Un mesager al României profunde

În 1987, la invitaţia prozatorului Dumitru Radu Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, am vizitat pentru prima dată România. Poetul Ioan Alexandru a ţinut să-mi facă cunoştinţă cu cele mai luminate minţi ale României. Aşa i-am cunoscut pe Petre Ţuţea, Constantin Noica, Dumitru Stăniloaie, Prea Fericitul Teoctist, patriarhul României… Întâlnirile cu ei le consider cele mai importante ale vieţii mele. Sunt convins că dacă autorul „Imnelor” ar fi trăit, şi ar fi să repete acel gest de frățietate, m-ar duce azi la Dan Puric.

Acum câţiva ani, unul dintre cei mai de seamă cărturari ai României, academicianul Eugen Simion, atunci când l-am întrebat la telefon dacă va fi prezent la o Conferinţă internaţională intitulată „Ştiinţă şi Credinţă”, care se desfăşura în incinta Academiei Române, mi-a spus că se află la Iaşi la o altă conferinţă, dar va veni la Bucureşti doar pentru o singură zi, ca să-l asculte pe Dan Puric, trecut în program. Eugen Simion făcuse un drum lung ca să-l audă pe distinsul nostru contemporan. Noi suntem mult mai norocoși: nu trebuie să-l căutăm pe Dan Puric prin Bucureşti, SUA sau continentul african (de unde s-a întors de curând): în perioada 1-6 martie acesta, la invitaţia Forului Democrat al Românilor din Moldova, se va afla la Chişinău, unde va prezenta o serie de conferinţe.

Într-un interviu de acum câteva luni la un post de televiziune bucureştean, Dan Puric, vorbind despre noi, declarase că România are nevoie de o injecţie de românism, şi acest lucru îl poate face Basarabia… A mai fost la Chişinău ceva mai demult, cu un spectacol de pantomimă, dar acum vine să ne vorbească… Într-o lume a urâţeniei, Dan Puric soseşte ca să ne povestească despre Omul Frumos; într-o lume lipsită de criterii şi standarde apare să ne spună despre România Profundă, cea a lui Eminescu şi Iisus Hristos deopotrivă, a lui Enescu, Brâncuşi şi a martirilor închisorilor comuniste; într-o lume a „des-fiinţării”, plină de „sacerdoţi ai nimicului” vine să ne mărturisească despre fiinţare şi nădăjduire.

„Eu mătur poteca spre biserică”, afirmă filozoful într-o discuție cu Claudiu Târziu. „Până să vină doctorul, încerc să-mi resuscitez neamul cum mă pricep”, adaugă el în același interviu.

Anul trecut, când m-am aflat la Mănăstirea Diaconeşti, unde a avut loc un parastas în amintirea lui Andrei Vartic, un Dan Puric la Basarabiei, stareţul mi-a spus cu mândrie: „A fost nu demult la mănăstire Dan Puric şi l-am rugat să le vorbească celor sosiţi la liturghie. După aceea credincioşii din comunele din jur dau năvală la mănăstire, în aşteptarea lui Dan Puric”.

Şi la alte mănăstiri din Ţară – Petru-Vodă, care-l are ca stareţ pe părintele Iustin Pârvu, sau la cea de la Techirghiol, unde e duhovnic părintele Arsenie Papacioc – pe unde a trecut „mărturisitorul Dan Puric”, cum i se zice, lumea vine puhoi în speranţa să-l revadă, să-l reîntâlnească, să-l reasculte ca să se însuflețească şi să se umple de nădăjduire.

Dacă fiecare dintre noi e chemat să încurajeze omul de alături, Dan Puric, am impresia, e chemat să dea încurajare unui popor întreg. El crede în puterea ideilor de a schimba omul, societatea, omenirea. Dan Puric ne vorbeşte despre Omul Frumos în contextul unei lumi mutilate, pe care omul urât a dorit s-o facă să-i semene; el se străduieşte să convingă că „a fi român este o frumuseţe a lumii”, în contextul în care ar trebui, după părerea unora, să ne fie ruşine că suntem români; el ne atrage atenţia că un popor fără vocaţia memoriei e unul care se află pe pat de moarte, că moartea spirituală e mai rea ca moartea trupească, în contextul în care numărul semenilor noştri cu suflete schilodite creşte.

Dan Puric vine din România lui Eminescu, Enescu, Brâncuşi în Basarabia lui Russo, Hasdeu, Vieru. Ca să reconstituie în ansamblul ei România Profundă, ţara de pe pământ, care, ca şi cea cerească, nu-şi are interiorul brăzdat de sârme ghimpate şi nici nu e împărţită în judeţe româneşti şi raioane sovietice. El îţi asumă credinţa părinţilor săi, identitatea neamului său, valorile poporului în mijlocul căruia s-a născut.

Acum câțiva ani, un coleg scriitor, atunci când l-am întrebat ce mai face, mi-a răspuns:

– Demitizez.

Şi mi-a explicat:

– La noi totul trebuie demitizat: istoria, literatura, folclorul, biserica.

Nu ştiu dacă istoria, literatura, folclorul, biserica trebuie demitizate. Sunt convins însă că acestea trebuie demiticizate (de la Mitică, eroul lui Caragiale). Din păcate, mulţi dintre noi nu pot face distincții între România mitică şi România lui Mitică, suprapunându-le şi confundându-le.

Şi aici ne ajută, ne poate ajuta Dan Puric. Pentru Dan Puric dezvrăjirea omului de azi înseamnă recuperarea memoriei. „Omul castrat de trecutul său, al familiei, al identităţii sale naţionale, culturale, este omul care poate fi manipulat foarte repede”, atenţionează rostitorul Adevărului. Acesta ar fi cel mai mare pericol care paşte Basarabia la ora actuală. Cărturarul vine la Chişinău să ajute la regăsirea noastră de sine, la recuperarea memoriei pierdute, la trăirea şi retrăirea conștiinței de neam.

„A trăi pentru a învia”, zice Dan Puric.