Vinovatul de serviciu – Generalul Iulian Vlad

Ziarul Cotidianul vă oferă un nou Dosar de colecție, disponibil pe piață începând de luni, 25 septembrie. Din sumar:

– Revoluția din 1989, văzută de șeful Securității

– Omul care a împiedicat o vărsare de sânge

– Un deceniu de declin al Securității și al României

– Un subiect sensibil: Uniunea Sovietică și rușii

– Securitatea și serviciile secrete

– Războiul lui Silviu Brucan cu generalul Vlad

– Un pericol pentru Ion Iliescu

– Alti emanați ai revoluției

– Ultimul c‎uvânt al generalului

– Ore și ore de dialog cu Iulian Vlad

– Ceaușescu și România – o privire de la Securitate

– Iulian Vlad: Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei

Fragmente din Dosarele Cotidianul aflate pe piață începînd de luni. Număr dedicat confesiunilor generalului Iulian N Vlad:

„În ultimii circa zece ani, pe măsură ce dictatura se accentua şi făcea să crească tot mai mult nemulţumirile populaţiei, unităţile de Securitate cunoşteau din ce în ce mai slab situaţia operativă. Explicaţia de fond a acestui fapt constă în pierderea într-o tot mai mare măsură a sprijinului din partea cetăţenilor. Chiar reţeaua informativă, cu toate măsurile luate de primenire şi întinerire (sau poate tocmai din această cauză), furniza mai puţine informaţii, în timp ce problematica operativă devenea tot mai amplă şi mai complexă.
Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului, împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituţie la dispoziţia familiei conducătoare (…).
Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei printr-o multitudine de legi, decrete şi alte acte cu caracter normativ, reprimarea într-o formă sau alta a oricărei critici la adresa puterii şi mai ales a dictatorului, îngrădirea sau chiar interzicerea contactelor cu străinii şi străinătatea etc. au făcut ca pe fondul unor grave şi îndelungate lipsuri de ordin material, ale alimentelor, ale căldurii, ale curentului electric, ale apărării sănătăţii şi altele, starea de nemulţumire a oamenilor la adresa regimului şi a lui Ceauşescu să se amplifice tot mai mult şi să se extindă vizibil şi asupra Securităţii.

Decada „Postelnicu” – deturnarea misiunilor de apărare a securității statului

Toate acestea s-au accentuat în perioada când în funcţia de şef al Securităţii a fost Postelnicu Tudor. Pentru Securitatea Statului, numirea lui Postelnicu ca şef al acestei instituţii a fost de cea mai rea inspiraţie cu putinţă. Sau poate, în mod special a fost căutat cineva care să întruchipeze o multitudine de trăsături dintre cele mai rele şi care timp de zece ani să dea o orientare dură şi un curs negativ întregii munci.
Dintru început, prin măsurile pe care le-a luat, Postelnicu a pus la dispoziţia familiei conducătoare întreaga Securitate (…).
De asemenea, s-a folosit şi el de această instituţie pentru a-şi asigura ascensiunea cât mai mult cu putinţă. Urmărind punerea în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le primea a făcut ca Departamentul Securităţii Statului să fie tot mai aservit, iar munca de securitate să se îndepărteze de la unele dintre sarcinile ei esenţiale (contraspionajul, culegerea de informaţii pentru asigurarea securităţii externe a statului, antiterorismul etc.).
Aşa s-a ajuns ca într-o serie de documente cu caracter normativ, ca şi în analize şi bilanţuri să se statueze ca sarcină prioritară a Securităţii Statului asigurarea protecţiei de securitate a lui Ceauşescu şi a familiei sale, cerându-se ca întreaga activitate să se subordoneze acestui scop. De aici, tot ce era împotriva dictatorului devenea un fapt de pericol la adresa securităţii statului şi intra în preocupările unităţilor de securitate. Aşa se explică, de altfel, extinderea şi angajarea Securităţii într-o tot mai mare măsură pe linia aşa-zisă a comentariilor, a scrisorilor anonime şi, în general, a înscrisurilor de orice fel cu caracter numit ostil, a legăturilor cu posturile de radio şi cu alte mijloace de propagandă din străinătate, precum şi a contactelor cu străinii, culminând în această problemă cu atribuţiile ce i-au fost fixate prin Decretul nr. 408/1984, un act normativ absurd, jignitor şi ruşinos.
Multe prejudicii i s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar pe care o realizau cu prioritate unităţile externe U.M.0544 şi U.M.0195, precum şi U.M.0650 din Securitatea internă.
În afară de faptul că sumele respective de cele mai multe ori reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi pe care statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de Securitate trebuiau să intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur.
Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină sau măcar de a o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară pentru îndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat.

Unitatea de Securitate I.C.E. „Dunărea“
Erou al Muncii Socialiste

În aceste condiţii a luat fiinţă şi I.C.E. „Dunărea“, considerată ca fiind una dintre cele mai importante „creaţii“ ale fostului şef al Departamentului, ţinând-o în subordine şi ca ministru de Interne. În afară de faptul că toată lumea ştia că este o unitate de Securitate, ba încă a Centrului de Informaţii Externe, ceea ce era inadmisibil îl constituia modul cum îşi selecta din economia naţională mărfurile pentru export, precum şi faptul că aparatul Securităţii şi chiar al întregului Minister de Interne lucra într-un fel sau altul pentru „Dunărea“, inclusiv prin acţiuni de influenţă şi presiune care se făceau atât la întreprinderile producătoare cât şi la ministerele tutelare.
De menţionat că lucrătorii acestei aşa-zise întreprinderi de comerţ exterior, fiind ofiţeri de informaţii, erau remuneraţi ca atare şi nu ca salariaţii întreprinderilor similare după alt barem şi în funcţie de realizarea planului. Aşa a ajuns I.C.E. „Dunărea“ erou al muncii socialiste, iar în jurul Securităţii aprecierile negative şi atmosfera proastă să se extindă.
Postelnicu a adoptat metodele de relaționare politică bazate pe șantaj și pe amenințare
Deservicii i-au adus Securităţii şi relaţiile incorecte, chiar rele, pe care Postelnicu le-a avut cu majoritatea membrilor şi membrilor supleanţi ai C.P.Ex., cu mulţi dintre miniştri şi alţi conducători de instituţii centrale şi chiar cu o parte dintre foştii săi colegi, prim-secretari de judeţe.
Fiind sigur de protecţia ce o avea, dând frâu liber multiplelor sale trăsături negative de caracter şi urmărind, probabil, şi alte scopuri, multora dintre cei la care m-am referit, ca să-i facă să le fie teamă de el şi într-un fel chiar să-i subordoneze, le-a dat să înţeleagă în diverse moduri că are anumite „date“ despre ei, că la „conducere“ se cunosc unele „lucruri“ etc., sfârşind „acolo unde insinuările nu aveau efect, cu ameninţarea directă“. Evident că a profitat din plin şi de lipsa de personalitate şi de poziţie a acestora, determinată de teama oportunistă că îşi pierd privilegiile căpătate. Regretabil este că unii dintre cei de mai sus au văzut în Postelnicu Securitatea în totalitatea ei şi au apreciat-o ca atare.

Mistificările de la Comisia de Cadre a Comitetului Central

Tot în perioada la care mă refer, Securitatea a fost angajată foarte mult în aşa-numitele avize pe linie de cadre ce se cereau pentru persoanele care urmau să se încadreze în funcţii din diverse nomenclaturi. Din superficialitate inadmisibilă, incompetenţă în aprecierea datelor şi faptelor, ori datorită unei interpretări rigide şi dogmatice a unor date etc., s-au făcut multe greşeli în legătură cu aceste avize. Dar s-au săvârşit şi abuzuri. Aşa, de exemplu, în „celebra“ Comisie de Cadre prezidată de Elena Ceaușescu, un rol foarte important l-a avut în toţi aceşti ani Postelnicu, care „adapta“ avizele potrivit comenzilor primite sau în conformitate cu interesele pe care le urmărea. Se înţelege că cei afectaţi de aceste avize, mai devreme sau mai târziu, aflând de unde li se trage, nu puteau să aibă decât resentimente faţă de Securitate şi, în cele mai multe cazuri, în mod justificat.
Aproape toţi şefii de unităţi centrale şi alţi ofiţeri ştiau ce metamorfoză cunoşteau diversele materiale care îi erau prezentate cu propunerea de a fi înaintate. Cele mai multe dintre acestea erau importante pentru cunoaşterea situaţiei reale din diverse domenii economice şi sociale. În funcţie de interesul anume ce-l urmărea, de gradul de apropiere, de simpatie ori de antipatie ce-l avea faţă de conducătorul ministerului, întreprinderii sau instituţiei respective etc., materialul devenea de nerecunoscut din cauza eliminărilor din text sau a completărilor ce i se aduceau cu lucruri absolut imaginare ori mistificate.
Când, după ce am fost numit în funcţia de şef al Departamentului, s-au returnat la mine (probabil din greşeală) mai multe asemenea materiale trimise anterior de Postelnicu, am rămas stupefiat văzând ce a putut să scrie şi cât de grav a deturnat sensul informaţiilor.
M-am referit în cele de mai sus doar la câtevadintre sarcinile şi activităţile Securităţii care, atât prin conţinut, cât şi prin modul cum a fost orientată şi ordonată aducerea lor la îndeplinire, au determinat nemulţumiri sau reacţii negative.
Mai mult chiar, Securitatea fiind prezentă peste tot unde era prezent şi Ceaușescu, nemulţumirea şi ura ce s-au acumulat la adresa lui nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra Securităţii.

Am acceptat funcția de șef al Securității cu crezul că nu mă voi împotrivi vreodată voinței poporului

În aceste condiţii şi împrejurări a trebuit să preiau funcţia de şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care n-am dorit-o şi n-am urmărit s-o obţin.
Situaţia politică internă devenea tot mai încordată, iar relaţiile României cu străinătatea se deteriorau pe zi ce trecea. În acest context politic, dictatura se accentua şi, pe cale de consecință, situaţia operativă de securitate devenea tot mai complexă şi mai critică. Era evident că în asemenea condiţii organele de Securitate urmau să se confrunte cu probleme deosebite, de natură să le opună aspiraţiilor şi acţiunilor ce ar fi vizat stabilitatea regimului.
Aceasta era de fapt problema problemelor care mă frământa şi mă preocupa, pentru că niciodată n-am putut să concep că mă pot împotrivi voinţei poporului.
Pe de altă parte, Securitatea, ca instituţie, punea o serie de probleme dintre cele mai deosebite din cauza orientărilor de muncă pe care le avusese timp de aproape zece ani şi care nu mai puteau să fie aplicate din cauza extremismului şi a lipsei de discernământ pe care le generau, a bazei operative extinse la absurd, a pierderii prin măsurile arbitrare luate a unui important fond de cadre capabile şi bine pregătite şi numirea în locul lor a altora slabe sau compromise, promovate pe baza relaţiilor personale sau a atitudinii servile.
Totodată, ştiam că, nefiind agreată de Postelnicu numirea mea în această funcţie (ulterior am avut confirmarea, aflând că el susţinuse alte propuneri), era de prevăzut că se vor crea inevitabil mari probleme şi pentru muncă, şi pentru mine.
Evident că eu sub nicio formă nu puteam să continui cu orientările obtuze, arbitrare şi abuzive date de el activităţii, cu stilul de muncă dur şi arogant pe care l-a practicat, cu lipsa de conlucrare cu factorii de conducere din ministere şi unităţi economice şi social-culturale, cu prezentarea inexactă a realităţilor din diverse domenii şi, mai cu seamă, a stării de spirit negative şi tot mai accentuate a populaţiei, determinată de nemulţumirile cauzate de îngrădirea sau chiar de suprimarea de fapt a unor drepturi, de nenumărate lipsuri de ordin material, de controlul tot mai strict politic şi poliţienesc ce se exercita asupra cetăţenilor ţării etc.
Din aceste motive şi altele de ordin personal nu doream să fiu numit în funcţia respectivă. De altfel, când am fost chemat şi mi s-a adus la cunoştinţă numirea, raportând că am probleme acute cu sănătatea, mi s-a răspuns scurt şi categoric că „fiind militar, trebuie să ştii că ordinele se execută“.
Pe parcursul activităţii, în câteva împrejurări când am fost sever atenţionat pentru neluarea unor măsuri „ferme“, mi s-a spus: „După cum se vede, nu ai de gând să te pui serios pe treabă“. (…)

Despre (R.C.) Articolele 2686
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*