Concentrându-se pe un ménage à trois, apreciatul film indie „Passages“ este lansat în SUA săptămâna aceasta – dar a fost deja în centrul unei controverse cu privire la ratingul său, scrie Anna Bogutskaya pentru BBC.
Cât de mult „boom“ este prea mult „boom“ pentru publicul sub 18 ani? Are legătură cu unghiul? Iluminatul? Sau cât de expus este exact?
Acestea sunt câteva dintre întrebările puse de viitoarea lansare în SUA a lui Passages, cel mai recent film al veneratului regizor indie Ira Sachs. Drama erotică din Paris, care este lansată vineri în America, se concentrează pe o relație de ménage à trois dintre un regizor narcisist, soțul său artist și o profesoară pe care o întâlnește la un bar.
A fost foarte apreciat de când a avut premiera la Festivalul de Film de la Sundance în ianuarie – dar motivul pentru care a apărut în știri în ultima săptămână nu are legătură cu reprezentațiile nuanțate și electrizante ale lui Ben Whishaw, Franz Rogowski și Adèle Exarchopoulos, nici cu explorarea intimității sexuale și emoționale, chia dacă ratingul a fost acordat de MPA (Motion Pictures Association). Filmul, care prezintă mai multe scene de sex, atât heterosexuali, cât și homosexuali, a fost clasificat NC-17 (Nicio persoană de 17 ani și sub admis), care este cel mai restrictiv rating al său și una evitată de mult timp de studiourile de film și realizatorii de film de teama cât de grav poate împiedica distribuția unui film.
Sachs însuși și-a exprimat dezamăgirea față de verdictul MPA, chiar dacă a rămas decis în a nu tăia filmul pentru a-i permite să obțină un rating R mai comercial: el a declarat recent pentru LA Times că „este un film foarte deschis despre locul experienței sexuale în viața noastră. Și să schimb asta acum ar însemna să creăm un film foarte diferit”. De fapt, el și alți jucători cheie implicați în film au decis să respingă ratingul NC-17 (deoarece ratingurile MPA sunt voluntare și nu sunt impuse de lege) și astfel filmul va fi lansat acum fără niciun fel de rating.
MPA este un „răufăcător“ familiar atât pentru cinefili, cât și pentru cinefili. Înființat în forma sa originală în 1922, a fost conceput inițial ca o modalitate prin care studiourile de film se autocenzurează în loc să fie nevoite să trimită filme pentru inspecție guvernamentală. Acest lucru a condus la o serie restrictivă de reguli numită Codul Hays, care a fost operațional până în 1968, când a fost înlocuit de sistemul voluntar de evaluare a filmelor pe care îl folosește industria în prezent. Evaluările sunt operate de Classification and Rating Administration (CARA), o divizie a MPA, care constă dintr-un consiliu de părinți americani a cărui sarcină este de a „reflecta opiniile părinților cu privire la prezența limbajului profan, sex, nuditate, violență, consumul de droguri, fumatul și alte subiecte care pot fi o sursă de îngrijorare pentru părinți”.
Introdus de MPA în 1990, ratingul NC-17 a fost conceput pentru a oferi un lifting față de vechiul rating X, care a fost cooptat de industria pentru adulți. Speranța era că va ajuta oamenii să facă diferența între pornografie și filmele „serioase” destinate publicului adult. Cu toate acestea, de când primul film NC-17, Henry and June al lui Philip Kaufman, a fost lansat în SUA în octombrie 1990, puține filme mainstream i-au urmat pașii. „NC-17 a moștenit tot bagajele pe care X le-a avut inițial”, spune Dr. Bruce Drrushel, profesor la Departamentul de Media, Jurnalism și Film de la Universitatea din Miami și co-editor al cărții Queer Identities/Political Realities and Ethics of Emerging Media. .
O evaluare NC-17 a limitat în mod tradițional distribuția unui film, deoarece mulți proprietari de cinematografe nu vor rezerva filme cu rating NC-17, iar unele instituții media nu vor acoperi sau difuza reclame pentru ele. Și în timp ce distribuirea unui astfel de rating cu sunet ilicit poate genera o publicitate binevenită pentru un film, asta rareori s-a tradus în box office mare: de fapt, singurul film NC-17 care a avut vreodată o lansare largă, Showgirls de Paul Verhoeven, a fost un flop notoriu care a speriat industria de pe rating și mai mult. Ulterior, câteva drame în limbi străine și de artă calificate NC-17 s-au descurcat destul de bine în ciuda lansării lor limitate în cinematografe: The Dreamers (2003), Lust, Caution (2007) și Blue is The Warmest Color (2013), toate au fost într-o cutie respectabilă.
Ce se află în spatele deciziilor?
Pe lângă preocupările legate de profit, de ceva vreme au fost ridicate întrebări cu privire la cine ia deciziile și de ce. Cu filmele care primesc cele mai dure evaluări, cel mai comun punct de conflict este sexul. Într-un studiu realizat de MPA în aprilie, 76% dintre părinții chestionați au raportat că principala lor preocupare este scenele sexuale explicite (de mai sus scene de agresiune sexuală, consum de droguri dure, sinucidere sau violență motivată rasial). În 2010, indie-ul american Blue Valentine, nominalizat la Oscar, a primit un NC-17 pentru o scenă în care personajul lui Ryan Gosling face sex oral cu soția sa, interpretată de Michelle Williams, deși acest lucru a fost ulterior răsturnat pentru un R. În Passages, cea mai extinsă scenă de sex a filmului este între cei doi bărbați, una care este explicită, dar nu emoționantă, filmată într-o fotografie lungă, neîntreruptă. Passages este interesat de echilibrul schimbător al puterii atunci când vine vorba despre dorință în cadrul unei relații, de modul în care sexul este împletit cu intimitatea. Nu este vorba despre cine se culcă cu cine, ci despre ce înseamnă sexul pentru acele personaje în acel moment precis al relației lor unul cu celălalt.
Nu există reguli stricte sau linii directoare specifice care sunt folosite de membrii CARA pentru a evalua ceea ce face o scenă de sex mai inadecvată decât alta pentru diferite grupuri de vârstă. Dar MPA a fost mult timp acuzată că judecă filmele queer mai aspru decât echivalentele lor „simple“. Sachs, în răspunsul său la știrile din LA Times, a sugerat că a fost victima unui „grup select de oameni care au o anumită înclinație, care pare anti-gay, anti-progres, anti-sex – o mulțime de lucruri pe care le-am nu sunt”. Dreshel spune că „dacă te uiți la filme recomandate pentru adolescenți, există o distincție între modul în care CARA recomandă filmele pentru adolescenți heterosexuali față de adolescenții queer”. De exemplu, el subliniază American Pie (1999), care prezenta un adolescent masturbându-se în plăcinta titulară și nuditate copioasă (în mare parte feminină), a fost evaluat R, în timp ce But I’m A Cheerleader (2000), care nu avea nuditate și o scenă de masturbare feminină (fără plăcintă), a primit ratingul NC-17. Cu toate acestea, un purtător de cuvânt al MPA a declarat pentru BBC Culture că „Administrația de Clasificare și Evaluare a MPA evaluează filmele în funcție de conținutul lor – ce se întâmplă pe ecran și cum sunt descrise. Orientarea sexuală a unui personaj sau personaje nu este considerată ca parte a procesului de evaluare. „
Evaluatorii sunt învăluiți în mister
Ei sunt pretinși a fi un consiliu de oameni din toată țara, care acoperă un amestec de genuri, rase, etnii și convingeri politice, toți părinți urmărind un film pentru a determina ce ar trebui să știe părinții înainte de a-și lăsa copiii să vizioneze acest film. De asemenea, se presupune că nu sunt profesioniști în media. În documentarul lui Kirby Dick din 2006, This Film is Not Yet Rated, un investigator privat este angajat pentru a demasca identitățile evaluatorilor, dezvăluind identitățile acestora pentru spectator și, mai important, punând sub semnul întrebării necesitatea unui astfel de secret.
MPA angajează, de asemenea, o persoană de legătură cu regizorul care se consultă cu regizorii încă de la nivel de scenariu și poate revizui lucrările în desfășurare înainte de a trimite filmul pentru evaluare. Acest lucru are sens pentru lansările de studio majore, unde o lansare în cinematografe la scară largă este o oportunitate pentru succesul financiar al unui film. Dar, așa cum am menționat anterior, filmele sunt trimise voluntar pentru evaluări și, dacă nu sunt mulțumiți de rezultat, realizatorii pot alege să conteste ratingul, să reediteze filmul și să trimită noua tăiere sau să îl lanseze fără evaluare. Acesta din urmă poate fi limitativ pentru ciclul de viață al unui film – dar la fel și NC-17. Un lucru este clar: pe fondul multor schimbări aduse industriei în ultimele trei decenii, conținutul sexual din filme este un punct de dispută la fel de mare ca niciodată în SUA.
conținutul anal din filme este un punct de dispută la fel de mare ca niciodată în SUA.
E indecent fiindcă o femeie a deranjat căsătoria fericită a poponarilor trăgându-şi-o cu unul dintre ei. În asta constă imoralitatea.
Nu sunt interesat de deviatiile din ce in ce mai aberante din industria filmului. Avand pentru un timp acces la reteaua de filme din sistemul Kodi am incercat sa vad filme alternative de limba germana, franceza, italiana etc. Candva cinematografii cu reputatie. Cu regret o spun ca am fost foarte dezamagit de oferta franceza. Francezii par a fi obsedati de sex, in toate formele si combinatiile, prostitutie juvenila, fantezii sexuale(Elle) etc. Nici celelalte cinematografii europene nu sunt departe de cea franceza. In schimb auzind despre filmul „Sound of Freedom” am avut fericita inspiratie ca dupa multi ani sa ma duc la cinematograf. Am fost exact 5 persoane in sala dar a meritat toti banii. Va recomand acest film.
hahahahaaaaaaaaaa
scarbaaa maxima. abominatia unor deviati psihici adusa la rang de arta. anti-arta, in fapt.
Faza cu sexul prin filme este oarecum profetică pentru rablageala resturilor economiei americane, în sensul că atunci când Johnny o să ceară de mâncare, guvernul o să-i servească degetul nr 3 în forma sa original anatomică. Exact ca pe vremea lui ceașcă când partidul o dădea cu pacea mondială când boborul avea pâinea pe cartelă. În plus „The sound of silence” trebuie acoperit cu orice preț, cu cât mai mare tărăboiul, cu atât mai bine pentru Hellonweed.
Organismele pe care le citezi, draga @R.C., si care-s americane, au în vedere ca majoritatea populatiei din tara e analfabeta functional, ca, adica, n-are alta „cultura” decât prin imagine. Ca majoritatea infractorilor se inspira (si faptul e-adevarat), din filme. ps: în vederea unei atitudinbi impartiale, e de luat în discutie cazul Hunter Biden: pornografie si trafic de persoane la nivel … „prezidential”. Realitatea, cu alte cuvinte, bate pâna si … filmul. Hollywood-ul nemaifiind decât palida copie a ce fusese (între care, aliatul indestructibil al CIA si Pentagonului). „Drama erotica la Paris”: iar?! tipii tot si numai în Europa-si descarca perversiunile, ultimele lor … „tangouri” (de dinaintea falimentului)?
Pornografia aduce toti banii !
hai lasa-ma!Ati ajuns si la filme,multilateralilor,la toate va pricepeti,ca Dorel
Numa’ femeia aia a stricat ratingu’ filmului. I-a hărțuit pe bieții băieți tot filmu’.
Eee, dacă era Miss Olanda era cu totul și cu totul altceva. Un Miss ridică nivelul la film întotdeauna.