Vara rece (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

În prima curte a Palatului Sacru – unde în mod obişnuit nu puteau pătrunde decât funcţionarii imperiali, cei veniţi în audienţe speciale, domesticii şi trimişii stăpânilor din afara graniţelor, barbari ce trebuiau impresionaţi cu un peisaj artificial pe măsura măreţiei Bizanţului – se amenajă o tribună unde a luat loc Leon, familia sa, patriarhul şi înalţii prelaţi, precum şi dregătorii apropiaţi, iar de jur împrejurul unui mic ţarc îngrădit se putea înghesui oricine a vrut să facă parte din asistenţă. (Doar că s-a dovedit că existau mai mulţi amatori decât s-ar fi putut crede, aşa că străjile s-au văzut nevoite, cu două-trei ore înainte de ceasul fixat pentru dispută, să împiedice intrarea norodului, de teama unor evenimente nedorite.) În ţarcul propriu-zis se aflau doar două scaune. Pe unul dintre ele stătea un combatant, pe celălalt adversarul său, în timp ce oratorul vorbea din picioare şi cel ce se pregătea să-i dea replica aştepta în aceeaşi poziţie.

Tema care urma să fie dezbătută era dacă viaţa nu este decât un joc ori dacă, dimpotrivă, omul se deosebeşte de dobitoace prin faptul că este în stare să depăşească o condiţie atât de umilă şi, cu ajutorul apropierii de Dumnezeu şi al propriei conştiinţe, să se ridice peste îndeletnicirile copilăreşti. Echipa îmbrăcată în roşu şi formată din “David” şi din “Mihael” apăra spiritul evoluat al omului ajuns în dialogul cu divinitatea, în vreme ce echipa îmbrăcată în alb, „Aureliu” şi „Alexandru”, preamărea supremaţia absolută a jocului. Primul paradox, sesizat de la început de patriarh şi acceptat cu un zâmbet pe cât de ironic, pe atât de satisfăcut de împărat, era acela că transformarea prin credinţa adevărată era apărată de doi nebotezaţi, în vreme ce tocmai opinia contrarie era argumentată de cei doi creştini. („Şi jocul este tot o creaţie şi un dar de la Dumnezeu” făcu Leon, pe deplin satisfăcut de cele ce se pregăteau, dar fu nevoie de o întârziere de aproape un ceas pentru ca ierarhii să se arate de acord să rămână la o asemenea dispută, pe care, iniţial, au declarat-o din start eretică. Cuvintele suveranului şi, mai ales, evidenta sa dorinţă de a lua parte la spectacol i-au făcut să accepte să nu-şi părăsească locurile. Cu excepţia a trei stareţi, care au plecat indignaţi la culme.)

Paranteză: scribul se întreabă dacă Recidivus, cel ce a declanşat întregul spectacol („jocul”, cum s-ar fi exprimat el), a fost un veşnic răsfăţat (dar răsfăţat de cine?), un inconştient, un intrigant din vocaţie ori un filosof autentic. Despre Recidivus ştim doar că a reuşit să intre sub pielea multor contemporani (bărbaţi şi femei, în aceeaşi măsură), că a sfârşit prin a-i dezamăgi, pe rând, pe fiecare, trebuind să plece întotdeauna precipitat şi, în cel mai bun caz, nedorit. El îşi susţinea mereu cu o pasiune molipsitoare ideile şi faptele sale veneau în sprijinul lor. Şi, chiar dacă, la început, diferiţii săi parteneri erau cuceriţi de propunerile sale – perioadă când se manifesta întregul său har şi toată puterea sa de seducţie -, timpul lucra fără excepţie împotriva sa, culminând, de fiecare dată, cu un adevărat dezastru. Poate că scribul n-ar trebui să-şi pună întrebări şi doar să copieze faptele. Poate că toate posibilele răspunsuri pe care şi-i le-a dat sunt corecte şi se completează reciproc.

Disputa a început prin definirea termenului „joc” formulată de Al Cincizeci şi şaselea: o activitate pură, desfăşurată deja de copilul neîntinat şi conţinând toate particularităţile activităţii umane, pângărite de adult prin interesele-i meschine, cum ar fi coruperea scorului, a alianţelor, măsluirea modelelor, înlocuirea arbitrară a regulilor. E drept, admitea Recidivus, greşelile morale introduse de adult sunt conţinute uneori încă în jocul copiilor.

Ţipor i-a replicat că pruncii încearcă să-i imite pe adulţi şi nu invers. Adultul este cel ce oferă modelul, iar copilul nu face decât să preia ceea ce îi permite puterea de înţelegere a vârstei pe care o are.

Recidivus a continuat, susţinând că modelul este conţinut în om şi că depinde de fiecare individ cum şi-l dezvoltă.

Ţipor a întrebat dacă Al Cincizeci şi şaselea crede că omul trăieşte doar un proces regresiv şi dacă Recidivus neagă perfecţionarea.

Recidivus a replicat, spunând că omul repetă prin viaţa sa păcatul originar şi tot ce provine din el. Dumnezeu i-a dat o şansă pe care prea puţini sunt capabili s-o folosească.

A fost momentul în care a intervenit şi Crespus în dispută. El l-a întrebat pe Ţipor dacă nu cumva a acceptat şi el, în discuţii, părerile lui Recidivus şi, dacă da, atunci de ce se dezice public de ele? Şi, încă înainte ca Ţipor să aibă vreme să răspundă, îl atenţionă că dispune de un mare număr de martori al căror cuvânt se află deasupra oricărei bănuieli şi care pot oricând depune că au asistat la discuţii în care evreul s-a arătat un fervent susţinător al jocului.

Şi ce vreţi voi să demonstraţi aici? Întrebă acesta.

Că tu una spui şi alta faci.

(…)

Fu rândul lui Béla să intervină şi să descrie în cuvinte elogioase activitatea lui Ţipor, drept dovada supremă că acuza este cu totul nefondată.

Numai că se dovedi că mintea scurtă a lui Constantin Crespos se arătă, de data aceea, a fi un atu: el nu a fot pregătit de Phocas pentru o discuţie filosofică, el a învăţat pe de rost un text pe care era gata să-l spună întocmai, indiferent de mersul disputei. Aşa că dădu drumul unei diatribe în care îl acuză pe Ţipor că a gestionat cu totul fraudulos societatea comercială. Recidivus însuşi se arătă surprins de întorsătura lucrurilor şi se strădui să readucă discuţia spre lupta de idei. Prea târziu! Crespos îşi recită rechizitoriul cu fapte punctuale reale sau imaginate şi asistenţa, simţind că se pregăteşte un masacru, refuză să asculte argumente teoretice. (De pildă, atunci când Al Cincizeci şi şaselea încercă să revină la intenţia sa iniţială, aceea de a-i demonstra, faţă cu toată cetatea, lui Ţipor că este inutil să proclami teorii abstracte în lipsa aplicării lor în practică, fu învinuit el însuşi că doar vorbeşte şi se fereşte de exemplele atât de concrete expuse de Crespos. La un moment-dat, nici nu i se mai dădu voie să mai adauge nimic, mulţimea fiind gata să se manifeste şi împotriva lui, nu numai împotriva celor doi păgâni. Privind după ajutor la Leon, Recidivus observă, cu groază, că împăratul l-a părăsit, părând şi el interesat de acuzele aduse lui Ţipor, acuze din care se putea deduce că şi el însuşi a fost păgubit.)

În continuare, Zaharia descrie un proces împotriva unor escroci şi aşteptata condamnare a vinovaţilor. (Ţipor şi Béla. Recidivus n-a fost încriminat, luându-se în considerare că el a fost cel ce a iniţiat procedura. Despre disputa de idei în jurul locului jocului în acţiunea umană nu s-a mai pomenit nimic.)

Atât scrierea lui Zaharia, cât şi ampla referire din cele relatate în compendiul – se pare apocrif – al operei lui Constantin al VII-a se opresc aici. (Probabil că lucrarea târzie s-a inspirat din povestirea martorului ocular, deşi nu sunt excluse nici alte surse, azi, poate, pierdute.)

Epilogul întâmplării îl va adăuga scribul: după căderea în dizgraţie şi condamnarea lui Ţipor, societatea a fost preluată de Phocas, însă câştigurile de pe urma ei au devenit tot mai sărace, mai ales după ce călătoriile de agrement au început să nu mai fie deloc la fel de sigure ca înainte. Ba mai mult, s-a dovedit că Phocas însuşi a atacat în larg mai multe transporturi cu clienţi bogaţi. Drept urmare, a fost şi Phocas aspru condamnat, mai aspru chiar decât Ţipor. Evreul a fost găsit vinovat doar de nereguli financiare şi nu şi de crimă, răpire şi jaf la adresa unor personaje importante. Acestea au constituit capetele de acuzare împotriva lui Phocas. Societatea s-a destrămat, corăbiile au trecut sub autoritatea flotei imperiale, iar numeroşii investitori şi-au pierdut participaţiunile.

Recidivus, aflat la originea acestui faliment de proporţii, a trebuit să fugă din capitala Imperiului de Răsărit. (După disputa terminată atât de rău, Leon n-a dorit să-l mai vadă şi nici el n-a mai simţit nici un imbold de a căuta o cale de revenire în graţiile suveranului.) Dezastrul pricinuit de căderea întreprinderii lui Ţipor a avut urmări de cutremur şi multe familii s-au văzut, brusc, ruinate. Recidivus a cauzat o adevărată criză economică, cu urmări de durată, din care toată lumea a ieşit rău şi de pe urma căreia n-a reuşit să profite nimeni. O vreme, chiar şi tronul Imperiului Roman de Răsărit s-a clătinat.

Toată viaţa Celui de Al Cincizeci şi şaselea se pretează excelent la o analiză abisală, doar că un scrib n-are menirea de a interpreta, ci doar de a reproduce faptele. Aşa că, înfrânându-şi orice explicare personală, în continuare, scribul se va rezuma să redea liniar strict ceea ce a aflat despre fiul lui Operosus, cel numit Recidivus. Anticipările de până acum poate că au fost o greşeală, însă scribul şi le-a permis în speranţa că o fire atât de ciudată ca aceea a Celui de Al Cincizeci şi şaselea ar putea fi, astfel, ceva mai uşor urmărită şi descifrată.

Aşadar, fiul lui Operosus s-a născut într-un mic târg din Alpi, fiind părăsit încă înainte de naştere de tatăl său. Deja acolo aflase despre străbunic ca despre spaima familiei, ca despre personajul eminamente îngrozitor, folosit ca ameninţare faţă de copiii răi.

Pentru că s-a dovedit foarte talentat la desen, însă şi fiindcă a pricinuit nu numai bucurii provenind din acest har, mama a hotărât să-i schimbe mediul şi să-l dea ucenic la un meşter pictor zugrav. Copilului îi plăcea într-adevăr să deseneze, el pretinzând că acela este jocul cel mai complet, întrucât imaginea astfel născută creează lumea şi personajele nu numai în vorbe, ci şi într-un mod extrem de concret, relativ egal pentru toţi privitorii.

Pentru a-i stimula pofta de muncă şi disciplina, mama l-a dus la Roma şi i-a arătat, de departe, pe importantul monah care îi era tată, urmând ca băiatul, după ce va creşte, să hotărască singur dacă se va apropia de acela sau nu. Numai că, interesându-se despre Operosus, Recidivus a fost profund nemulţumit de modelul ce i se oferea, orice muncă planificată şi supusă unei discipline riguroase a executării fiindu-i ab initio nesuferită. Chiar şi numai ca idee. Din aceeaşi pricină fuge şi de la maestrul său, un om extrem de cumsecade, însă care îi pretindea supunerea cuvenită şi îndeplinirea riguroasă a sarcinilor de învăţăcel. Mama l-a readus încă o dată la acelaşi meşter şi acesta l-a luat înapoi doar după ce i-a cerut copilului să se gândească bine dacă se simte în stare să facă tot ceea ce-i revine unui ucenic, explicându-i încă o dată, pe îndelete, fiecare etapă a iniţierii de aproximativ doisprezece ani. Obligat de situaţie, Recidivus a promis că va fi ascultător, dar a fugit din nou, de data asta fără a mai fi prins.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.