TRĂIRILE MALEFICE (24)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Fereastra luminată

Dan Adam locuia deja de aproape un an în frumoasa vilă de pe Aleea Cairo, o clădire veche, însă foarte bine întreţinută, acoperită până sus de iederă şi înconjurată din trei părţi de o grădină cu flori şi gazon. Într-un an, Dan Adam reuşise s-o cunoască bine: se obişnuise cu încăperile, cu scârţâitul scării de lemn ce ducea la etaj, cu ţevăria care gemea în toată casa, atunci când cineva deschidea undeva un robinet. Se obişnuise cu această locuinţă atât de distinsă, de confortabilă şi de funcţională, apucă s-o iubească şi s-o considere un fragment din viaţa sa.

Clădirea era lipită de o altă construcţie în partea ei dreaptă, construcţie asemănătoare întru totul cu cea în care locuia domnul Adam, cu singura deosebire că vila cealaltă se păstrase – din cine ştie ce pricini – dezvelită de iederă, făcând în felul acesta notă discordantă cu casele de pe Aleea Cairo. Dan Adam nu-şi cunoştea vecinul din dreapta, un funcţionar superior de minister, deşi îl observase ieşind sau intrând în clădire, îi văzuse şi soţia şi pe cei doi copii stând pe terasă sau în grădina despărţită de a sa printr-un zid vechi de cărămidă, zid acoperit de asemenea cu iederă numai înspre partea care dădea spre locuinţa familiei Adam. Vila în care se stabilise acesta era o construcţie cu multe ieşinduri şi intrânduri, cu două terase, cu o aripă care făcea unghi drept cu restul clădirii şi chiar şi cu un turnuleţ ce pornea din pod înspre extremitatea estică a acestei „mici cetăţi”, cum obişnuia să-şi numească locatarul casa. Arhitectura ei complicată o făcea, de multe ori, pe soacra lui Dan Adam să se rătăcească prin odăi şi coridoare.

Într-o seară, ba, era de acum noapte, Dan Adam, după ce se terminase emisiunea preferată de la televizor şi-şi culcase întreaga familie, se retrase în camera sa de lucru, pregătit pentru o noapte albă şi, aprinzându-şi o ţigară, se aşeză, cu proiectele în faţă, la imensul său birou orientat spre fereastră. Uitându-se afară, văzu că la unul dintre geamurile atât de familiare era lumină. „Nu s-or fi culcat încă” gândi Dan Adam, adâncindu-se în calcule. Peste vreo oră, ridicându-şi privirea, văzu fereastra din faţă tot luminată. După câteva minute faptul acesta începu să-l sâcâie şi hotărî să vadă ce s-a întâmplat. „Dar, de fapt…” Dădu din umeri, îşi mai aprinse o ţigară, încercă să-şi continue lucrul, însă ochii i-au rămas, în continuare, agăţaţi de fereastra luminată. Se uită la ceas: era foarte târziu. Ieşi în vârful picioarelor, ferindu-se să facă duşumeaua să scârţâie şi deschise uşa la camera copiilor. Era întuneric, iar ei dormeau duşi. În încăperea alăturată, soţia i se trezise pentru câteva clipe, când deschisese el uşa – care, cu toate precauţiunile, bineînţeles, scârţâise îngrozitor -, dar o văzu întorcându-se pe partea cealaltă şi adormind imediat la loc.

Reîntors în camera sa de lucru, Dan Adam găsi geamul din faţă luminat în continuare. Soacră-sa dormea la parter şi, din pricina picioarelor ei bolnave, nu urca la etaj decât foarte rar. În nici un caz n-ar fi făcut-o în toiul nopţii. Şi ce să caute acolo? Acolo? De fapt, unde „acolo”? Abia atunci îşi dădu seama Dan Adam că se obişnuise atât de mult cu fereastra pe care o tot vedea de la biroul său, încât i se părea firesc s-o afle acolo, aşa că nu-şi pusese niciodată întrebarea ce cameră se află îndărătul ei. Încercă să distingă ceva în spatele geamului luminat, însă, pe de o parte, lumina aceea era destul de slabă, de parcă ar fi venit de la o veioză, pe de altă parte, fereastra era pieziş situată faţă de cea prin care privea el, aşa că nu reuşi să zărească mai nimic. Însă într-o încăpere ardea lumina.

Aşa că se strădui să refacă din memorie schiţa locuinţei, mai precis a etajului. Nu era un lucru prea greu. Totuşi, fereastra luminată din faţa sa nu încăpea nicicum în această schiţă. Dan Adam oftă, se sculă de pe scaun şi intră în toate odăile de la etaj, înjurând cumplit ori de câte ori scârţâia duşumeaua ori vreo uşă. Peste tot era întuneric. Reîntors în faţa biroului său, socoti că existau doar două posibilităţi: fie cineva, cel mai probabil unul dintre cei doi puşti, se strecura în camera cu fereastra luminată şi, auzindu-l că iese el pe coridor, stingea lumina şi se furişa înapoi în pat, fie că fereastra dă într-una dintre încăperile vecinului. La prima ipoteză trebui să renunţe repede: ieşind din camera sa de lucru, putea vedea de pe coridor atât uşa ce dădea spre odaia copiilor săi, cât şi cea în care-i dormea soţia. Mai rămânea cea de a doua eventualitate. Domnul Adam îşi luă haina şi coborî spre ieşire. Scara de lemn scârţâi cu mai multă furie ca oricând. Nevastă-sa se trezi şi ieşi în uşa coridorului:

„Ai să scoli toată casa! Ce-i cu tine azi?”

El îi făcu un semn cu mâna, semna ce putea indica orice şi ieşi în grădină. Privi clădirea acoperită cu iederă. Văzu lumină la trei ferestre. Se dovedi incapabil să realizeze ce geam corespunde la ce cameră, ceea ce-i provocă o senzaţie stranie. Calculul teoretic era exact: o fereastră luminată dădea spre camera lui de lucru, alta spre dormitorul unde nevastă-sa aprinsese lumina când s-a trezit a doua oară, furioasă, probabil, că nu mai reuşea să readoarmă, aşa că mai mult ca sigur că acum citea unul dintre tomurile ei îngrozitor de groase (care pe el îl speriau numai când se nimerea să le vadă risipite prin casă). Cea de a treia lumină… cea de a treia lumină nu putea proveni decât de după misteriosul geam pe care nu-l putea identifica nicicum. Nu mai era sigur nici măcar dacă fereastra cea mai luminată era cea care dădea spre camera lui de lucru. Nu mai era sigur de nimic. Cel mult de faptul că fereastra enigmatică provenea totuşi de la vila sa – pentru că era încadrată în iederă. Clădirea din vecini, albă la lumina lunii, „cheală”, cum îi spunea Adam, avea ferestrele întunecate. Mai ocoli o dată vila şi privi din toate unghiurile pe care le putea atinge şi casa vecină. Cele trei ferestre luminate dădeau spre locuinţa sa. I se făcu frig. Reveni în casă.

În noaptea aceea nu mai putu lucra. Fereastra misterioasă continua să rămână slab luminată, dar luminată. Îi mai trecu prin minte o posibilitate: deoarece nu putea observa obiectul curiozităţii sale decât chiar din faţa geamului său, exista şi alternativa ca până să facă el drumul spre uşă, cineva să stingă lumina şi să dispară prin coridor. Posibilitate nu foarte probabilă, însă ceva mai plauzibil n-avea la îndemână. După o bucată de vreme, renunţă. În dormitor, soţia, ridicată în perne, citea într-adevăr una dintre cărţile ei groase. Dan Adam se întinse lângă ea şi închise ochii.

„Hai să-ţi arăt ceva!” îi spuse femeii, având senzaţia că se enervează şi mai mult, simţind-o răsfoindu-şi cărţoiul. Ea nu-i răspunse, el se sculă, ştiind că ea îl va urma. „Ce cameră e aia?” o întrebă arătându-i din biroul său fereastra luminată.

„Pentru asta m-ai adus aici?”

„Unde arde lumina?”

„Hai, că bancuri din astea ai putea să faci şi ziua!”

Ea ieşi în coridor. Dan Adam aşteptă s-o audă deschizând uşa la camera copiilor. Ceea ce se şi întâmplă. Fereastra de alături rămase luminată. Astfel s-a lămurit cel puţin un lucru: puştii n-aveau nici un amestec.

Stinse lumina în odaia sa de lucru şi se postă în geam, încercând să vadă ceva din interiorul încăperii luminate. De atâta încordare, începură să-i lăcrimeze ochii. Becul era prea slab şi în spatele ferestrei misterioase mai era şi o perdea (probabil), pentru că nu reuşi să desluşească nimic sigur. Cu timpul, privirea concentrată începu să-i joace renghiuri: avea impresia că desluşeşte anumite contururi, anumite obiecte, anumite amintiri… Unele obiecte i se păreau chiar că se şi mişcă în lumina aceea difuză. Pentru a se verifica, îşi imagină un anumit lucru şi peste câteva clipe avea într-adevăr senzaţia că-l vede în spatele acelei ferestre. Testul îi apăru concludent: nu putea fi sigur de nimic din cele posibil zărite acolo.

Încetul cu încetul, copleşindu-l oboseala, adormi în fotoliu. Când se trezi, afară mijeau zorile. Pe nesimţite, geamul misterios se întunecase, contopindu-se cu clădirea. Geamul care… Nici măcar nu mai era sigur că nu se înşelase în privinţa celor văzute… sau a celor care i se părură că… Privi lung clădirea. Care geam fusese luminat? Acesta. Aproape sigur ăsta. Nouăzeci la sută acesta şi zece… nu, cinci la sută celălalt. Şi cinci la sută cel de acolo. Deci, despre care geam a fost vorba?

În cursul zilei umblă mahmur. Şi nevastă-sa rămase bosumflată. În timpul cinei îl întrebă ce banc fusese acela care l-a determinat s-o scoale în toiul nopţii pentru a-i arăta un geam luminat. El începu să-i explice, însă ea trecu la alt subiect. Seara se culcară devreme şi el adormi aproape instantaneu. Se trezi la miezul nopţii. Stătu nemişcat în pat, dar după câteva minute, curiozitatea fu prea mare. Se furişă afară din dormitor, dar uşa scârţâi din nou parcă şi mai jalnic decât de obicei. Nevastă-sa – bineînţeles! – se trezi şi ea. Fără să mai aştepte replica ei, Dan Adam se grăbi în camera sa de lucru. De agitat ce era, nu mai aprinse lumina. Răsturnă un scaun în drum şi acesta căzu cu o bufnitură surdă. Acum probabil că s-a trezit şi soacră-sa, care îşi avea camera chiar sub biroul său. Îşi lipi nasul de fereastră. Geamul din noaptea trecută continua să fie luminat. Slab luminat, dar în mod evident luminat. După un sfert de oră, trebui din nou să renunţe în încercarea de a desluşi ceva din spatele ipoteticei perdele. Coborî în sufragerie şi găsi într-un sertar schiţa locuinţei. Nici cu ea în faţă nu reuşi să stabilească fereastra care îl intriga. Aceasta, conform schiţei, pur şi simplu n-ar fi trebuit să existe. „Noaptea anumite reflexe ale lunii pot induce farse ciudate…” îşi spuse. Dar… Luna intra şi ieşea dintre nori, iar geamul cu lumina aceea poate incertă…, să zicem „discutabilă”, persista în faţa privirilor sale descumpănite.

Coborî iarăşi în curte. O fereastră de la etaj era luminată. Deci, totuşi… însă în aceeaşi clipă îşi aminti că şi nevastă-sa se trezise. Nu era exclus ca ea să fi aprins lumina pentru a citi, la fel ca în noaptea trecută. Să citească sprijinită în perne, căznindu-se să ţină în mâini una dintre cărţile ei masive. Urcă să vadă dacă soţia îi doarme, scările trosniră – dar nu la urcat, ci la coborât. Ea ar fi putut foarte bine să se trezească abia acum…

Întors în curte, căută o pietricică şi lovi în geamul luminat. Aşteptă cu răsuflarea tăiată, dar nu se întâmplă nimic. Mai aruncă o nouă pietricică. De data asta avu impresia că perdeaua a fost mişcată de cineva în spatele geamului. Apoi din nou nimic. O a treia lovitură avu un efect cert: lumina de după fereastră slăbi şi în câteva clipe se stinse cu totul. Ca prostit, Dan Adam mai stătu o vreme, nefiind sigur dacă nu cumva mai desluşeşte o geană cât de palidă de lumină. Însă nu mai era nimic de văzut. Urcă în camera sa de lucru şi fugi la geam. Fereastra luminată dispăruse. Reveni în dormitor. Nevastă-sa stătea culcată în întuneric, dar el era convins că ea nu dormea. În schimb, peste câteva minute adormi el.

În noaptea următoare, lucrurile se repetară identic. Câteva pietricele făcură ca lumina din spatele ferestrei să se stingă iarăşi. Dispărea încet, ca o lumânare ce se sfârşeşte, în nici un caz ca lumina unui bec electric întreruptă de la un comutator obişnuit, aşa cum erau toate comutatoarele din vila lui Dan Adam.

Pe urmă, timp de câteva nopţi, nu mai putu să vadă din camera sa de lucru nici o lumină în spatele vreunei ferestre. Şi nici din curte. Însă, în loc să-l liniştească, acest lucru îl enervă şi mai tare. Până într-atât încât, la un moment-dat, regretă că n-a folosit o piatră mai mare cu care să spargă fereastra pe care acum n-o mai putea depista nicicum. Aşa măcar ar fi avut un indiciu sigur şi ziua ar fi fost în stare să lămurească în câteva clipe despre ce încăpere era vorba.

Trecuseră aproape două săptămâni. Fereastra misterioasă dispăruse cu totul. Într-o seară, profitând de faptul că era singur în casă, familia fiindu-i plecată pentru câteva zile la ţară – şi cât de greu regizase el acest lucru! -, Dan Adam sprijini o scară lungă de zidul casei şi se uită de afară în toate încăperile. Acum nu mai avea nici o îndoială: ştia cu exactitate fiecare fereastră la care odaie corespundea. Asta îl linişti. Putu din nou să lucreze. Totul trecuse, ca o părere.

Însă, peste alte câteva zile, într-o altă noapte, în vreme ce lucra, ca de obicei, în camera sa, fereastra luminată îşi făcu din nou apariţia. De vreo săptămână ploua cu înverşunare. Ud până la piele, Dan Adam reuşi să sprijine scara grea de zid. Dar nu mai ştia spre ce fereastră s-o îndrepte. Geamul se întunecase.

Lăsă peste zi scara sprijinită de perete şi aşteptă cu nerăbdare următoarea noapte. Într-adevăr, din camera de lucru putu să vadă geamul slab luminat. Scara era însă rezemată spre o cu totul altă fereastră. Coborî în curte, deplasă scara şi se urcă pe ea. Fereastra spre dormitorul copiilor era întunecată. Doar luna lumina o parte din decorul atât de cunoscut. Coborî de pe scară şi reveni în camera sa de lucru. (Între timp, descoperise o „potecă” pe treptele interioare ale vilei, un drum subţire unde acestea nu scârţâiau.) Din camera sa de lucru văzu scara sprijinită spre o fereastră întunecată. Dar, alături, o altă fereastră era cea slab luminată. Mutând din nou scara, lucrurile se repetară invers.

Pentru noaptea următoare, Dan Adam îşi făcu rost de o praştie. Fereastra rămăsese însă întunecată. Abia peste alte trei nopţi reuşi să-şi utilizeze arma. Geamul se sfărâmă în ţăndări şi lumina se stinse în felul ei încet, de parcă ar fi adormit o lumânare. Încordat, Dan Adam aşteptă o reacţie din spatele ferestrei, nevastă-sa apărând acolo sau unul dintre copii trezindu-se brusc şi ţipând speriat. Însă nu se întâmplă nimic.

Iar când se sculă dimineaţa devreme, găsi toate geamurile intacte. Nişte cioburi, măturate într-o grămăjoară, stătea adunate ordonat pe aleea ce dădea spre poartă. Aşa ceva nici măcar nu îndrăzni să comenteze cu cineva. Pe urmă, descoperi şi un alt fenomen ciudat: câteodată noaptea, dar în aceleaşi nopţi când fereastra misterioasă se nimerea să fie luminată, dintr-unul dintre hornurile vechi şi atât de decorative ieşea fum. O stare de agitaţie îl oprea pe Dan Adam de la orice muncă. Îşi băgă în cap că vila sa ar avea o încăpere secretă unde ar trăi cineva ascuns. Ciocăni toţi pereţii şi măsură toate zidurile. Cercetă îndelung podul, făcând tot felul de desene pe care le compară cu schiţele (refăcute) ale suprafeţelor de la etajul întâi. Într-o parte i se păru, la un moment-dat, că nu se justifică 80 centimetri patraţi de suprafaţă. Într-alta şi mai puţin. Oricum, nici pe departe suficient pentru o încăpere cu o fereastră „normală” spre grădină.

Urmă o noapte când rezemă scara între două ferestre. Din camera sa de lucru observă clar că aceea din stânga scării era luminată. Coborî în curte şi urcă scara. Nu îndrăzni s-o mute din loc şi se întinse pe cât putu spre geamul cu pricina. I se păru că vede într-adevăr lumină. Scara se apleca periculos într-o parte, însă el se afla de acum foarte aproape de geam. Pentru prima oară! Lumina continua să ardă! Să pâlpâie. Apoi…

Apoi, cu un mic salt, se prinse de pervaz. Percepu scara trăgându-l înapoi, în tendinţa ei de a-şi recâştiga echilibrul. Mai apucă să vadă – ori să i se pară că vede – perdeaua mişcându-se uşor şi, în fracţiunea de secundă care urmă eliberării ferestrei de pervaz, i se înfăţişă parcă un capăt de scrin, un fotoliu, o fructieră încărcată cu poame, el însuşi bătrân scufundat în alt fotoliu, o oglindă şi în această oglindă reflectată o altă parte a camerei cu o altă margine de scrin, cu nişte cărţi de mult uitate, un braţ mişcându-se, un braţ de femeie sprijinit pe o oglindă în care se răsfrângea imaginea lui de pe vremea cât fusese copil, imagine apărând dintr-un colţ de fereastră ca dintr-un ungher arhaic de ramă. (Şi îşi aduse aminte de oglinda de toaletă a bunicii, o oglindă cu canaturi pe care, de le închideai şi te plasai între ele, te vedeai încă o dată şi încă o dată, de nenumărate ori, tot mai departe, tot mai departe.)

După care scara cedă şi căzu cu zgomot în curte. Dan Adam ciuli urechile, dar nu auzi nici o urmare a acelei bufnituri. Prinzându-se de iederă, încercă să-şi găsească o poziţie ceva mai sigură. Apoi se pomeni în iarbă, lungit pe spate şi cu un şold durându-l îngrozitor. Încercă să se scoale şi constată că poate s-o facă. Urcă în camera de lucru şi dimineaţa plecă la serviciu direct de acolo, fără s-o mai caute pe nevastă-sa.

Când veni acasă, după amiaza, văzu iedera ruptă sub geamul copiilor. Fereastra luminată nu-i mai apăru. De la eşecul iniţierii soţiei sale în această întâmplare, preferă să nu vorbească vreodată în legătură cu fenomenul pe lângă care a trecut. Şi n-a mai vorbit cu nimeni despre el. Însă, în gândurile sale cele mai intime, aşteptă în continuare ani de zile să mai vadă măcar încă o dată fereastra luminată. Şi tresărea ori de câte ori copiii sau soţia aprindeau becurile din camerele lor. Însă ferestrele acelea le cunoştea perfect: ştia cu precizie unde dau şi putea bănui cu oarecare exactitate ce se întâmplă în spatele lor. Iar dacă mai avea totuşi senzaţia că vede o lumină ciudată, nu îndrăznea s-o mai tulbure, nemaifiind nici măcar sigur de se înşeală ori nu.

(De cele mai multe ori se înşela.)