Ucraina: cât este interes american și cât este lobby est-european?

Puțini sunt americanii care consideră că țara lor nu face suficient pentru a ajuta Ucraina. Potrivit unui sondaj Morning Consult, doar 20% dintre alegătorii americani cred că SUA nu acționează suficient pentru a opri invazia rusa. Pe de altă parte, un sondaj realizat de Institutul Quincy (patronat de miliardari cu viziuni aparent opuse – frații Koch și Geore Soros) arată că doar 6% dintre americani spun că războiul din Ucraina este între principalele trei provocări cu care se confruntă SUA în momentul de față.

Politica administrației Biden pare însă să vadă altfel lucrurile și ”pare să ofere Ucrainei aproape orice dorește”, pentru a învinge Rusia sau pentru a negocia pacea de pe poziții favorabile, scrie James W. Carden, fost consilier pentru afaceri SUA-Rusia în Departamentul de Stat, în timpul administrației Obama.

Într-un articol publicat de The American Conservative, James Carden propune o interpretare mai puțin întâlnită a poziției pro-ucrainene a Statelor Unite. Sprijinul de până acum pentru Ucraina nu poate fi explicat exclusiv prin prisma interesului național al SUA, consideră fostul consilier al Departamentului de Stat. ”Cum s-a ajuns în situația ca viitorul Ucrainei să influențeze atât de mult politica americană?”, se întreabă James Carden.

O parte a răspunsului ține de Rusia, de faptul că Rusia a ocupat porțiuni dintr-o țară independentă și a modificat harta Europei prin forță. Însă, arată Carden, ”un anumit lobby din SUA a jucat un rol semnificativ în răspunsul administrației Biden la invazia lui Putin”. ”Nu este un secret faptul că, de la finalul celui de Al Doilea Război Mondial, lobbyul din străinătate al exercitat o influență disproporționată asupra politicii externe americane. Politica externă americană a fost influențată de lobbyul israelian, taiwanez, cubanez, tibetan, uigur, de lobbyul expaților sirieni, irakieni și din multe alte state”, scrie Carden.

Lobbyul central și est-european se bazează pe o serie de think-tankuri care au legături apropriate cu zona respectivă, iar unele dintre ele au fost consultate de Casa Albă în timpul crizei din Ucraina. Așa-numitul Lobby al Națiunilor Captive beneficiază de susținere în presa americană și în mediul academic. Aceste legături în SUA pot explica și ușurința cu care viziunile unor partide politice, ONG-uri, grupuri de presiune din țările central și est-europene au fost promovate în presa americană în momente esențiale ale evoluției politice a țărilor respective.

”Astăzi, politica față de Ucraina a administrației Biden este influențată profund de Lobbyul Națiunilor Captive, creat în timpul Războiului Rece. Comitetul Națiunilor Captive este format din imigranți din fostele state sovietice și din state central și est-europene care au intrat sub hegemonia sovietică în perioada Războiului Rece, inclusiv imigranți și descendenți ai lor din țările baltice, Belarus, Moldova, Polonia, Ucraina și zone din vestul Rusiei”.

Acest Comitet al Națiunilor Captive a fost autorizat printr-o lege din 1993 să creeze fundația Victims of Communism Memorial, iar obiectivul acestei noi fundații a fost construirea si operarea Muzeului Victimelor Comunismului de la Washington. Recent, deputatul PNL Pavel Popescu a depus o inițiativă legislativă pentru o donație de 3 milioane de euro din partea României pentru acest muzeu de la Washington. Sa fie aceasta o suma pentru buna funcționare a unui muzeu din Washington sau/și de finațarea lobbyului în SUA?

Cine face parte din organizația lobby-ului est-european din SUA? ”Ar fi prea ușor și ar fi și o greșeală să-i acuzăm pe membrii Lobbyului Națiunilor Captive ca au loialități duble”, scrie James Carden. Lucrurile sunt mai subtile. Pentru a ne exprima mai delicat, cei mai importanți membri ai Lobbyului Națiunilor Captive au ceea ce ar putea fi numite preocupări extra-americane”, mai scrie fostul consilier al Departamentului de Stat.

Mulți membri importanți ai lobbyului sunt născuți și crescuți în Statele Unite, însă unii au fost oficiali în guverne străine (cazul Nataliei Jaresko, funcționar în Departamentul de Stat, dar apoi ministru de Finanțe al Ucrainei în guvernul Arseni Iațeniuk, în perioada 2014-2016. ”Iațeniuk este omul nostru”, spunea Victoria Nuland în celebra convorbire telefonica ”Fuck the EU” cu ambasadorul SUA la Kiev).

Alți membri ai lobbyului sunt legați prin căsătorie de personalități din Europa Centrală și de Est, așa cum este cazul jurnalistei Anne Applebaum, căsătorită cu Radoslaw Sikorski, fost ministru de Externe și al Apărării in Polonia, cel care posta pe Twitter mesajul ”Thank you, USA”, după sabotarea conductelor Nord Stream.

Alți membri ai lobbyului au legături de sange cu spațiul central și est-european. Este cazul fraților Mark și Ian Brzezinski, fiii consilierului de Securitate al președintelui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski. Mark și-a început mandatul de ambasador al SUA în Polonia cu două zile înainte de declanșarea invaziei ruse în Ucraina. Ian Brzezinski a fost asistent al șefului Pentagonului pentru Europa și NATO, în timpul administrației Bush.

Apoi o avem pe Paula Dobruansky, fost subsecretary de Stat pentru Afaceri Globale în administrația Bush. Ea este fiica ucraineanului Lev Dobriansky, devenit diplomat american și unul dintre fondatorii Comitetului Statelor Captive, apoi președinte emerit al Fundației ce patronează Muzeul Victimelor Comunismului de la Washington.

Este și cazul Alinei Polyakova, membră a Center for a New American Security, un think tank ultra-neoconservator pentru care au lucrat Victoria Nuland și Michele Flournoy, un personaj foarte influent la Washington și care a fost favorită pentru șefia Pentagonului în administrația Biden. Think Tankul este sponsorizat de George Soros și marii producători de armament din SUA, de Reprezentanța Economică și Comerciala a Taiwanului în SUA, etc.

În Lobbyul Națiunilor Captive mai activează Eveline Farkas, fost asistent al șefului Pentagonului pentru Rusia, Ucraina și Eurasia, în timpul administrației Obama. Farkas s-a născut în familia unor refugiați maghiari care și-au părăsit țara după revoluția ungară din 1956.

În acest lobby se înscrie și colonelul Alexander Vindman, așa-zisul ”avertizor de integritate” de la care a plecat scandalul impeachmentului președintelui Donald Trump, în urma unei conversații telefonice Trump-Zelenski.

În 1959, președintele Dwight Eisenhower a recunoscut în mod oficial acest lobby, într-o declarație prin care a proclamat că a treia săptămână din luna iulie va fi ”săptămâna națiunilor captive”, până când ”toate națiunile captive ale lumii vor deveni libere și independente”.

La 20 de ani de la finalul războiului rece, președintele Barack Obama a declarat, cu ocazia ”săptămânii națiunilor captive”, că ”drumul spre libertate si democrație început în 1959 nu s-a încheiat. SUA au responsabilitatea specială de a face auzite vocile celor care nu sunt lăsați să se exprime și de a fi alături de cei care vor să se bucure de drepturile universale ale omului”.

Una dintre cel mai mari victorii ale Lobbyului Națiunilor Captive în perioada post-Război Rece a venit în timpul președintelui Bill Clinton, a cărui decizie de a extinde NATO s-a datorat și calculelor electorale implicând alegătorii de origine poloneză și ucraineană din America. Iată ce spunea Jack Matlock, fost ambasador al SUA în URSS în timpul administrației Reagan:

”Adevăratul motiv pentru care Clinton a decis extinderea NATO a fost politica internă. Am depus mărturie în Congres împotriva extinderii NATO, spunând că ar fi o mare greșeală dacă extinderea va continua, că ea trebuie oprită înainte de a ajunge la Ucraina și Georgia, pentru că asta ar fi inacceptabil pentru orice guvern rus. Mai mult, extinderea NATO va submina orice șansă pentru dezvoltarea democrației în Rusia.

După intervenția mea în Congres, câteva persoane au venit și mi-au spus: «Jack, de ce te opui?» Am spus: «Pentru că eu cred că este o idee proastă». Au continuat: «Uite, Clinton vrea să fie reales. Are nevoie de Pennsylvania, de Michigan, Illinois; în aceste state este o puternică minoritate est-europeană». Aceste state democrate au fost de partea lui Reagan în ce privește relațiile Vest-Est. Electoratul lor insista ca NATO să se extindă în Polonia și chiar în Ucraina. Iar Clinton avea nevoie de acest sprijin pentru a fi reales”.