În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

AL CINCIZECI ŞI ŞAPTELEA

– Spiţerul –(914 – 995)

(Despre memorie, “glorioasa rivală a adevărului”)

Datele se încurcă, memoria se încăpăţânează să traseze jaloane, scribul rătăceşte printre documente şi găseşte mereu alte şi alte inadvertenţe. Unde este adevărul şi unde greşeala? Şi cine stabileşte care este adevărul şi cine ne spune care este greşeala? Credem doar ceea ce am trăit. Iar ceea ce nu, ne-am obişnuit să căutăm în dovezile hârtiilor şi ce zic ele luăm de bun, de argument decisiv. (Ah! Omnis rerum memoria… Istoria lumii… A întregii lumi…) Dar ce se întâmplă dacă şi hârtiile se contrazic între ele? Ce se întâmplă atunci cu dovezile noastre irefutabile?

În cazul Celui de Al Cincizeci şi şaptelea, toate astea îl muncesc fără milă pe bietul scrib. Suntem în “veacul întunecat”, ne apropiem de anul o mie şi orizontul se înnegreşte în zare, documentele, atunci când le atingem, se sfarmă ca nisipul mării, o pâclă deasă acoperă totul. Scribul înaintează pe dibuite şi este fericit când dă de contururile unui reper cât de cât sigur. Câteodată, acesta se dovedeşte o himeră, altădată, îl vede prea târziu şi-l strică la prima atingere, uneori, reperul se dovedeşte mai puternic şi-l răneşte pe intrus: multe fantome n-au mai fost deranjate din viaţa lor veşnică de nimeni. Şi asta de sute şi sute de ani.

“Medicina sola miseriarum oblivio est”¹ şi tocmai acest leac îi este interzis scribului. Dar nu şi Celui de Al Cincizeci şi şaptelea! Mai mult ca toţi ceilalţi muritori, el îl va căuta neîncetat.

Al Cincizeci şi şaptelea s-a născut în Moravia, dintr-un tată bolnav de patima jocului. Când tribulaţiile aceluia au depăşit riscurile admise, s-a ivit, spre slava lui Dumnezeu, un prilej nesperat pentru ca pruncul şi mama sa să fie trimişi în siguranţă departe, în apus, într-un târg numit Rachach, undeva în apropiere de Maienţa, unde trăia un om foarte bătrân, un om bogat şi sucit, pe nume Colludwig, despre care se spunea că ar fi fost străbunicul Celui de Al Cincizeci şi şaselea, cel desemnat de scrib drept Recidivus. (Pentru cititorul care n-a urmărit povestea până aici, este evident că până şi aceste câteva nume sunt deja prea multe. Scribul îl asigură că va renunţa la a mai înşira şi alte jaloane, atunci când acelea nu i se vor părea absolut necesare pentru înţelegerea acestei poveşti.)

Colludwig a fost nu numai reperul de neclintit pentru neamul său, ci şi un simbol al continuităţii: el trăia de atâtea generaţii în ţinutul episcopatului Maienţei şi, chiar dacă dispărea adesea în lungi călătorii de procurare a noi piese pentru nesfârşitele sale colecţii, casa lui – aceea înconjurată cu ziduri groase de piatră – reprezenta, pentru oamenii locului, semnul cel mai sigur că nu toate-s schimbătoare pe lume, existând şi constante, după care poţi să-ţi măsori propria-ţi trecere. Pentru familia sa, Al Cincizeci şi treilea n-a fost întotdeauna patriarhul cel bun: fiul nu l-a putut suporta, nepotul nici nu l-a cunoscut, strănepotul a revenit acasă doar după ce i s-a sleit întreaga energie în imensa-i lăcomie spre joc. Doar băiatul strănepotului, tocmai acest Al Cincizeci şi şaptelea, părea să închidă cercul, numai el s-a dovedit a fi fost, de mic, în stare să preţuiască cealaltă patimă, setea nepotolită a bătrânului pentru obiecte. Spre marea fericire a bunicului bunicului, a stră-străbunicului, copilul abia de se ridică în picioare şi începu deja să-şi arate interesul – niciodată existent la ceilalţi urmaşi ai lui Colludwig – pentru fabuloasele colecţii. Scribul a mai întâlnit prilejuri când a fost necesară vreme îndelungată pentru ca două cercuri din acelaşi lanţ să se poată întrepătrunde. Şi iată cum unul dintre Cei O Sută a avut suficientă răbdare să mai trăiască până ce o asemenea întâlnire să aibă loc. O întâlnire care dă sens întregului şir. O fericire greu de descris în cuvinte!

Să ne aducem aminte: cu minţile rătăcite, decrepitul tată îşi terorizase feciorul, urmărindu-i fiecare mişcare pentru a-l vedea cum îi decurge jocul. Până ce băiatul, asemenea ascendenţilor săi, n-a mai rezistat şi şi-a luat lumea în cap. Însă o făcuse prea repede şi fusese recuperat uşor. Din clipa aceea, el trecuse direct în grija patriarhului. Viitorul părea tot mai mult să-i ia conturul vieţii lui Colludwig, al cărui destin se arăta predestinat a-l continua. Dacă precedentele trei generaţii şi-au transmis ştafeta talentului pentru desen şi pentru caligrafie, băiatul parcă l-ar fi moştenit doar pe patriarh, sărind mai multe verigi ale lanţului şi arătându-se precoce în a recunoaşte valoarea de colecţie a diferitelor piese şi – ceea ce era infinit mai important! – dând semne că s-ar fi molipsit de morbul nesăţios al strângerii. Dumnezeu a fost bun cu sucitul moşneag: El l-a lăsat să guste din fericirea de a se şti continuat pe această lume, de a-şi vedea Speranţa cu ochii.

După care s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Patriarhul s-a stins şi a luat cu el o epocă întreagă. Când o armată înfrântă s-a retras prin Rachach, o armată a propriului suveran, domeniul Celui de Al Cincizeci şi treilea a fost devalizat palmă cu palmă, iar acei oameni care nu au reuşit să fugă la vreme din calea talazului şi-au găsit sfârşitul, în timp ce un convoi de (zeci de?) mii de căruţe transportau comorile lui Colludwig spre o destinaţie unde sufletul ce le-a fost inoculat nu mai exista şi unde urmau să fie preţuite doar după valoarea lor de piaţă. Atunci au murit foarte mulţi oameni şi, printre ei, şi tatăl Celui de Al Cincizeci şi şaptelea, ucis, se spune, de unul dintre cei pe care îi supărase peste măsură. După calculele scribului, băiatul tocmai împlinise nouă ani. (După alte dovezi, socoteala aceasta ar fi întârziată cu trei ani ori anticipată cu alţi doi.)

A urmat un lung alai de înmormântări şi, la sfârşit, după doar câteva zile, s-a stins şi bunicul bunicului, răpus de rănile nenumăratelor piese de colecţie furate ori stricate. Cititorul îşi mai aminteşte, poate, că mormântul lui Colludwig gemea ori de câte ori se mai spărgea câte un obiect în care a pus suflet, fenomen nemaiîntâlnit şi despre care s-a mai pomenit şi în scrieri ale unor autori însemnaţi de peste veacuri.

Zilele acelea teribile l-au împovărat pe copil: nenumăratele ore de spaimă şi, apoi, scenele funerare, mormântul bătrânului care se agita din străfunduri. Băiatul a fost primul care a luat dintr-o ascunzătoare un vas întreg ce a supravieţuit dezastrului şi l-a spart lângă groapa patriarhului. Un urlet de durere extrem de distinct a răspuns din adânc.

– Nu obiectele au murit din cauză că şi-a dat duhul moşul, ci Colludwig s-a prăpădit din cauza rănilor fatale ale obiectelor, a decretat copilul şi lumea a trebuit să-i dea dreptate.

Însă distrugerea casei de la Rachach, încheind o epocă, avea să-i dea un alt viitor şi Celui de Al Cincizeci şi şaptelea, un alt viitor decât cel ce părea să-i fie hărăzit în continuarea vieţii stră-străbunicului. Foarte repede, băiatul a constatat că nu mai are ce căuta acolo. Că nu mai are ce căuta la propriu şi că nu mai are ce căuta la figurat.

Şi, ca mai toţi străbunii săi, avea să plece spre Orient. Avea să plece pe furiş, ştiind că apropiaţii rămaşi în urma sa nu l-ar fi lăsat s-o facă şi ferindu-se, astfel, de scenele de tristeţe pe care intuia că le provoacă.

Toţi străbunii Celui de Al Cincizeci şi şaptelea au încercat să fugă din Rachach, copii fiind încă, însă a doua oară fiul lui Recidivus a reuşit s-o facă la vârsta cea mai fragedă. Şi, tot asemenea alor săi, şi el a plecat spre răsărit. Pentru un observator neimplicat, este uimitor cât de mult se repetă absolut toate. (Numai implicarea ne face să vedem deosebirile – câte există – mai importante decât ceea ce rămâne identic, de parcă mâzgăliturile desenelor mai mult ori mai puţin întâmplătoare ar fi mai importante decât fondul constant şi veşnic.) Şi Al Cincizeci şi şaptelea va pleca spre răsărit şi el şi va coborî în Italia. Numai că el era încă foarte tânăr, n-a avut decât vreo zece ani atunci când şi-a luat viaţa în propriile-i mâini, trebuia să mănânce, trebuia să se îmbrace (hainele îi rămâneau repede mici), trebuia să lucreze pentru a putea supravieţui. A fost un moment decisiv în viaţa fiului lui Recidivus, momentul în care atâţia tineri se descurajează de repetatele eşecuri şi pornesc pe un drum al deznădejdii – un drum fără de întoarcere. Aşa şi pentru personajul nostru, în faţa căruia se deschideau doar două posibilităţi: fie că intra ucenic la un meşter, slugărindu-l ani mulţi până să poată lucra pe cont propriu, fie că apuca pe calea hoinăritului fără de sfârşit, cale care duce inevitabil la cerşit sau/şi infracţiuni. Cum el a fugit de la Rachach, unde, de bine de rău, avea asigurat şi casă şi cele necesare pentru trai, nesuportând tocmai disciplina de zi de zi, precum şi obligaţia de a se subordona altora, varianta aciuirii pe lângă cineva şi slujirea aceluia pentru a obţine, în schimb, căldură, mâncare, haine şi o eventuală meserie ulterioară părea lipsită de sens: perspectiva unui loc al său a avut-o tocmai acolo de unde a fugit, un loc unde el a avut statutul de viitor stăpân, fără a trebui să treacă prin toate etapele unui servitor ucenic. Dorinţa nestăpânită de libertate (de “libertate totală”, cum a pretins-o el, mai mult spre divertismentul, decât spre îngrijorarea reală a apropiaţilor săi din bătrâna casă – cetate din satul de lângă Maienţa), îl predispunea spre cea de a doua variantă şi totul arăta că fiul lui Recidivus va creşte în tovărăşia altor vagabonzi şi că, mai devreme ori mai târziu, va sfârşi fie pe fundul unui şanţ, fie în ştreang. Mai ales că un eveniment a avut darul de a-l împinge şi mai abrupt spre un asemenea destin: cândva – cine ştie când şi cine ştie cu ce ocazie? – copilul a aflat despre bunicul său patern, cel ce se călugărise şi n-a mai vrut să ştie de ai săi, deşi aceştia se pare că-l pomeneau cu maximă consideraţie, ca pe cel mai înalt produs al familiei. Acel monah devenise un apropiat al papilor şi trăia în cele mai înalte sfere. Despre el se vorbea rar şi doar în şoaptă, nu ca despre o rudă, nu ca despre un om, ci, mult mai degrabă, ca despre un personaj mitologic, ca despre cineva dintr-o altă lume. Spre deosebire de Recidivus, se pare că Al Cincizeci şi şaptelea s-ar fi prezentat lui Operosus, numai că efectul întâlnirii s-a dovedit identic – şi nepotul, ca şi fiul, s-a arătat profund înspăimântat de economia vieţii secretarului pontifical: să fi toată ziua şi toată noaptea la dispoziţia altcuiva, să lucrezi fără de încetare pentru… pentru ce? Pentru orice, activităţile nedeosebindu-se între ele decât după regulile jocului pe care îl definesc, pretindea Al Cincizeci şi şaselea, pentru orice, gândea şi fiul acestuia, doar că pentru el munca planificată reprezenta, deocamdată, o sperietoare fără chip. Şi cu atât mai cumplită. Un lucru era evident: aşa cum tatăl n-a fost capabil să-şi imagineze viaţa la fel ca aceea a lui Operosus, cu toată faima măreaţă pe care o răspândea călugărul în jur, aşa nici fiul n-ar fi acceptat, nici o clipă şi pentru nici un preţ, să urmeze o astfel de traiectorie, chiar dacă ea i-ar fi fost oferită pe tavă. (Ceea ce, bineînţeles, nu s-a întâmplat.)

Mai mult, băiatul a apucat, într-adevăr, să cutreiere peninsula, nestabilindu-se niciunde, poposind ici câteva zile, colo o săptămână, trebuind, de cele mai multe ori, să părăsească fiecare loc în grabă, întrucât el ori cei cu care se întovărăşise au săvârşit un furtişag, o tâlhărie sau o altă nelegiuire. Şi cum Al Cincizeci şi şaptelea nu era decât un vagabond, chiar dacă încă un copil, nimeni n-ar fi sărit să-l apere de ar fi fost prins. Iar el a apucat să înţeleagă acest lucru pe proprie piele de câteva ori, chiar dacă, de fiecare dată, luându-i-se în considerare vârsta, corecţia n-a fost atât de aspră încât să nu reuşească să scape şi să cutreiere lumea mai departe.

Ţinuturile erau năpădite de haimanale, bărbaţi şi femei de toate vârstele, din toate neamurile şi provenind din toate păturile sociale. Aceşti vagabonzi ce nu acceptau legile şi cutumele locale reprezentau o adevărată plagă pentru oamenii gospodari, cei care nu puteau accepta ca viaţa pentru care ei au suportat destule constrângeri să fie anihilată de nişte străini, de nişte străini pretutindeni, profitori fără scrupule, fiinţe ale răului gata de a culege roadele muncii altora şi de a pângări orice ordine constituită, singurul lucru care dă sens trudei cinstite. Aşa gândeau oamenii gospodari din veacul al zecelea şi aşa mai gândesc şi oamenii gospodari de astăzi. Numai că, pe vremea lui Colludwig şi a lui Recidivus, lumea înspăimântată de premoniţiile înfricoşătoare ale unor proroci, aştepta nu sfârşitul gospodăriei lor, ci chiar marele sfârşit, apusul întregului Pământ. Iar cei ce atentau la ordinea stabilită, chiar dacă nu tulburau decât o casă ori comunitatea unei mici aşezări, erau percepuţi drept avangarda Apocalipsei şi stârpirea fiecăruia dintre ticăloşi provoca bucuria unei noi amânări a Grozăviei – care, deşi dovedită a fi atât de aproape, a mai putut fi evitată o dată. Atârnarea în laţ a unui tâlhar era identică victoriei bucuriei vieţii. Orice întârziere a sfârşitului mai oferea o şansă ca Dumnezeu să se răzgândească.