Am primit un articol semnat de Adrian Majuru despre tinerii scriitori şi jurnalişti de la revista „Convingeri comuniste”. Ce scriau numele mari de acum prin anii ’70-’80? Nenumărate nume de jurnalişti şi scriitori contemporani, unii onorabili, alţii deja în coşul istoriei, au trecut pe acolo. Câteva secunde am stat pe gânduri. Aş fi putut alege varianta unui răspuns politicos. Nu mă interesează! Pe site-uri nu se prea consumă aşa ceva, domnule Majuru! Scrieţi despre altceva! Ar fi fost o laşitate.În acelaşi timp, calea publicării seamănă cu o creangă învârtită într-un cuib de şerpi. Mulţi vor lăsa adevărul în plata Domnului pentru a mă taxa pentru curajul de a le aduce aminte ce-au scris. Odată cu ei am scris şi eu. Ştiu că voi avea parte de aceeaşi întrebare-înjurătură: Tu vorbeşti, comunist nenorocit! Adeseori când intru într-o dispută şi adversarii nu mai au argumente, recurg la această ultimă soluţie. Să taci, comunistule, activist nenorocit! De multe ori cei care folosesc aceşti termeni nu au habar ce acuză. Nu ştiu nici ce-am trăit, nici cum am supravieţuit şi nici ce-am scris. În acelaşi timp, au dreptate. N-am protestat, nu am depăşit stadiul şopârlelor în mai toate articolele, nu am fugit din ţară. Am şi fost membru PCR cu carnet. Comunist, nu!
Am hotărât publicarea „descinderii” în paginile revistei “Convingeri comuniste”. Cu orice risc şi în ciuda posibilelor noi inamiciţii şi înjurături. Adevărul acelei epoci trebuie luat de la capăt. De zece ori, de o sută de ori, până la descifrarea şi clasarea lui definitivă. Nu de noi, cei care l-am trăit sau am fost parte din el, ci de alţii, neatinşi de vreme. Nu şeful de la „Scânteia” cercetează şi măsoară presa comunistă. Nu e credibil. Nu propagandistul Vladimir Tismăneanu cercetează şi acuză comunismul comis de tatăl său şi de el. Nu este crdibil! Asta chiar dacă în noua conjunctură de putere şi cu noile sale funcţii Tismăneanu devine un vânător de comunişti mult mai puternic şi mai terorizant decât era tatăl său pentru oameni cu gândire democratică. Aşa gândesc eu, Cornel Nistorescu, unul dintre cei care îşi asumă o vinovăţie. Vinovăţia de a nu fi avut puterea să protestez. Vinovăţia de a nu fi conceput un grup sau o mişcare de rezistenţă. Vinovăţia de a nu fi încercat să fug şi cea de a alege supravieţuirea cu trucuri mici, unele ieftine, altele spectaculoase, la limita comediei.
Un lucru mi-e clar. N-am fost între campionii propagandei. Dimpotrivă! Fac parte dintre aceia care au scăpat doar cu câteva texte ruşinoase. Le-am scris în situaţii în care nu mai aveam încotro. E vorba de momentele-limită, când trebuia să aleg. Ori jurnalistică, ori adio! Unele sunt rodul „bunăvoinţei” colegilor mei. M-au reclamat direct. El de ce nu scrie? Noi mâncăm rahat şi el ne traduce? Am ales să scriu! Alteori i-am păcălit cu multă imaginaţie. Aş putea să scriu un manual de păcălit comunismul, valabil doar la nivel individual. Pentru toată societatea, păcăleala nu era o soluţie. Solidarizarea tuturor şi înfruntarea ar fi fost calea corectă pentru România.
Din nefericire, noi, românii, n-am avut nici tradiţie, nici resurse morale pentru asta. Dan Constantin, director adjunct la „Jurnalul Naţional”, pe vremuri şeful secţiei de propagandă la Comitetul de partid al municipiului Bucureşti, poate depune mărturie. Pe el l-am păcălit o lună de zile pentru un reportaj necesar unui volum aniversar cu Nicolae Ceauşescu. În ultima zi am dispărut prin Maramureş şi am scăpat fără să scriu despre modernizarea Dâmboviţei în epoca Nicolae Ceauşescu. În schimb, n-am scăpat de inaugurarea la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Împreună cu Adrian Dohotaru am fost „reporterii” festivităţilor. Ori scriem, ori ne curăţăm. Dohotaru mai zburase o dată din presă cu celebrul articol ”Există nervi”. Ce facem, omule? Ne-a venit o idee. Să scriem cu greşeli de tipar. Citiţi revista „Flacăra”! Eu am scris despre moartea unuia de la canal şi un text absurd. ”Cel mai mare canal din Europa”! Transporturile sunt uriaşe. ”De la 250 milioane tone pe an poate creşte până la 7 tone!” Am fost decretaţi „aerieni” şi „catastrofe”. Dar am scăpat.
De cele mai multe ori am fugit din redacţie. Băteam România în lung şi-n lat după care mă întorceam la birou cu câte un reportaj. Trebuia să fie salvarea mea, să nu mă dea afară. Şi de fiecare dată a fost. Când citeam revista, mai descopeream câte o „pană”. Adică un citat din Ceauşescu, introdus de cineva din redacţie pentru consolidarea ideologică a materialului. Decât să stau 12 ore la scris de cuvântări, mai bine în natură, cu oameni simpli, cu poveşti frumoase, cu apă curată. Poate că cititorii îşi vor da seama că nu aveam cum să găsesc pe câmp citate din opera lui Ceauşescu.
Redactarea cuvântărilor la Congrese era o teroare. Omagiul meu târziu (pentru unii postum) pentru jurnaliştii care au făcut această corvoadă imbecilă. Era mai terorizantă decât scrierea oricărui articol despre comunism. Azi nu înţeleg cum unii dintre ei, chemaţi de două-trei-cinci ori pe an la scris cuvântări politice sau la scris telegrame către tovarăşul, după 10-15 ani, cum de n-au înnebunit, nu s-au sinucis sau nu şi-au mutilat nevestele?! Din fericire, am scăpat fără nici o oră la aşa ceva!
Povestea e lungă. Pentru mine a ţinut 17 ani. De ce nu mă retrag? Pentru că mai este mult de lucru. În profesie şi în societate. Şi pentru că nu cred că în ceilalţi 20 care le-au urmat am închis decontul greşelilor pe care le-am comis. Mă refer la cele făcute în anii în care ştiam că erau greşeli chiar dacă sistemul n-ar fi căzut niciodată. Încă nu le-am cântărit pe toate. Nici măcar nu le-am inventariat. Încă nu există o istorie adevărată a acelor vremuri.
Poate că aceste rânduri îi ajută pe cei nemulţumiţi sau enervaţi de anumite articole ale mele să mă înţeleagă măcar în parte. Şi să îşi explice de ce am ales publicarea cercetării pe „Convingeri comuniste” şi de ce vom publica în viitor şi alte texte şocante despre legătura unor mari intelectuali români cu ideologia comunistă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.