreme s-a crezut că nici n-ar exista cu adevărat un Ioanides Goldstein – ce nume mai e şi ăsta? – şi că sub această denumire s-ar ascunde un grup financiar. „Un grup financiar atât de discret nu poate fi decât o structură mafiotă”, după cum presupun anumiţi analişti. Prin urmare, autorităţile din cele mai puternice state au supus la controale financiare amănunţite toate tranzacţiile efectuate în numele lui I.G., fără a se putea formula, după mii de investigaţii, nici o singură plângere penală: cele mai importante firme de avocatură au izbutit să protejeze intimitatea mandantului lor².

Şi totuşi! Serviciile au localizat vila misteriosului magnat şi monitorizează zi şi noapte pe oricine intră sau iese de acolo. În felul acesta au fost identificaţi nu numai mai mulţi agenţi de bursă, avocaţi, experţi contabili şi financiari, ci şi personalităţi politice de prim rang, înalţi ierarhi ai diferitelor culte şi chiar şi vedete din lumea showbiz-ului. I. G. în persoană fie că nu a părăsit niciodată reşedinţa, fie că a făcut-o iscusit travestit, fie că… fie că nu există.

Starea de fapt

Această introducere poate că nici nu este necesară, întrucât ea nu-i interesează în mod special pe cei ce au planificat marea spargere. Pentru aceştia e limpede un singur lucru: Vila Ioanides Goldstein este o fortăreaţă inexpugnabilă:

1. fiind atent monitorizată de către servicii, e mult mai păzită decât majoritatea celor mai importante puncte strategice;

2. atenţia acestei supravegheri este dublată de armata de jurnalişti³ şi de paparazzi;

3. Vila Ioanides Goldstein este securizată cu cele mai sofisticate sisteme de alarmă şi păzită de zeci de luptători de elită, toate acestea fiind capabile să intimideze orice tentativă de intrare a unor oaspeţi nedoriţi.

Leopold I. Ruppert

Tocmai pe aceste considerente evidente se bazează Leopold I. Ruppert, cel ce şi-a pus în cap planul nebunesc de a-l jefui pe Ioanides Goldstein: tocmai pe această realitate se bazează Leopold I. Ruppert, pe ideea că nimeni n-ar accepta posibilitatea că o astfel de „cazemată” ar putea fi jefuită.

O paranteză: Ioanides Goldstein apare în acte drept Ioanides L. Goldstein, chiar dacă în mod curent, acel „L” nu este menţionat. Iniţial, s-a crezut că respectivul „L” ar proveni de la „Lobron”, dar, de fapt, este iniţiala lui Leopold, cum s-a descoperit că l-ar fi chemat pe ipoteticul tată al ipoteticului Ioanides. Leopold? Păi, la fel ca şi Leopold I. Ruppert?? Mai ales că acel „I” al lui Ruppert nu este decât prescurtarea lui Ioanides!! Cam multe similitudini pentru a se putea vorbi despre simple coincidenţe… Acesta este şi motivul pentru care litera „L” nici măcar nu este pomenită în sigla Organizaţiei iniţiată de Leopold I. Ruppert. Închidem paranteza.

Aşadar, pe Leopold I. Ruppert – sau cum s-o fi numind cu adevărat – nu-l interesează omul Ioanides Goldstein, ci doar averea acestuia. Or măcar o parte cât mai consistentă din averea acestuia.

Dându-şi seama că nici măcar el, cu tot cu mercenarii săi atât de încercaţi⁴, nu poate spera de unul singur la succes, a hotărât să iniţieze o Organizaţie de profesionişti apţi de a pune în practică fantasticul său plan⁵. Aşa s-a născut O.p.J.L.I.G, înregistrată oficial drept Organizaţia pentru Jocuri Lumeşti I.G., dar de fapt Organizaţia pentru Jefuirea lui Ioanides Goldstein, pe care o vom numi mai desparte doar „Organizaţia”.

Aşadar, Organizaţia: structură, coduri

Leopold I. Ruppert a izbutit atâtea lovituri faimoase fără a putea fi vreodată incriminat fiindcă este un om de o rigurozitate deosebită, un geniu al spargerilor de răsunet, care nu lasă niciodată nici cel mai mic amănunt la voia întâmplării.

În privinţa Organizaţiei, primul lucru a fost să se încredinţeze ca nimeni dintre cei aleşi să nu poată deveni un trădător, secretul total fiind indispensabil pentru reuşita incredibilei acţiuni. De aceea, fiecare membru era făcut conştient că toate rudele sale – până la cel de gradul trei! – vor fi ucise la ce mai mică indiscreţie. (Din start, burlacii, orfanii, divorţaţii, văduvii nu sunt acceptaţi.)

În ordinea importanţei, al doilea punct a fost şi este alegerea doar strict a unor oameni potriviţi pentru sarcinile dinainte stabilite. De unde a rezultat o organigramă pe verticală cu poziţii ierarhice şi pe orizontală cu corespondenţe punctuale.

Numele real al ocupantului fiecărui post e codificat şi doar astfel cunoscut chiar şi din interior: „Leul”, „Lupul” „Rinocerii”, „Crocodilii”, „Lupii”, apoi diferitele specii de târâtoare („Şerpii boa”, „Şerpii constrictori” „Şerpii de apă” etc.), iar la bază: „iepurii”, „ogarii”, „fluturii” şi „caisele” (?).

Toţi aceştia formează cele unsprezece servicii: serviciile juridice, respectiv serviciile de penetrare, de recoltare, de previziune, de IT, de artificieri, de transport, de intoxicare, de abatere a atenţiei, de machiaj, de verificare a fidelităţii.

Schema cuprindea, la un moment dat – şi se pare că aşa funcţionează şi acum – 183 membrii titulari şi 183 membrii de rezervă (câte unul pentru fiecare poziţie). Asta pentru că fiecare om e indispensabil complicatei acţiuni: aşa că, dacă un titular devine dintr-un motiv sau altul indisponibil, să fie gata dublura a-i lua locul oricând. („Leul” ştie prea bine că şi cel mai performant agregat se gripează fatal dacă şi un singur şurub – ori cât de banal – nu este la locul lui!)

A urmat elaborarea şi punerea în practică a unui complicat limbaj codificat pentru comunicarea între actorii scenariului, singurul limbaj acceptat a fi folosit pe tot parcursul pregătirii, îndeplinirii acţiunii şi dispersării, adică pierderea urmei celor implicaţi.

Da, genialul spărgător, „Leul”, îşi pregăteşte cu migală, pas cu pas, fiecare epocală acţiune.

Credem că este superfluu să reproducem aici şi fişa postului fiecăruia dintre cei 183 titulari şi, respectiv, cele 183 dubluri gata oricând să le ia locul primilor şi nu vom plictisi onoratul cititor nici măcar cu descrierea obiectului de activitate al fiecăruia dintre serviciile amintite, denumirea acestora sugerând perfect pentru ce au fost constituite. Vom sublinia doar că, la fel ca şi în cazul excepţionalilor avocaţi ai lui Ioanides Goldstein, şi serviciul juridic al Organizaţiei a izbutit să mascheze perfect identitatea tuturor membrilor şi asta chiar şi în stufoasa birocraţia a registrelor unde erau obligaţi să facă înscrieri punctuale. (Numele, prenumele, părinţii, celelalte rude până la gradul III inclusiv, adresa prezentă, adresele anterioare, naţionalitatea, cetăţenia, sexul, CNP-ul, pregătirea profesională, dacă a satisfăcut stagiul miliar, dacă da ce grad are etc.) Din modul ingenios în care au completat toate rubricile fără a minţi, nimeni n-ar putea desluşi la cine se referă de fapt înscrisurile, deşi nici o rubrică n-a fost completată în fals! (Un jurist adevărat are capacitatea de a minţi şi atunci când spune adevărul.)

A urmat, în mod logic, stabilirea locaţiilor sediului central real, a caselor conspirative, a terenurilor de antrenament.

În continuare, au urmat, desigur, simulările atât pe ecranele computerelor, cât şi în natură, precum şi teste extrem de subtile pentru verificare fidelităţii fiecărui membru.

Între timp, nebănuind că i-ar putea trece cuiva prin cap să încerce o spargere la Vila Ioanides Goldstein, serviciile continuă să monitorizeze 24 ore din 24 pe oricine intră sau iese din vilă, raportând zilnic – şi de oricâte ori este nevoie – organelor superioare cele constatate; armata de ziarişti şi de paparazzi asediază în continuare „cazemata”; cele mai sofisticate sisteme de securitate se află tot timpul la nivelul „alarmă de gradul 1”.

Amânarea acţiunii

Cu toate acestea, acţiunea atât de atent plănuită, s-ar fi declanşat încă de mai multă vreme, dacă ochiul mereu vigilent al lui Leopold I. Ruppert n-ar fi detectat o aparent infimă fisură în interiorul Organizaţiei: la unul dintre obişnuitele testele ordinare pentru verificarea fidelităţii, o „şopârlă” („şopârla B9”) a obţinut un punctaj mult peste cota normală. Operatorii au raportat acest lucru pe formularul unde se găseau şi rezultatele celorlalte „şopârle”, fără a menţiona vreo observaţie în dreptul ciudatului scor. Dar Ruppert n-a trecut aşa de uşor peste poziţia 23-a şi a dispus ca „şopârla” respectivă să mai fie testată o dată. Şi, apoi, şi a treia oară.

„Şopârla B9”: s-a mirat când a fost testată a doua oară, apoi la a treia testare a intrat la gânduri: fie că n-a răspuns suficient de evident că este fidel Organizaţiei, fie că l-au testat pentru a-l promova. De vorbit n-avea cu cine vorbi, fiindcă nu-şi cunoştea personal şefii, nici măcar colegii, dar mai ales pentru că asemenea lucruri nici nu era indicat să fie discutate. Nici măcar codificat. Aşa că n-avea decât să se consume în gol şi să aştepte. O vreme nu s-a întâmplat nimic şi, desigur, nici vreo înştiinţare (codificată) despre rezultatele verificării sale nu i-a parvenit. După cum de obişnuit te obişnuieşti cu toate, şi „Şopârla B9” se gândea tot mai rar la repetatele teste absolvite; iar, cum n-a avut posibilitatea de a comunica şi de a se lămuri de ce a trebuit să repete de două ori proba, a concluzionat că poate că nici n-a fost singurul în această situaţie, că poate şi alţii au trecut prin ea. Adevărul nu l-a aflat niciodată întrucât şi-a găsit sfârşitul căzând cu automobilul într-o prăpastie. (Din cercetările poliţiei a reieşit că i-a fost tăiat cablul de frână, însă ancheta n-a dat nici un rezultat.)

„Leul”: nu scapă nici un amănunt, aşa că şi rezultatele testelor trebuie să se încadreze între anumite limite: nu numai cotele insuficiente (în cazul acesta cele „de fidelitate”), ci şi cele neobişnuit de mari reprezintă un risc. Cei ce nu obţin calificativul „satisfăcător” nu sunt acceptaţi, însă nici cei cu indici mult superiori. (Bineînţeles că potenţialii candidaţi sunt supuşi la asemenea încercări într-un mod extrem de discret, astfel încât să nu fie conştienţi că au participat la vreun test, iar cei respinşi n-au habar că au dat probe pentru admiterea în Organizaţie. Şi nici măcar că Organizaţia ar exista şi că s-ar fi interesat de ei.) Dacă nu este necesar să explicăm de ce nu sunt acceptaţi candidaţii cu un scor rău, poate ar trebui să dezvăluim de ce sunt respinşi şi cei cu performanţe peste un anumit nivel: Leopold I. Ruppert consideră, pe bună dreptate, că dând dovadă de un ataşament peste măsură, individul nu mai poate acţiona la modul obiectiv, sentimentalismul putând să-i altereze autocontrolul. Aşa cum am mai arătat, Ruppert nu este interesat de cineva decât cum afectează respectivul eficienţa operaţiunii şi de măsura în care este potrivit pentru locul fixat în organigramă. Aşa că nu e defel interesat de Ioanides Goldstein, decât strict atât cât portretul magnatului îi poate oferi indicii pentru modul cum va trebui să procedeze. Mai mult ar fi chiar dăunător: dacă un spărgător ar fi interesat de victima sa, n-ar fi în stare s-o jefuiască, darămite, la nevoie, s-o şi ucidă…

Însă în privinţa „Şopârlei B9”, lucrurile au fost mai complicate: deci, dacă un prezumtiv candidat adună prea puţine puncte sau prea multe, atunci nu se continuă cu el parcursul pentru iniţiere, însă cel ce a devenit „Şopârla B9” se afla de acum în interiorul Organizaţiei. (De ce? Fiindcă la testele preliminare, cei însărcinaţi să le evalueze nu au scos în evidenţă nepotrivirea. Dar aceasta este o altă problemă, cu alt deznodământ.) Aşadar, „Şopârla B1” a ajuns nu numai să ştie că Organizaţia există, ci şi o serie – e adevărat că nu prea mare – de amănunte din interiorul ei. Nu prea multe, dar suficiente pentru a pune în pericol întreaga acţiune. Leopold I. Ruppert a izbutit atâtea lovituri faimoase fără a putea fi vreodată incriminat fiindcă este un om de o rigurozitate deosebită, un geniu al spargerilor de răsunet, care nu lasă niciodată nici cel mai mic amănunt la voia întâmplării. Aşa că veriga slabă a fost înlăturată şi data acţiunii amânată.

Noua situaţie

Lumea nu stă pe loc, iar evenimentele de orice gen, aparent fără legătură cu un subiect oarecare, pot influenţa mersul oricărui proiect. Ameninţările de război tot mai intense au făcut ca preţul înarmărilor să crească fără precedent. Aşa că autorităţile au încercat să scoată, cum se spune, bani din piatră seacă. Unul dintre obiective a fost – şi probabil că mai este – Vila Ioanides Goldstein. Prin urmare, s-a încercat – fără succes – să se obţină un ordin de percheziţie care să permită pătrunderea în interiorul „cazematei”, dovedită inexpugnabilă şi de data aceasta. Bineînţeles că presa guvernamentală a iscat multe valuri în legătură cu „magistraţii cumpăraţi de Ioanides Goldstein, corupţii care au împiedicat statul suveran să-şi exercite un drept elementar”. După câteva zile, subiectul a trecut de pe prima pagină pe pagina a treia, apoi a dispărut cu totul, înghiţit fiind de ultimele ameninţări ale altor inamici criminali. Aşa că acelaşi stat a trebuit să se mulţumească doar cu suveranitatea asupra căilor exterioare de acces şi a început să percheziţioneze la sânge tot ce ieşea şi intra în obiectiv. Gata! Monitorizarea discretă a luat sfârşit şi în locul ei au apărut „abuzurile fără precedent”, cum a numit presa din opoziţie acţiunile de control şi de intimidare. Oricum, noua situaţie a amânat din nou planul Organizaţiei. Un plan care, cu cât se tărăgănează mai mult, necesită fonduri în plus. Şi nu puţine fonduri! Consecinţa firească a fost că Leopold I. Ruppert a fost nevoit să revină la vechea sa îndeletnicire şi să mai jefuiască nişte bănci.

Unii dintre membrii Organizaţiei şuşoteau că s-a pierdut un timp preţios atunci când, pentru excesul de fidelitate al „Şopârlei B9”, s-a ratat un moment favorabil care, iată, nu arată că se va întoarce prea curând. Unii dintre membrii Organizaţiei şuşoteau, dar, bineînţeles că „Leul”, având urechi peste tot, a luat la cunoştinţă această gravă insubordonare. Însă, deocamdată, „Leul” era ocupat cu altceva şi nu-i plăcea – şi nu-i place – să se ocupe de mai multe lucruri deodată. Aşa că a ţinut minte periculoasa insubordonare şi şi-a îndreptat întregul talent pentru a descoperi traseele subterane şi aeriene pe unde veneau şi plecau adevăraţii mesageri: după cum s-a demonstrat, curând şi fără putinţă de tăgadă: persoanele controlate la intrarea şi la ieşirea din obiectiv nu prezentau nici un fel de indicii a ceea ce se petrecea de fapt în Vilă. Da, dar nici helicopterul ce venea de două ori pe zi nu aducea cu el decât provizii şi medicamente. Şi desigur băutură fină. Multă băutură fină! Acesta a fost unicul lucru ciudat ce a putut fi raportat de către trupele care au interceptat helicopterul şi l-au escortat la pământ. Aşa că singura măsură luată a fost amendarea pentru trecerea frauduloasă de alcool, amendă plătită pe loc şi fără comentarii.

Prin urmare, a rămas ipoteza tot mai probabilă că Vila Ioanides Goldstein deţine unul sau mai multe coridoare subterane pe unde intră şi ies produsele şi adevăraţii mesageri. Leopold I. Ruppert a încercat cu cea mai sofisticată tehnică să repereze acele trasee: pe de o parte, pentru a afla indicii asupra celor ce se petrec în obiectiv, iar după cantitatea de provizii, numărul aproximativ al persoanelor aflate acolo, iar, pe de altă parte – şi acesta e interesul primordial -, găsind locurile de plecare a acelor canale, s-ar naşte o posibilitate ideală de a pătrunde cu oamenii săi, fără ca nici autorităţile (serviciile, poliţia, trupele speciale), ziariştii şi paparazzi aflaţi zi şi noapte la pândă să prindă de veste. Acesta a fost şi rămâne motivul pentru care „Leul”, întrebuinţându-şi întreaga energie, a amânat reprimarea acelor membrii ai Organizaţiei care nu s-au sfiit să şuşotească, precizând că s-a pierdut un timp preţios atunci când pentru excesul de fidelitate al „Şopârlei B9” s-a ratat momentul favorabil care, iată, nu arată că se va întoarce prea curând. Unii dintre membrii Organizaţiei au şuşotit, dar, aşa cum am arătat, bineînţeles că „Leul”, având urechi peste tot, a luat la cunoştinţă această gravă insubordonare.

Deocamdată, Ruppert, fără să localizeze (încă!) locaţiile unde ies la suprafaţă canalele secrete ale lui Ioanides Goldstein, a ajuns la concluzia fermă că acele canale există, iar, în legătură cu cantitatea mare de băuturi fine, a descoperit că acelea sunt într-adevăr pentru speculă: Ruppert a aflat şi intermediarii care livrează şi cei ce distribuie marfa. Jucătorul Leopold I. Ruppert savurează din plin faptul că, în sfârşit, are în faţă un adversar de calibrul său, după ce toată viaţa nu s-a confruntat decât cu nişte autorităţi atât de uşor de cumpărat.

Complotul

Asemenea oricărui protagonist de vârf, şi Leopold I. Ruppert a decis să-şi permită o mică pauză şi să se ocupe de o diversiune, de un fleac. Aşa că a venit timpul şi pentru reprimarea acelor membrii ai Organizaţiei care nu s-au sfiit să şuşotească, precizând că s-a pierdut un timp preţios atunci când, pentru excesul de fidelitate al „Şopârlei B9”, s-a ratat un moment favorabil, care nu arată că se va întoarce prea curând. Şi iată cum a procedat: i-a trimis pe cei ce au vorbit prea mult la Banca United Koriolanus, unde, nu de mult, a dat o lovitură memorabilă cu oamenii săi. Atunci banca i-a mulţumit celebrului spărgător: i-a oferit pe tavă cele aproape 2,3 (două virgulă trei) miliarde de dolari pentru a declara că i-au fost furate 8,357 (opt virgulă trei sute cinzeci şi şapte) miliarde de dolari. În felul acesta, onorabila bancă a scăpat de orice acuzaţie de delapidare, depunătorii nu şi-au pierdut banii, piaţa valutară nu s-a resimţit şi, fără să ştie prin ce a trecut, toată lumea a fost satisfăcută. Până la urmă, cu ocazia aceea, Leopold I. Ruppert a devenit eroul anonim. Dar când şi-a trimis pentru a doua oară oamenii pe terenul deja cunoscut, Banca United Koriolanus se afla într-o situaţie stabilă, aşa că nu le-a mai mulţumit oaspeţilor nepoftiţi, ci i-a primit cu poliţişti ascunşi la pândă în fiecare colţ. (Poliţiştii au fost alertaţi de un telefon anonim.) Astăzi, acei membrii ai Organizaţiei care nu s-au sfiit să şuşotească, precizând că s-a pierdut un timp preţios atunci când, pentru excesul de fidelitate al „Şopârlei B9”, s-a ratat un moment favorabil, care nu arată că se va întoarce prea curând, acei membrii inconştienţi îşi ispăşesc pedepsele într-un penitenciar de maximă siguranţă. Într-adevăr, pentru ei momentul favorabil nu arată că se va întoarce prea curând.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.